Am început să citesc încă din decembrie „Salcia oarbă, fata adormită”, dar am parcurs volumul cu pauze lungi și l-am terminat ieri. Între timp am citit și alte cărți, printre care „1Q84” și era suficientă doza de Murakami. Dar în ultima săptămână am savurat seară de seară câte o povestire din acest volum și pot spune că mă simt „ca și cum un nor cumulus mi-ar fi umplut cutia craniană”. Murakami are talentul extraordinar de a găsi stări inefabile, stări de vag de parcă ar prezenta imagini fotografiate în negativ. Nu-ți arată direct ceea ce vrea să-ți arate, ci prin absența acelui lucru.
La cafeaua de noapte, pe când tocmai am aprins focul în dormitor, citesc o singură povestire de Murakami. Când termin, am nevoie de câteva minute pe care le petrec cu ochii închiși. Nu se poate să nu rămâi pe gânduri după o povestire scrisă de Murakami. Știu că autorul însăilează răspunsuri, iar cititorul trebuie să ghicească întrebarea. Ăsta e jocul.
Când am descoperit cartea, am citit prima oară „Pisicile care devorează oameni”, pentru că mi-ai recomandat-o.
