Monica răsuci cheia şi aproape imediat din ochi îi ţâşniră lacrimi, ca şi cum cele două, resortul cheii şi glandele ei lacrimale, ar fi fost în unite de-o misterioasă legătură. Se întoarse pe lada de cartofi şi se aşeză cuprinsă de deznădejde. Ceva în cuvintele bătrânului o făcuse să-şi piardă orice speranţă. O usturau ochii de parcă ar fi plâns cu sânge, nu cu lacrimi. Clipi şi aruncă priviri înceţoşate în jur. Lucrurile începuseră să iasă din beznă, doar ea simţea că se scufundă tot mai mult, ca şi cum de zile întregi s-ar fi zbătut într-o groapă cu nisipuri mişcătoare. Se gândi că acum Sergiu n-o mai avea decât pe ea. Decât pe ea s-o iubească sau s-o terorizeze sau s-o ajute să părăsească lumea uşor… În sfârşit, se bucura de întreaga lui atenţie.
Îl auzi foindu-se în colţul lui, avea să se trezească! O străbătu o undă de satisfacţie meschină: ce va spune el, Sergiu, leader-ul, când o să constate că bătrânul său tată a avut curajul să-i ignore hotărârea? Îşi aminti de sfatul socrului şi ascunse cheia într-unul din buzunarele treningului. De-acum ea va decide dacă rămâne închisă aici sau… sau are să iasă să vadă cu ochii ei grozăvia de afară.
Bărbatul căscă. Sacii de sub el foşniră când se întinse. Monica simţi că e invidioasă pe această nepăsare felină din gesturile lui. O enervase dintotdeauna siguranţa lui, încrederea neclintită că el are dreptate indiferent în ce problemă. „ De ce speli vasele cu porcăria aia de detergent? Cumpără X, că tot pe ăla îl avem şi la spital.”
El, Chirurgul, ştia tot. Chiar şi care este cel mai bun detergent de vase! Fu inundată de-un val de furie retroactivă. De ce îl lăsase s-o chinuiască cincisprezece ani de căsătorie?
- Monica, nu-l aud pe tata!
Respiră adânc înainte de-ai răspunde, dar nodul de nervi şi lacrimi nu se lăsa dus din gât:
- Nici n-ai să-l mai auzi de azi înainte.
- Pentru Dumnezeu, a murit?
- Mai rău, s-a sinucis.
- Cum?!
- Nu asta doreai de fapt?
- Nu doream ca tata să moară, doream ca noi să trăim. N-ai priceput nimic! Ce-a făcut? Doamne! Un cadavru era tot ce ne mai lipsea!
- Stai liniştit, şi-a dus cadavrul afară mai întâi. E sus în casă. Dacă e să mă iau după tine, asta e moarte curată, nu?
- Ah, ce te-aş mai plesni peste gura aia rea! Aţi deschis uşa, imbecililor! Aţi contaminat încăperea.
- Cred că era oricum contaminată, dacă pe-afară zburdă radiaţiile, Sergiu. Nu opreai contaminarea cu o bucată de scândură şi-o păturică… Plus de asta, ne-a adus apă, bietul bătrân. Dacă ai avea o fărâmă de inimă în tine, salvatorule de vieţi, te-ai gândi că tatăl tău e singur în casă, aşteptând să moară.
- Nu trebuia să iei apa. Poate fi…
- …contaminată. Ştiu, dragule. Dar îmi asum riscul. Dacă am apă, de ce să mor însetată?
- Să mori, să mori! De ce pui neapărat răul în faţă? Poate supravieţuim!
- Sergiu! Tu ţi-ai pus vreodată problema că s-ar putea ca o fiinţă raţională, alta decât tine, să nu dorească să supravieţuiască în ceea ce va fi lumea de acum înainte? EU nu vreau să trăiesc cu orice preţ. Subliniez: nu cu orice preţ. Nu vreau să calc pe cadavre ca să sorb eu ultima gură de oxigen sau de apă. Nu vreau să fiu eu ultimul om în viaţă. Pentru că lucrurile îşi pierd orice însemnătate când nu ai alţi oameni lângă tine. Uite aici! Banii noştri, poliţele de asigurare, aurul. Dacă noi supravieţuim şi restul lumii crapă, la ce ne vor folosi?
- Hai, că baţi câmpii! Bea-ţi tu apa radiată, eu o beau pe aia care mai e în sticlă. Şi taci, dracului!
- Da, o să tac, să nu te îngrozesc mai tare decât eşti îngrozit. Când vorbeşti urât, mori de frică, ştiu.
- Măi femeie, vorbesc aşa ca să-mi păstrez nervii intacţi. Nu ar fi de ajutor s-o iau razna ca tine. Cineva trebuie să-şi păstreze simţul realului.
Îi tremurase glasul. Lui Sergiu îi tremurase glasul! Monica suspină ca în clasa întâi când terminase de recitat poezia de sfârşit de an: era o victorie; era victoria ei. Îl auzi foşnind o plasă, apoi umbra care era el îi întinse ceva:
- Porţia ta, Monica. E ultima felie de pâine. Aici e gem. Mai încolo o să primeşti un biscuit.
- Aprinde puţin lumânarea.
- La ce-ţi trebuie lumânare, nu-ţi găseşti gura?
- Sergiu, aprinde lumânarea! Nu ştiu unde e furculiţa. Nu pot să iau gemul cu degetele.
- Bravo! Acum ne fandosim.
- Nu ştiu nici de pahar. Şi-mi trebuie pentru că o să beau un nes.
Sergiu nu comentă. Încă o victorie!
- Vreau nes, fiindcă am tensiunea mică; mi-a curs sânge din nas.
- Dacă ţi-a curs sânge din nas ai tensiunea mare, deşteapto! Epistaxisul este un simptom în mai multe afecţiuni…
- Taci, nu ţi-am cerut consultaţie!
Îi spusese să tacă şi el tăcuse. Bun! Foarte mulţi tirani mizează pe frică. Dacă le arăţi că nu te temi, se transformă în mieluşei.
Băură nes pe rând din paharul năclăit. Monica scutură borcanul: câte porţii mai erau în el? Câte cafele mai avea de băut la viaţa ei? Sigur că nici ea voia să moară! Ce limitat era Sergiu dacă-şi imagina aşa ceva! Doar că nu dorea să trăiască într-o lume ciudată, agonică şi sălbăticită. O lume din care a dispărut lumina, muzica, prietenii şi cafeaua… dar ea oricum nu prea avusese prieteni. Când dispăruse Paul… ce dreptate a avut tata!... când a dispărut Paul a dispărut o lume întreagă cu el. Cel puţin pentru ea, totul devenise tern, fără culori.
- Fii atentă ce mi-am amintit! Am citit într-o revistă medicală despre un experiment care s-a realizat într-un penitenciar…
Sergiu îi făcea conversaţie! Se simţi importantă.
- …erau trei condamnaţi la moarte cărora li s-a propus să renunţe la execuţie şi să li se prelungească detenţia până la decesul survenit în mod natural, cu condiţia să se hrănească exclusiv cu un singur aliment… Aveau de ales între ceai, cafea şi ciocolată.
- Ce barbarie! Eu aş fi refuzat. În preajma morţii nu-ţi arde de mâncare.
- Te înşeli! Condamnatul lui Kafka mânca din farfurie ca un căţeluş, deşi era sub tortură… Iar condamnaţilor la moarte, şi asta e valabil cel puţin în America, li se găteşte o ultimă cină festivă.
- Sergiu, te rog. Reuşeşti să imprimi conversaţiilor tale un ton lasciv şi morbid în acelaşi timp. Greţoasă combinaţie!
- Dragă, eşti încântătoare! Nu vrei să auzi cum s-a terminat experimentul? Cine a rezistat cel mai mult cu un singur aliment? Plus apă, desigur.
- Cel cu ciocolata…
- Nu! Domnul Cafea a trăit aproape un an de zile. Ce părere ai? Înainte de-a muri era atât de străveziu, la propriu, încât o lanternă aprinsă lipită de spatele lui, era vizibilă din faţă. Ţi-a plăcut?
- Da, ca tot ce vine de la tine. pufni ea cu dispreţ.
Închise ochii sperând că va adormi, dar palma tăiată îi trimitea junghiuri electrice înspre cot. Strivi lacrimile sub pleoape. Doamne! Vor agoniza aici până la ultima clipă, cea care ucide? Sinuciderea era totuşi o variantă…
Exact în momentul în care se gândea la felul cum ar putea să termine coşmarul, se auziră bătăi puternice la uşă. Amândoi îşi ţinură respiraţia. Bătăile se repetară. Bărbatul se ridică încet şi se apropie de intrare:
- Tată, tu eşti?
- Nu, Sergiu, sunt eu!
