În fiecare an trecerea la ora de vară mă transforma într-un monstru irascibil şi somnoros.
Anul acesta, pentru prima dată lucrurile s-au petrecut în alt fel. Schimbarea orei m-a transformat într-un monstru irascibil şi insomniac.
Exasperată de situaţie, în a treia noapte fără somn m-am strecurat tiptil în bibliotecă. Titlul „Dormi!” mi s-a părut foarte atrăgător, este de înţeles.
Nu ştiu din ce motiv, nu aveam mari aşteptări de la această carte. Mă contaminasem cu opinia masculină că femeile?... Nu, sigur că nu!
Oricum am fost foarte, foarte plăcut surprinsă de roman, un roman de debut, scris de o autoare tânără.
Cartea explorează acele zone adânci şi ascunse ale eului, acele zone pe care nu am avea curajul să le dezvăluim sau despre care preferăm să credem că nu există. Citind, mi-am spus din nou că limita de la normal la anormal este subţire, că uneori normalul este absurd şi anormalul firesc, că între realitate şi vis nu suntem antrenaţi să facem diferenţa...
Mi-a plăcut Maya pentru sinceritatea ei, pentru fondul său de bunătate care răzbătea deasupra agoniei în care i se transformase viaţa. Iar Benoit este fascinant, Benoit este un personaj viu, plecat din tablourile lui Magritte să înoate alături de caşalotul Frederik şi care e gata să moară pentru dragostea fluturelui Ernestine.
Maya şi Benoit s-au găsit întâmplător. Ce pot face două nebunii într-o lume normală?
Ceea ce fac două minusuri în algebră.
Mesajul, unul din ele, este acela că un singur om ne poate iubi aşa cum suntem, cunoscând latura noastră întunecată, aceea pe care de obicei nu o arătăm nimănui şi despre care preferăm să credem că nu există.
Un singur om.
