Monica se trezi fără să ştie unde se află. Gâtul îi înţepenise din cauza poziţiei incomode. Clipi nedumerită, apoi îşi aminti. O greutate i se atârnă de gânduri. Nu putea fi adevărat! Ziua de ieri fusese un coşmar. Dar mirosul de pământ al pivniţei şi respiraţia chinuită, astmatică a socrului şi mai ales, mai ales întunericul spuneau că nu, coşmarul era real. „De ce ni se întâmplă asta tocmai nouă?” a fost prima întrebare pe care şi-a pus-o. Nu putea să nu resimtă indignare, o indignare adâncă în faţa acestor evenimente. Până ieri toate fuseseră la locul lor. Soarele răsărea şi apunea, cerul se răsucea cuminte cu stelele în spinare, pământul îşi vedea de treabă aşa cum îi fusese rânduit pentru ca să adăpostească oamenii. De ce dintr-o dată îşi uitaseră toate datoria?
„Doamne, împrăştie întunericul şi adu lumina!” oftă încercând o rugăciune timidă.
- Nici eu n-am prea dormit. şopti bătrânul.
- Speram că dimineaţă toate vor reveni la normal.
- Nu e dimineaţă de tot, ştii. E foarte devreme. Ceasul meu biologic nu mă minte. Nu poate fi mai mult de trei jumate, patru.
- Dacă e aşa devreme de ce nu tăceţi? se burzului Sergiu. Cât timp dormim, cel puţin nu ne mai frământăm.
- Nu te enerva, dragule! Sunt speriată, bezna asta mă face să mă simt dezorientată.
Era momentul ca Sergiu s-o consoleze, s-o mângâie. De ce era mereu agasat?
- Poate ar fi bine să ne uităm un pic afară. începu Monica din nou.
- Ce dracu crezi c-o să descoperi? mârâi bărbatul pe tonul soţilor a căror răbdare dansează pe sârmă. Ia uite! o invită smulgând păturica din dreptul ferestruicii.
Monica îl cunoştea atât de bine, încât nu avea nevoie de lumină ca să ghicească grimasa lui dispreţuitoare. O simţea întinsă pe buzele lui ca untul pe pâine. Dar auzi ceva de afară. Se ridică şi se apropie cu mâinile întinse de locul unde îşi imagina că e geamul. Pipăi cu degetele sticla; apoi ascultă. Distinse un mieunat jalnic. Misi! Era Misi!
- Am uitat-o pe Misi afară! exclamă şi porni spre uşă gata să se împiedice într-o găleată, găleata cu pământ de flori, îşi spuse, cine naiba o lăsase fix în drum?
- Ia mai scuteşte-mă! Doar n-ai de gând să bagi mâţa înăuntru!
- Dar e Misi! invocă Monica argumentul suprem.
Tonul ei spunea: e Misi, pisicuţa mea scumpă, pe care o iubesc din toată inima, e fetiţa mea şi sunt dispusă chiar să ies în bezna îngrozitoare ca s-o caut şi s-o salvez.
- Să fiu al dracu dacă te las să deschizi uşa aia pentru mâţă! Afară or fi radiaţii, nu judeci deloc, măi femeie? Ne punem viaţa în pericol pentru mâţă?
Misi îşi pleda cauza cu un miorlăit disperat. Fiecare mieunat o chinuia pe Monica întocmai ca mâna pe care refuzi s-o vezi a unuia ce se îneacă. Se întoarse spre colţul ei biruită de argumentul raţional şi deloc satisfăcător al radiaţilor şi al balanţei între viaţa lor şi viaţa pisicii. Izbi cu piciorul găleata de care uitase şi se împiedică. Se prăbuşi în coate şi genunchi, mai, mai să dea de pământ şi cu bărbia.
- Bravo! Te-ai lovit? Vezi dacă eşti bleagă? Stai naibii liniştită!
- Sergiu, de ce-mi vorbeşti aşa? Ce e cu tine?
Îşi tăiase palma în ceva, un ciob, îşi zise, dar n-o durea nimic mai tare ca sufletul. Sergiu devenise morocănos de o vreme încoace, dar azi întrecea nivelul unui urs trezit din hibernare în toiul iernii. Ce era cu el?
- Nimic, dragă, nimic, ce să fie? Bag de seamă că ăştia au pus-o de-un război atomic, că totul se duce dracului, dar în rest n-am nimic. Şi, ca întotdeauna când ţara arde, se găseşte una să se pieptene…
- Război atomic? îngăimă ea vizualizând ciuperca de
- Nu ştiu ce e! N-am zis că sigur e război. Dar e ceva grav. Un nor a acoperit soarele.
- Sau soarele nici n-a mai răsărit. croncăni bătrânul.
„Nevermore!” suspină inima femeii. După ziua de azi, dacă se putea numi „ziuă”, nimic n-o să mai fie vreodată la fel ca până atunci. Întunericul acela avea să rămână, dacă omenirea totuşi va supravieţui, spaţiul despărţitor între „înainte” şi „după”.
- Când s-a luat curentul m-am gândit la un puls electromagnetic. Dar asta nu explica întunericul de afară… Iar maşina n-avea nimic. vorbi Sergiu mai mult pentru sine.
Monica îşi găsi culcuşul şi se aşeză tremurând. Nu doar că nu mai era cald ca ieri, se făcuse de-a dreptul răcoare. Şi simţea imperios nevoia să meargă la toaletă.
- Sergiu, indiferent ce-ar fi, eu vreau să mă întorc în casă. Trebuie să merg la veceu.
- Te duci în spatele raftului cu borcane şi faci acolo. Nici nu se pune problema să ieşim. Am adus o găleată pe care am găsit-o sub scări. O vom folosi pe aia la început.
„Aha, găleata!” Ruşinată, Monica găsi prima oară întunericul convenabil. Dar dacă ea se descurca pe bâjbâite, ce avea să facă tata? Şi ce vor face dacă va trebui să stea aici mai mult timp? Chiar şi fără o găleată ca aia, aerul era greu respirabil.
- Eu cred că s-ar putea să fie ceva mult mai simplu şi mai puţin grav decât un război sau nu ştiu ce radiaţii… spuse tata împăciuitor.
- Mda, varianta cu sfârşitul lumii e mai liniştitoare. acceptă fiul sarcastic.
Bătrânul nu-l luă în seamă:
- În 1952,
- Tată, avem aici nişte borcane cu compot. Dacă aprindem numai un pic lumânarea, găsesc imediat. Pe întuneric n-am cum să le deosebesc…
Sergiu aprinse fitilul fără să mai fie rugat. Monica se strecură agilă printre rafturi şi aduse compot. Trase măsuţa pe care stăteau ghivecele de flori iarna şi o aşeză între ei. Scoase nişte mâncare: aveau doi cârnaţi, crenvurşti ambalaţi în vid, o brânză cam veche, dar oricum bună date fiind circumstanţele, o bucată de slănină şi câteva roşii. Două pâini, un pachet mare de biscuiţi şi un chec de cumpărat. Sergiu nu le permise să se atingă de nimic. Raţionaliză porţiile. Ambală ceea ce rămăsese în plasa de plastic pe care o aşeză aproape de el, pe pervazul ferestrei mici. Nimeni nu protestă. Bărbatul îi privi pe amândoi:
- Cu ce mai e pe aici, rezistăm o lună.
Cuvintele lui însemnau: „Să nu vă prind că cereţi ceva în plus!”
Monica îşi imagină cum aveau să se îmbolnăvească de scorbut, iar Sergiu le va da cartofii din lădiţă cu porţia, doar după ce le vor cădea dinţii.
- Ce păcat că n-avem un fierbător, aş fi băut o cafea!
Sergiu mărturisise! Era şi el om, avea o slăbiciune!
- Fără curent?
- Oh, am uitat! Să stingem lumânarea că se consumă.
- Stai! Ţi-am luat borcanul de ness, m-am gândit la tine.
- Vezi, mă? De-asta te iubesc eu pe tine!
Monica se învioră. Îi prepară un ness în singurul pahar rătăcit pe acolo. Nu strălucea de curăţenie, dar cine se mai uita? Îl amestecă sprinten cu o furculiţă. Sergiu sorbi cu nesaţ, dar se strâmbă în aceeaşi clipă:
- N-are zahăr!
- N-am luat zahărul… Bea-l şi tu ca pe medicament, ce să facem acum…
Sergiu se sacrifică şi dădu paharul peste cap. Monica îl privi cu invidie. Ar fi băut şi ea, chiar şi fără zahăr, avea tensiunea mică dintotdeauna, dar nu îndrăzni.
- Dă-mi apa să-mi clătesc gura! porunci soţul.
- Vezi că asta-i toată! îl avertiză Monica văzând cum scuipă lichidul preţios.
Sergiu măsură din priviri sticla de doi litri din care deja lipsea cam un sfert.
- Nu ţi-am spus să iei apă? făcu pe un ton mocnit care nu prevestea nimic bun.
- Ba exact aşa ai spus: „să iei apă”. Şi am luat. Nu ai spus câtă. Nu ai spus că ai intenţia să stai aici tot restul vieţii, aşa că nu sunt eu de vină.
- Băi, e imposibil cu tine! Nu ţi-ai dat seama că împachetăm strictul necesar, că am luat toată mâncarea din frigider, că am luat pături, medicamente, cu alte cuvinte că urma să stăm o vreme aici? Ai considerat că doi litri de apă ajung?!
- Eu n-o să beau apă deloc. Şi-aşa, nu prea beau apă.
- Proastă ai fost toată viaţa ta!
Monica realiză că Sergiu era realmente scârbit de persoana ei, iar această descoperire nu era deloc de ultimă oră; era o senzaţie cu care convieţuise în ultimii doi ani aşa cum ar fi încercat să ignore un cuţit înfipt în coaste. Mai bine să uite de el, fiindcă dacă ar fi încercat să-l extragă, avea să sângereze prea mult. Acum însă durerea năvăli asupra ei cu toată forţa pe care o acumulase. Începu să suspine necontrolat. Avea dreptate, Sergiu avea dreptate! Ar fi trebuit să-şi dea seama că va fi nevoie de mult mai multă apă, însă nu gândise, doar executase mecanic ceea ce îi ordonase el. Şi asta pentru că de prea multe ori i se înăbuşise orice iniţiativă; de prea multe ori fusese luată peste picior când încercase să facă ceva, cât de mic, după capul ei. Îşi crease un scut protector lăsându-l pe soţ să ia orice decizie. Ea se refugiase în cărţi, că nici prietene nu avea. Toată familia ei murise lăsând în jurul ei un vid în care strălucea ca un astru unic Sergiu.
Se simţi o victimă a destinului absurd, nemilos şi implacabil. Şi plânse.
- Uite ce-ai făcut, măi băiete! îl dojeni tatăl. Monica, vino şi stai jos. Haide, nu mai plânge, o scoatem cumva la capăt. Când îi era sete Alice mânca biscuiţi.
- Cine?
- Alice, cea din Ţara Minunilor.
- Oh!
- Şi mi se pare că avem biscuiţi, nu-i aşa?
- Da. se însenină Monica.
- Sunteţi duşi amândoi!
- Nu e nimeni „dus”, Sergiule! Dar ce ai vrea să facem acum? Am încercat mereu să te învăţ să tratezi viaţa cu umor. Ia-o aşa cum e. Fă haz de ea, mai ales când îşi înfige colţii în tine.
- Ăsta e un mic tratat de dat colţu’ mai iute.
- Da’ măcar o să dai colţu’ râzând în hohote. Şi dacă râzi, nu se poate spune că ai fost înfrânt. Te transformi în acea trestie gânditoare a lui Pascal… pe care universul întreg n-o poate frânge. Oricum o să murim mai devreme sau mai târziu. Să murim râzând!
- Tată, m-am săturat de teoriile tale defetiste. Şi mi se pare că Pascal al tău s-a cam zvârcolit de durere toată viaţa. Suntem datori să supravieţuim, să ne luptăm ca să rămânem vii. Ăştia au pornit un război total şi noi, oamenii normali, suntem primele victime. Ce e de râs în asta? Sau în faptul că nevastă-mea nu judecă?
- N-ai înţeles nimic. Îmi dau seama că situaţia e albastră, dar asta nu trebuie să ne împiedice să rămânem normali, aşa cum ziceai. Eram în tranşee câte-o noapte întreagă, pândeam cu orele cea mai mică mişcare în cartierul talibanilor, dar prietenul meu, Silviu, tot avea răgaz să-mi arate constelaţii şi stele, pe Sirius, pe Mizar, pe Alioth şi pe Benet-Nash. Şi caporalul nostru scria o povestire într-un carnet pe care-l purta la piept şi între capitole mai împuşca un taliban. Şi când a fost el împuşcat nu ştiu dacă-şi terminase povestirea.
- Şi ce-i cu asta?
- Încercam să-ţi exemplific că şi în situaţii extreme e bine să rămânem noi înşine. Să încercăm să fim deasupra rahatului.
- Tată?
- Da, Monica.
- Dacă afară e război, de ce sunt oamenii hotărâţi să-şi facă atât de mult rău unii altora, încât sunt dispuşi să moară ei înşişi doar ca să-i distrugă pe adversari?
- He, he! Înşiră fel de fel de motive, fetiţo: libertatea, dreptatea socială, redistribuirea resurselor, reîmpărţirea pământului, dar, de fapt, motivul adevărat e unul singur: îi ucid pe cei care sunt altfel. Şi îşi imaginează că ei vor supravieţui.
- OK! Gata cu mândreţea asta de teorii, că vreau să dorm. Culcaţi-vă şi voi! Consumaţi prea mult aer vorbind.
Din direcţia lui Sergiu se auzi în scurt timp un susur sforăitor, semn că n-a avut probleme să adoarmă. Monica ascultă cu invidie: ar fi vrut să se detaşeze tot atât de uşor.
-va urma-
