sâmbătă, 26 iunie 2010

PÂCLĂ... A Patra Zi


- Cât timp am dormit?

- Ha! Nu ştiu. De fapt nu ai dormit tot timpul, ai mai şi delirat. Dar ai trecut de vârful crizei.

- Ce voiai să-mi spui de tata? întrebă în şoaptă.

- Nici el nu se simte bine. E bătrân, Monica.

- Îmi pare tare rău de el, să ştii. Toată viaţa lui a fost o luptă, şi acum, asta. Mă întreb de ce se joacă Dumnezeu cu noi, de ce se comportă ca o pisică?

- Oh, şi tu, Brutus? Te ştiam credincioasă…

- Eu sunt din categoria celor care vor să creadă, Sergiu. Probabil că dacă aş fi crezut cu adevărat, aş fi putut muta munţii din loc; sau acum aş fi putut face să fie lumină.

- Mda, zbuciumul tău spiritual sună destul de ateu, dar stai liniştită, e bine şi aşa. N-a zis ceva despre faptul că-i va scuipa din gura Lui doar pe cei căldicei? Cei fierbinţi şi cei reci se vor întâlni în sânul lui Avram.

- Chiar crezi asta?

- De ce nu? Extremele sunt atât de apropiate încât se ating.

După o pauză:

- De fapt, crezul meu este că suntem ferma de furnici a unui copil niţeluş tembel, draga mea. Tembel şi râzgâiat. „Dacă vreau, torn apă pe ele. Dacă vreau, le scutur. Dacă nici asta nu mă satisface, le bag un pic în cuptor. Taman cât să prindă crustă.”

- Să înţeleg că Dumnezeul tău e un zeu al morţii. Nu-şi bate capul decât cum să ne omoare.

- Mă poţi contrazice? Tot cu asta se ocupă în fiece zi. Dac-ai ştii ce văd la spital! Sau când te gândeşti ce-o fi văzut tata în Afganistan! Eu mi-am ales o meserie în care curăţ mizeriile Lui. Dacă secţionezi o furnică ai să constaţi că se găsesc imediat câteva surate de-ale ei care vor lua bucăţile la spinare şi le vor transporta de urgenţă la furnicar, acasă. Bănuiesc că acolo, între pereţii de nisip ai spitalului lor, o furnică nebună va încerca să reasambleze bucăţile, să repare furnica. Păi nu cam acelaşi lucru fac şi eu? Sunt o furnică-doctor.

Şi Sergiu râse.

- O să-ţi mai spun un secret. Dumnezeu dă loviturile cu multă măiestrie. Uneori vrea să ucidă şi atunci n-ai ce să mai faci. Dar alteori vrea doar să facă tărăboi, să ne vadă agitându-ne. N-ai scurmat niciodată cu băţul un muşuroi? După o vreme te-ai plictisit şi le-ai lăsat în pace. Iar ele, schiloade şi derutate, s-au apucat să-şi transporte răniţii şi să reconstruiască. Nebunele!

- Şi ce crezi că face acum?

- Judecând după praful de-afară, doar scurmă cu băţul. Şi tocmai aici voiam să ajung. Mi se pare că fenomenul a depăşit punctul de maxim. Acum nu trebuie decât să ne luptăm să rezistăm până la capăt. Să folosim toate resursele raţional, inspirat, cu discernământ. Apa aproape că s-a terminat. Mai sunt câteva înghiţituri. Mai avem doar pâine, patru felii, jumătate de chec şi câţiva biscuiţi. Desigur, mai sunt şase borcane de compot, cinci de gem şi vreo trei kilograme de cartofi cruzi. Pe astea mă bazam spunând că vom rezista o lună. Doar că fără apă… şansele ne scad dramatic. Acum, chiar şi aşa, nu trebuie să ne imaginăm, să sperăm prosteşte că după o lună vom fi salvaţi. E posibil să fie nevoie să supravieţuim mult mai mult, iar alimentele de care dispunem să fie în fond puţine.

- Unde vrei să ajungi?

- Cum spuneam, tata e bătrân; a suferit destul şi-aşa.

- Sergiu…

- E firesc să moară el ca să supravieţuim noi.

- Pentru Dumnezeu, ai înnebunit?

- Şşş! Nu e nevoie să-l trezim. Am crezut că am tranşat problema lui Dumnezeu. Chiar dacă El se joacă, noi să încercăm să fim cerebrali.

Monica îşi simţi inima inundată de un val mareic. Dădu să se ridice, dar constată că era mai slăbită decât bănuia.

- Sergiu, ce-ai de gând să faci?

- Uman ar fi să-l omor. M-aş pricepe s-o fac fără să-l doară; l-aş scăpa de ultima joacă tembelă a ăluia de sus. Numai că nu mă cred în stare. Nu sunt cu nimic mai bun decât Raskolnikov.

- Nu te las, să ştii!Va trebui să te lupţi cu mine. îi declară cu tonul cel mai belicos de care era capabilă pe moment.

- Bine, bine! capitulă Sergiu neaşteptat de repede. Ne mai gândim, ne mai sfătuim. Acum dormi, mă culc şi eu. Cred c-ar trebui să fie noapte.

Monica n-avea nici cea mai mică intenţie să doarmă. Îl cunoştea aşa de bine pe Sergiu! Nu renunţa niciodată uşor, doar terminase medicina. Însă gândul interior care o rodea era acela că de fapt nu-şi dezvăluise în faţa ei adevăratele intenţii. Suspiciunea, călărită de un început de teamă nedefinită tropăia prin toate arterele ei. Se strădui din răsputeri să vegheze, dar până la urmă pleoapele i se lipiră.