luni, 13 februarie 2017

Citesc acum

„Cea ce aveam din belşug erau cărţile. Se găseau peste tot: de la un perete ticsit până la celălalt, pe coridor şi în bucătărie şi în holul de la intrare şi pe toate pervazurile. Mii de cărţi, în toate ungherele apartamentului. Mi se părea că oamenii pot să vină şi să plece, să se nască şi să moară, dar cărţile erau veşnice. Când eram mic, dorinţa mea era să mă fac o carte. Nu un scriitor. Oamenii pot fi omorâţi ca furnicile. Nici scriitorii nu sunt greu de omorât. Dar cărţile nu: oricât te-ai trudi să le distrugi, întotdeauna e o şansă să supravieţuiască un exemplar şi să continue să se bucure de viaţa lui de pe raft, în cine ştie ce ungher al vreunei librării, la Reykjavik, Valladolid sau Vancouver. Când s-a întâmplat o dată sau de două ori să nu fie destui bani pentru mâncarea de Shabbat, mama se uita la tata, iar el pricepea că venise vremea să facă un sacrificiu şi se ducea la rafturile cu cărţi. Era un om cu principii şi ştia că pâinea e mai presus de cărţi şi că binele copilului e mai presus de toate. Îmi amintesc de spatele lui încovoiat, pe când se îndrepta spre uşă, ca să meargă la anticariatul domnului Meyer cu două-trei volume dragi sub braţ, arătând de parcă i se rupea inima. Aşa trebuie să fi fost încovoiat spatele lui Avraam când a purces dis-dedimineaţă din cortul lui, cu Isaac pe umăr, spre Muntele Moriah. Îmi pot închipui durerea lui. Tata avea o relaţie senzuală cu cărţile sale. Îi plăcea să le pipăie, să le mângâie, să le amuşine. Îi stârneau o plăcere fizică: nu se putea stăpâni, trebuia să întindă mâna şi să le atingă, chiar şi cărţile altora. Iar cărţile de atunci erau cu adevărat mai pline de nuri decât cele de azi: erau plăcute la amuşinat, atins şi dezmierdat. Erau cărţi cu litere de aur pe legăturile de piele înmiresmată, un pic zgrunţuroasă, de ţi se făcea pielea de găină când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim şi inaccesibil, ceva care părea să se zbârlească şi să tremure la atingerea ta. Şi erau alte cărţi, legate în carton pânzat, lipite cu un clei ce avea un miros minunat de senzual. Fiecare carte îşi avea propriul miros intim, aţâţător. Uneori pânza se desprindea de carton, ca o fustiţă cochetă, şi era greu să rezişti ispitei de a arunca o privire în despărţitura întunecoasă dintre trup şi acoperământ şi de a adulmeca acele mirosuri ameţitoare.”

Amos Oz