Unul din miturile personale pe care am avut ocazia să-l verific de mai multe ori, zice că orice carte vine la mine cu un scop anume. Unele pentru mesajul lor ca întreg, altele chiar şi numai pentru învăţătura scurtă a câtorva rânduri scrise.
Cred că acest volum al lui Radu Mareş a venit la mine din mai multe motive. (e una din cărţile găsite la tomberon) În primul rând, titlul se potriveşte ca o mănuşă, deşi mie îmi plac titlurile acestui autor clujean în general: „Deplasarea spre roşu”, „Când ne vom întoarce”, „Pasărea Paradisului”, „Cel iubit”, „Manual de sinucidere”.
Invidiez personajul din acest roman pentru posibilitatea de a conversa cu prietenii, la o cafea, despre cărţile citite: ce răsfăţ! O asemenea îndeletnicire pare astăzi o frivolitate, o pierdere de timp sau chiar mai rău...
