O visase pe maică-sa. Era în camera din faţă, în casa veche. Monica se oprise pe prag şi o privea pe femeia care cosea o faţă de masă. Ea nu mai cususe nimic de la ultima oră de lucru manual din clasa a treia. Astăzi nimeni nu se mai ocupa cu aşa ceva. Astăzi femeile trăiau mai mult în lumea virtuală. Era mai blândă şi mai frumoasă decât realitatea. „Tot atât de frumoasă ca modelele broderiilor artistice”. oftă Monica. Femeile căutau şi azi acelaşi lucru, doar că o făceau în altă parte; şi puţin altfel. Şi mama era scăldată în lumina ferestrei din spatele ei care se revărsa ca auriul cald din icoane.
- Monica. şoptise mama. Vrei să bei suc?
Monica, fetiţa ar fi păşit dincolo de prag, în lumină, spre mama, însă era tare frig acolo, cu toată lumina aurie. Unde se afla ea, era cald, dar întuneric şi mirosea urât. Aerul era murdar. Şi s-a trezit. Avea gura pungită de parcă ar fi mestecat coaja unei lămâi vechi, mucegăite. Bineînţeles, simpla lipsă a apei îi declanşase o sete sahariană. Doamne, ce-ar mai fi băut! Ar fi putut bea tot ce mai era în sticlă. Vor trebui să iasă, să plece. N-aveau cum să reziste acolo. Dar ce naiba puţea în halul acela?! Auzi mişcare în spatele raftului, la găleată. Unul din ei avea probleme cu stomacul!
- Mona, ai cumva nişte hârtie igienică? Sau chiar un ziar, ceva? Orice… am diaree.
- Imediat, tată!
Nu putea să-şi rupă treningul ca să i-l dea. Ziar! De unde ziar? Iată că spiritul organizatoric al lui Sergiu avusese scăpări… Iar ea… într-adevăr, nu s-a gândit. Cartea! „Ochi-de-pisică”. Dormise cu capul pe ea. O să-i dea cartea, şi-aşa nu mai putea s-o citească. Nici dac-ar fi avut literele în relief n-ar mai fi citit-o. Dar tot îi părea rău.
- Tată, uite, întinde o mână. E o carte, rupe din ea.
Îşi îngropă faţa în bluză într-o încercare disperată de-a evita mirosul. Ce uşor puteau fi reduşi la stadiul de vierme! Îl auzi pe Sergiu foindu-se:
- Pfui! Ce putoare! Aoleu, moşule, să nu mai mănânci compot! Ne omori!
- Sergiu!
- Copii, vă rog să mă iertaţi. Nu m-am putut ţine. Îmi pare foarte rău. Nu, nu mai mănânc.
Bătrânul se întoarse bâjbâind şi se aşeză la locul lui pe lădiţă; Monicăi i se păru că-l aude suspinând. Dar poate că era doar răcit. Se făcuse frig.
- Cât o fi ceasu? O fi azi, sau e tot ieri?
- Nu ştiu, fetiţo. Am senzaţia că e o altă zi, foarte devreme, dar mă pot înşela, desigur. În lipsa oricărui reper…
- Nu vi se pare că afară nu mai e atât de întuneric?
Sergiu se ridică şi privi pe fereastră. Ieri uitase să mai atârne pătura în dreptul ei. Din cauză că se certase cu prostovana de Monica! Şi probabil au intrat particule.
- E posibil să fi fost o bombă murdară… opină gânditor.
- Nu prea cred. Nu explică întunericul. Ce vezi, măi băiete?
- Da, mi se pare şi mie că e altfel. Parcă disting clădirile de pe partea cealaltă a drumului.
În clipa aceea auziră paşi deasupra capetelor, în casă. Încremeniră instantaneu.
- N-ai încuiat? şopti Monica.
- Cum să nu!
- Cine să fie? O armată străină? Sergiu, mi-e frică!
- Ssst! Cel mai probabil sunt hoţi.
Ascultară cu răsuflarea tăiată. Nu se mai auzi nimic. Sergiu privi din nou pe geam. Locuiau într-un cartier mărginaş, populat de case şi vile cochete, înconjurate de multă verdeaţă, unde maşinile rulau cu atenţie iar după amiaza străzile largi erau cucerite de copiii care băteau mingea. Unde puteau fi cu toţii acum? Unde dispăruseră? De ce nu se auzea nicio mişcare, nici un strigăt, nicio chemare? Paşii aceia stranii pe podeaua sufrageriei lor fuseseră unicul zgomot străin pe care-l percepuseră. Şi era linişte din nou.
- Eram gata să cred că afară au murit toţi.
- Nici în Malevil nu au murit.
- Unde?
Monica deveni conştientă că aproape putea distinge conturul lui Sergiu. Dar descifra şi în beznă iritarea din vocea soţului. Reluă, obosită dintr-o dată:
- În „Malevil”. E un roman.
- Aha! Merle, nu-i aşa?
- Da, tată. Mă gândeam cât de mult se aseamănă situaţiile…
- Hm, scumpo, de unde să facem rost de un Emanuel? oftă bătrânul.
- Ia mai tăceţi! Norul negru de afară nu mai pare format din aburi; parcă e praf. Pare să se mişte ca dus de vânt.
- În 1915, batalionul Norfolk a dispărut
- Tată, pentru Dumnezeu! Tocmai spuneam că se vede ceva afară. Se disipează negura. Monica, stai şi priveşte afară, poate vezi oameni. Eu aranjez porţiile pentru azi. Tată, când vrei să bei apă, înainte sau după ce mănânci?
- Beau acum, dacă-mi dai. Diareea deshidratează.
- Sergiu, pot să capăt şi eu puţină apă?
- Ai spus că nu bei. Îţi pot oferi un biscuite.
- Te rog, mi-e tare sete!
- Na! Şi bea! Nu ştiu ce dracu ne facem! În mod normal, apa asta n-ar ajunge nici măcar pentru azi! Pentru că tu ai preferat să fii imbecilă!
Monica înghiţi repede gura de apă de pe fundul paharului, înainte ca Sergiu să se răzgândească. Îi era frig, de fapt o scutura frigul. Apoi transpira şi dârdâia. „Am frisoane.” gândi cu un început de panică. Şi bănuia de la ce: mâna. Ieri o usturase tare palma unde se tăiase, dar răbdase fără să se plângă, fiindcă ştia că nu luase de sus nici spirt, nici iod, niciun alt dezinfectant. Nu din neglijenţă, cum s-ar fi grăbit bărbatu-său s-o acuze, doar descărcase tot sertarul cu medicamente într-o plasă, ci pentru că nu aveau în casă. Exact! În casa unui doctor nu exista niciun dezinfectant. Poate că Sergiu avea ceva în trusa din maşină, dar nu în casă.
Desfăcu palma încetişor. Pe sub piele crescură instantaneu nervuri ale durerii ca lujerii unei plante extraterestre. Sângele îi pulsa fierbinte în locul acela şi devenise conştientă de existenţa propriului braţ într-un mod ciudat. „Să vezi că dau în cangrenă!” şi, cum ideea asta nouă nu era deloc în măsură s-o liniştească, începu să plângă. Mugurele de lumină ce se aprinse în vârful lumânării o surprinse cu lacrimile pe obraji. Încercă iute să şi le şteargă, dar era prea târziu: Sergiu o văzuse:
- Acum ce-ai de boceşti? Ţi-am dat apă, atât cât se putea. Mai multă ai avut tu grijă să n-avem…
Îi arătă tăietura din palmă. Era destul de adâncă şi plină de mizerie.
- Cum dracu te-ai tăiat în halu ăsta?
- Ieri, când am căzut. se smiorcăi ea.
Sergiu cotrobăi în plasa cu medicamente. Nu pomeni de lipsa dezinfectantului. Îi curăţă rana cu un pansament şi o presără din belşug cu praful alb dintr-o cutiuţă. Apoi îi dădu să înghită un antibiotic:
- Hai, ia-l cu puţin compot că apa ţi-ai băut-o pe ziua de azi! După o vreme, cam cât vom considera că înseamnă şase ore, îţi mai dau unul. N-o să te cureţi, stai liniştită.
Ceva în tonul său avea o tentă mângâietoare şi inima ei tresări. Era încă sensibilă la oscilaţiile acestea… „probabil că eu tot îl iubesc…” Deşi bănuia că nu era nimic altceva decât tonul său profesional, antrenat să exprime compasiune şi atenţie. „Nimic mai mult, iar eu sunt o proastă”.
Îşi mâncară fiecare felia de pâine alocată împreună cu bucăţica de cârnat şi cea de brânză. O nimica toată. Nici nu trecură două zile (sau trecuseră?) şi deja stomacurile li se revoltau. Monica se simţea aeriană de foame. Privi pe fereastra prăfuită aşa cum i se ceruse. Nu vedea mare lucru, dar se holba la umbrele a ceea ce zicea că sunt casele de peste drum. De la un timp i se păru că aude un foşnet. Ca atunci când ninge. Doar că acum se auzea de parcă ar fi nins cu nisip. Sunetul era uscat şi sinistru. Dar îi aduse în faţa ochilor rochiţa ei de balet. Mai precis, rochiţa pe care mama i-o cususe pentru serbarea de la şcoala de balet. Voalul alb apretat foşnea în felul acela sec la cea mai mică mişcare, iar ea, fetiţă, se simţea plină de importanţă de parcă ar fi fost prim solista operei. Însă rochiţa, minunata rochiţă de lebădă, n-a mai apucat să fie purtată la serbare. Din cauza profesoarei pe care Monica a avut imprudenţa s-o caute la vestiar într-o joi, când ajunsese prea devreme la şcoala de balet. Nu dorea decât să-i arate rochiţa, fiindcă mama tocmai îi cususe tivul final cu o zi înainte. Şi pătrunse în camera unde se echipau, plină de dulăpioare şi scăunaşe, de umeraşe cu costume şi oglinzi. Auzise voci înăuntru. Poate or mai fi sosit şi alte fete şi ar fi avut prilejul să se laude cu rochiţa. Numai că în vestiar erau doar doamna profesoară şi domnul care le cânta la pian. Se părea că cei doi exersează o priză, o poziţie de dans, deşi ceva părea total diferit…
Acasă, povesti la cină cum doamna profesoară făcuse ochii mari şi nu dorise deloc, chiar deloc să admire rochiţa ei foşnitoare ca aripile de lebădă! Cum domnul profesor se înroşi parcă şi mai tare, faţă de cât de roşu era deja.
Mama rămase o clipă cu polonicul de lapte în aer, ţuguie buzele şi se uită la tata. Iar tata râse tare şi spuse ceva ce Monica n-a înţeles decât după mai mulţi ani, ceva în legătură cu faptul că nu era nimic de mirare ţinând cont că doamna profesoară dansase la bară şi înainte de-a fi profesoară de balet. Doar că aceea fusese o bară verticală. Şi râse iarăşi tare.
Dar mama a retras-o de la şcoala de balet şi Monica n-a mai avut ocazia să-şi foşnească voalul apretat pe scenă. A plâns şi s-a rugat în zadar. Uneori în câte-o amiază însorită se ducea în faţa oglinzii, îmbrăca rochiţa şi făcea piruete. De la un timp, rochiţa n-a mai încăput-o.
„Când colegele mele, celelalte fetiţe de şapte ani de la balet au dat serbarea de sfârşit de an, fustele lor foşneau uscat ca praful acesta, sau ce-o fi…” Poate, dacă în ziua aceea nu ar fi plecat prea repede spre şcoală, acum ar fi fost solista operei. Poate. Sau poate după câţiva ani s-ar fi plictisit de balet şi pasiunea ei pentru dans s-ar fi dovedit a fi un foc de paie, doar interesul unei fetiţe pentru rochii foşnitoare şi pantofi cu poante… Nu poţi să ştii niciodată ce-ar fi fost…
- Monica, ai adormit? Lasă-mă să mă uit şi eu.
- A, nu. Uită-te dacă vrei. Zău dacă n-am impresia că întunericul e ca un solvent. Ne dizolvăm.
„Numai de-ar începe dizolvarea cu mâna mea! Sau cu capul.” Nu ştia ce-o doare mai rău.
