O treziră vocile lor care se certau.
- În familia asta suntem în război de generaţii, tată! Bunicul a fost preot, tu te-ai
făcut soldat. Ţi-a trecut măcar o dată prin minte că alegerea ta, chiar inconştientă, se voia o palmă pe obrazul lui? Eu unul ştiu că am ales medicina în deplină cunoştinţă. De
ruşine pentru faptele tale. Dacă tu ai ales să ucizi, fiul tău a ales să repare.
- Mă învinuieşti pe nedrept. Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva, iar relaţia mea cu taică-meu a fost una bună.
- Vrei să spui că a fost inexistentă.
- Judeci greşit, Sergiu. Ai făcut mai multe greşeli de-a lungul timpului, dar te-am lăsat să iei decizii singur, am considerat că aşa e tonic. Însă cele mai multe greşeli le-ai făcut împotriva ta. Astea sunt cele mai grave, nu se şterg, nu se iartă, le tot porţi povara. E ca şi cu păcatele împotriva Duhului Sfânt. Ca să îţi dau un exemplu: după multă penitenţă, o crimă poate fi iertată. Dar nu se iartă sinuciderea, orice ai face. Iar tu ai încercat să-ţi tai venele spirituale de mai multe ori, măi băiete…
- Te-ai apucat de teologhisit, tăticule? Atunci ia spune-mi câţi oameni ai omorât pe front? De câte ori glonţul trimis din arma ta a intrat în carne?
- Dacă am greşit, am greşit când am ales să fiu soldat. Regret că am curmat vieţi. Dar tu ştii că sunt cuvinte şi gesturi care ucid ceva ce nu poate ucide glonţul: ucid sufletul. De alea să te fereşti.
- Auzi la el! „Regret”! Regreţi că ai omorât oameni. Ha, ha! Ştii ce? Discuţiile cu tine sunt sterpe. Mă culc.
În liniştea care se instală dintr-o dată, Monica se evaluă. Mâna nu o mai durea; era amorţită până la cot. Probabil dormise pe ea. În schimb, setea se adâncise. Nu crezuse că îi poate fi frig şi sete în acelaşi timp. Sacii de sub ea erau umezi, mirosul de pământ reavăn devenise de nesuportat. Îl auzi pe Sergiu expirând în felul acela special care o anunţa că va începe să sforăie. Dacă adormea, se transforma într-un peşte de mare adâncime: nimic nu-l mai putea aduce la suprafaţă. Atunci o să caute în plasă. O să caute sticla cu apă, pentru că dacă nu va bea, o să…
Se ridicase într-un cot când simţi ceva cald prelingându-i-se pe mâini. Un lichid cald şi destul de vâscos. Sânge! Îi curgea sânge din nas ca unui băieţel bătăuş din primele clase ce a încasat-o pe neaşteptate de la un şcolar mai mare. Dar ei nu i se mai întâmplase niciodată! Se şterse cum putu imaginându-şi cu dezgust că arăta ca un animal înjunghiat care n-a reuşit să moară de la prima încercare. Se aşeză lângă rafturi şi ridică în sus mâna stângă. Aerul greu se impregnă cu mirosul de fier şi de sare. Monica ameţi. Se simţea căzând în puţuri tot mai adânci, tot mai reci.
- Mona, tată, ţi-e rău?
- Îmi curge sânge din nas. Şi mi-e sete de nu mai pot.
- Şşş! Vorbeşte mai încet să nu se trezească Sergiu. Dacă ţi s-a oprit sângerarea, întinde mâna că am aici jumătate de borcan cu zeamă de la compot. E dulce, dar e totuşi un lichid. Vrei?
- O, da!
Luă din mâinile bătrânului borcanul şi bău cu disperare. Înainte de ultima înghiţitură se opri ruşinată:
- Vai, tată, cred că l-am băut pe tot!
- Nu-i nimic. O să-ţi aduc apă.
- Cum?!
- Şşş! Mai înainte, când mă prefăceam că mă cert cu Sergiu, am reuşit să-i fur cheile.
- Doamne, tată, cum ai făcut?
- Ieri când a aprins lumânarea le-am văzut întâmplător. Speram să fie tot acolo. Şi au fost. Acum fii atentă: o să ies şi tu închizi uşa după mine imediat, dar nu încui. Nu încă. Am desprins de pe inel cheia de la intrarea în casă. Voi umple câteva sticle cu apă şi ţi le aduc. Vei deschide uşa cât mai puţin, doar cât să le iei, apoi încui. Cel mai important, Monica, ascultă-mă! Cel mai important este să păstrezi tu cheile. Nu i le mai da lui. Ca să poţi controla situaţia. Aşa încât dacă vei dori să ieşi, să poţi ieşi. Ai înţeles?
- Bine şi dumneata ce faci? Nu poţi rămâne acolo! Dacă sunt radiaţii cum zice Sergiu?
- Nu cred că sunt radiaţii şi ştii de ce? Ieri pe când dormeai am auzit-o iar pe Misi afară. Mieuna la fereastră.
- O, drăguţa de ea!
- Părea bine, cel puţin miorlăitul suna mai mult nedumerit decât suferind, dacă mă înţelegi ce vreau să spun… Aşa că eu o să mă întorc în casă. E mai bine.
- Vin şi eu!
- Da, veţi veni amândoi. Însă mai întâi o să ies eu, ca să mă conving că e totul în regulă… atât cât mai poate fi…
- Tată…
- Rămâi cu bine, fetiţo.
- Stai puţin, voiam să te întreb atâtea lucruri… Ar fi trebuit să vorbim mai mult când aveam posibilitatea.
Îl prinse de mâinile bătrâne şi pline de vene. Le cunoştea de când curăţau cartofi la masa din bucătărie, de când o ajutaseră să tundă trandafirii, erau mâini cu pete maronii şi dungi albastre, ca râurile pe o hartă, mâini pe care le ignorase, iar acum descoperea că spiritul din căuşul lor era unul neaşteptat de tânăr în ciuda anilor.
- Tată, am fost tristă în ultimul timp; cred c-a fost un fel de presimţire. Am gustat întunericul dinainte. Acum mă întreb dacă nu cumva am murit deja şi acesta e iadul. Mă gândeam mult la moarte, mă gândeam că va veni o zi în care voi fi închisă sub pământ, într-un coşciug din care nu voi mai ieşi niciodată; am senzaţia stranie că acel moment este chiar acum, că într-un fel absurd şi paradoxal sunt aici, vie, dar şi în mormânt şi tot vie. Firul conştiinţei mele nu se poate rupe. Crezi că o să scăpăm?
- Monica... nu câştigi nimic dacă te consumi aşa.
Îl auzi ţinându-şi răsuflarea. Intui că minţise, că dorea s-o liniştească.
- Tată, mi-e frică, dar rezist să aud ce părere ai.
- Întotdeauna ai fost curajoasă. Păi… nu e de bine, îţi dai seama. Asta nu înseamnă neapărat că o să murim. Nici nu stăm pe roze. Moartea… cum să-ţi spun… nu cred că e chiar atât de rea. Mai ştii ce scrie pe orologiul bunicii tale? Cel din sufragerie?
- Omnes vulnerant, ultima necat.
- Toate clipele rănesc, ultima ucide. Clipele vieţii sunt de multe ori brice cu două tăişuri. Ultima clipă, cea a morţii, este cea izbăvitoare care te scuteşte de chin. Trebuie să crezi asta.
- Sună prostesc, dar simt că am trăit ca furnicile lui Sergiu: ridicolă şi neimportantă.
- He, he! Viaţa e un mecanism în care nu eşti decât un biet arc, o rotiţă, acolo. N-ai nicio importanţă, decât dacă lipseşti.
- De parcă lumea va sta în loc dacă mor eu! De parcă ar muri cu mine…
- Chiar moare. Lumea ta moare odată cu tine. Cea care rămâne e o altă lume. Total diferită.
- Tată, e bine că pleci… Sergiu voia să… voia să vă ceară iertare.
- Să nu fii supărată pe Sergiu. E speriat, are răspunderea noastră pe umeri. O să vă aduc apă şi totul va fi bine. Şi o să bat cu bastonul în duşumea ca să ştiţi că n-am nimic. Apoi o să vin să vă iau. Sau veniţi voi sus când vreţi. Lasă-mă să plec, să nu se trezească.
Bătrânul o însoţi spre uşă cu paşi neaşteptat de uşori. Monica deschise încet şi socrul se strecură afară. Îl văzu trecând prin dreptul ferestrei. Întunericul smolit se transformase într-o pâclă deasă, cenuşie.
Aşteptă. Sergiu continua să doarmă după propriul ceas biologic. Fusese treaz când ea dormise; acum dormea el şi ea veghea. Probabil, în adâncul fiinţei lor nu fuseseră făcuţi să se întâlnească, dar nu le-a fost dat să înţeleagă asta decât într-o astfel de situaţie. Soarele şi Luna.
Îl auzi pe tata că tuşeşte. Se apropie de uşă cu inima zvâcnind. Se întorcea.
- Monica, asta e toată apa. Am impresia că nu e tocmai limpede, însă nu e cazul să facem mofturi.
- Tată, sunt zece litri, e bine. Au închis apa?
- Aşa cred. Plec acum.
- Tată, dar nu ai ce mânca acolo sus!
- Este nişte făină, crezi că nu m-am gândit? Mi-am oprit şi eu un bidon de cinci litri. O să fac nişte pituşti. Bine că avem butelie.
- Stai un pic! Ce e afară?
- Eu zic că nu e decât o furtună de praf…
- Deci te-ai simţit firesc…
- Dacă vrei să ştii cum m-am simţit, ei bine, ca o pilitură de fier în preajma unui magnet.
- Tată, dacă ceva nu e în regulă, întoarce-te jos!
- Fetiţo, nu cred c-am să mai ies. N-am de gând să mă ridic la ceruri cu picioarele crăcănate ca vrăjitoarele lui Goya. Prefer să mă găsiţi voi, dacă scăpaţi, (ceea ce sper din toată inima), plutind decent lângă tavanul camerei mele…he,he.
- Tată!
- Misi e bine. Ţi-a mâncat musacaua. Rămâi cu bine, Monica. Ai fost o noră bună. Să ţii minte: vom primi exact ceea ce sperăm să primim. Încuie, scumpo!
