Acum ştiu de ce în Săptămâna Mare această carte m-a ales s-o citesc.
Căutam să înţeleg ce vrea de la mine Biblioteca înfăţişându-mi un personaj care, trebuie să mărturisesc, m-a impresionat. Nu are nume. Ne putem identifica uşor cu eroul, oricine am fi, pentru că atunci când e vorba de foame, se pare că nu sunt decât trei categorii, aşa cum scrie şi Steinhardt: după o săptămână de post negru, credinciosul afirmă răspicat că nu există Dumnezeu, iar ateul recită în genunchi Tatăl nostru. Cealaltă categorie este a sfinţilor şi a supraoamenilor şi nu mă încumet să vorbesc despre ea.
Primele pagini ale cărţii m-au trimis cu gândul la Raskolnikov – oare de ce? – apoi cinstea suicidară a personajului mi-a amintit de Don Quijote.
Cum este un om care preferă să moară de foame, la propriu, decât să facă o faptă neştiută, dar de care s-ar ruşina el însuşi?
Răspunsul şmecherilor din ziua de azi: „fraier”.
Numai că romanul, în ciuda stilului foarte proaspăt şi modern, a fost scris la începutul secolului trecut, pe când oamenii erau liberi, asta ca să fac o trimitere spre etimologia cuvântului „fraier”, aşa cum o explică acelaşi Steinhardt...
În prezent eu citesc totul printr-un filtru special. De aceea descopăr în roman un etaj parcă numai pentru mine: pe lângă foamea trupului, există foamea sufletului. O resimte şi personajul. Îşi construieşte lumi imaginare în care se refugiază în căutarea hranei speciale, şi cea mai dorită lume este aceea în care trăieşte prinţesa Ylajali, idealul său feminin.
Care foame este mai mare? Cea care îi cere pâine sau cea care cere dragoste, frumuseţe şi puritate?
Cred că la această întrebare răspunsul este un ţipăt. Sau tăcerea. Pentru că „tăcerea este cel mai mare ţipăt.”
