Am citit „Insecta” cu sprâncenele ridicate a mirare. Andrei m-a auzit chicotind la un moment dat şi m-a întrebat ce este. I-am explicat că citesc o carte oarecum perversă care mă uluieşte şi mă amuză. Şi i-am relatat pe scurt conţinutul uneia din cele nouăsprezece povestiri ale surprinzătoarei Claire Castillon. S-a cutremurat şi mi-a declarat franş că o parte a eului meu umblă îmbrăcată în Darth Vader şi împunge cu sabia laser în stânga şi-n dreapta.
Astfel pusă la punct, am citit mai departe.
Cum să nu râd citind cum o mamă... vai, dar nu pot să scriu, vă las să descoperiţi singuri, dacă aveţi curajul.
Violenţa relaţiei mamă-fiică este de natură fantastică pentru mine. În jurul meu au fost doar mame care şi-au iubit fiicele. Ca să fiu exactă, am întâlnit o singură excepţie. O colegă de liceu îmi povestea că mama ei îi vrea răul, că o bate, că o pedepseşte silind-o să stea nemâncată, că refuză să îi cumpere haine...
Nici pe Cristina nu am prea crezut-o. Cum să cred când cele mai violente episoade între mine şi mama au fost fix două: unul, în autobuz, când m-a ciupit de braţ fiindcă nu am vrut să cedez locul unei bătrânici, (în faţa insensibilităţii mele sufleteşti şi tactile şi-a cedat ea locul, făcându-mă să mă ruşinez până în zi de azi), şi altul, extrem, când m-a ameninţat cu bătătorul de covoare, la masă!, pentru că eu am declarat că nu mănânc bălării (spanac) şi mi-am amestecat batista brodată în farfurie ca să dau greutate deciziei. Conflictul s-a sfârşit în hohote de râs, în alocarea unei porţii suplimentare de clătite pentru mine şi afirmaţia tatei că aveam să devin o mică bestie răsfăţată. (am devenit)
Şi asta a fost tot.
Deci e firesc să trec în categoria umorului negru poveşti despre mame care... dar vă las să citiţi.
Voi spune doar atât: Claire Castillon ştie să scrie. Am auzit de unul din romanele ei, „Dedesubt e infernul”, dar nu îl am, deci nu ştiu când îl voi citi...
