Se vede că adormise, în ciuda durerii. Deşi era greu de numit „somn” starea aceea de suspendare în care îi evada mintea. Sergiu o trezi ca să-i dea pastila. Îi fu recunoscătoare, întrucât chiar o îngrijora persistenţa acelui foc în palmă. Îşi imagină cu groază cum Sergiu, chirurgul, va fi nevoit să-i reteze palma sau poate antebraţul de la cot. Ca în cartea aceea… Ce carte era? În care fata face scufundări în mare, iar cei doi prieteni rămaşi în barcă se pregătesc de pescuit cu harponul… Pe care îl declanşează din greşeală. Şi fata sub apă… O străpunge în mână. Iar ei îşi dau seama că ea întârzie să iasă şi unul sare după ea, numai că nu poate desprinde vârful săgeţii de fier din… din ce? Din carena unei epave scufundate? Da, parcă aşa… Şi e silit să se întoarcă după cuţit, fiindcă tubul de oxigen se termina. După care îi amputează braţul fetei pe viu, acolo sub apă! Ca s-o scape cu viaţă. Dar ea nu voia să i se taie mâna ca să trăiască! Nu, nu voia deloc, Sergiu n-avea dreptul să se atingă de mâna ei!
- Delirează? întrebă o voce.
- Posibil. Are febră. răspunse altcineva.
Monica se gândi că e prizoniera propriului corp, devreme ce putea să audă şi să
înţeleagă totul, dar fără să poată reacţiona. Mama şi tata erau aplecaţi deasupra ei aşa
cum stătea întinsă în pătuţul din camera sa; tocmai îi dăduseră ulei de ricin pentru că
mâncase piersici verzi din pomul doamnei Dărămuş. Încercă să se mişte şi pesemne
că se zvârcoli niţel, fiindcă mama îi spuse:
- Haide, nu fi rea! Nu se face gaură-n cer dacă lipseşti o zi de la joacă.
Însă Monica tocmai de asta se zvârcolea, iar mama nu avea de unde să ştie.
Când se deşteptă cu adevărat era lac de sudoare, dar se simţea mai bine. Adică în afară de durerea surdă de cap şi senzaţia de leşin provocată de foame, nu apărea nici un alt simptom. Pesemne că Sergiu o culcase pe maldărul de saci de rafie care se adunaseră cu timpul în pivniţă, pe măsură ce consumau cartofii, varza ori morcovii din ei. Bună idee! Era minunat să stea întinsă ca lumea după atâtea ore în care zăcuse în capul oaselor. Se răsuci să privească fereastra. Aerul de dincolo de geamul murdar părea carbonizat. Şoaptele uscate ale vântului se cerneau liniştit de parcă mii de fetiţe ar fi dansat pe scenă la serbarea de sfârşit de an.
- Monica.
O mână i se aşezase pe frunte. Atingerea aceea cunoscută îi aduse atâta alinare, încât se simţi transportată cu mii şi mii de ani înapoi, pe vremea când era tânără studentă, pe timpul când nu ea, ci o altă Monică trăise. O Monică veselă şi strălucitoare fiindcă fusese îndrăgostită. Şi nu doar îndrăgostită, ci şi iubită la fel, simetric şi frumos ca două aripi de fluture. Îl chema Paul. Şi a murit fiindcă acela era nume de înger, nu de om. Maşina care dăduse peste el pe când traversa ca s-o întâlnească n-a făcut decât să pună ordine în lucruri, aşa şi-a spus. Oamenii cu oamenii şi îngerii cu îngerii. Cu trecerea timpului Paul a devenit tot mai abstract, transformându-se, ca orice iubire neîmplinită, într-o poartă a timpului. Se gândea
- Monica, te-ai trezit? Te simţi mai bine?
Dar cel care-i vorbea era Sergiu.
- Da, cred că mi-a mai trecut.
- Mai avem doar două antibiotice, din păcate. Ar fi bine să le iei. Pe de altă parte, mă gândesc că în caz de ceva, rămânem fără.
- Lasă, nu le mai iau. Poate că mi-a trecut. Ce face tata?
- Doarme. L-a chinuit iar stomacul. Tocmai despre el doream să-ţi vorbesc.
