„Ceea ce îl interesa la poveştile pe care le scria nu era legătura lor cu lumea, ci relaţia lor cu alte poveşti.”
„Trilogia New York-ului” este o căutare a „cuvântului ce exprimă adevărul”. Pentru că a găsi acest cuvânt înseamnă a te găsi pe tine, întrucât, nu-i aşa?, ein mann, ein wort.
Lectura a fost una deosebit de plăcută pentru mine care ador trimiterile spre alte lecturi.
Nu ştiu cum se face şi pe ce căi labirintice ale subconştientului mi-a venit, dar, de la primele rânduri ale „Oraşului de sticlă”, s-a trezit în memoria mea Eco. Poate pentru că personajele sale sunt şi ele prinse tot în căutarea adevărului şi descifrarea semnelor. Poate pentru că Eco atrage atenţia asupra primejdiilor acestui demers – „nu există nimic pe lume care să ceară mai multă prudenţă decât adevărul” – şi are dreptate, iată ce păţesc cei plecaţi în aventura de a-l descoperi, Daniel Quinn, dl. Blue, scriitorul din „Camera încuiată”...
A căuta adevărul înseamnă a te căuta pe tine. Dar nu eşti în fiecare clipă altul? Aşa ca Paul Auster- Daniel Quinn- William Wilson- Max Work- Peter Stillman? Ce ne este dat să găsim la capătul căutării, dacă această căutare se presupune că are un final?
Am fost însoţită în toate aceste gânduri de Robinson Crusoe, singur pe-o insulă a uitat să vorbească, „Walden”, apropierea de natură, de adevărata viaţă, „Litera stacojie” pentru lupta dintre adevăr, minciună şi asumare, „Toate numele” pentru obsesia lui Jose de a căuta, de a urmări semnele lăsate de altă persoană, „Don Quijote”, pentru lupta împotriva unei lumi care a despărţit cuvântul de esenţa lui şi multe altele, prezente prin trimiteri subtile ale naratorului.
Chiar vorbeam ieri cu cineva despre cuvinte şi despre felul cum trebuie spuse sau tăcute.
O minciună este şi ea tot un cuvânt, însă atenţie! „O minciună nu poate fi anulată niciodată. Nici măcar adevărul nu este de ajuns.” – asta încearcă să demonstreze Auster.
