„Craniul era anormal de uşor, de parcă şi-ar fi pierdut orice consistenţă. Nici nu-mi dădeam seama cărei specii îi aparţinuse. Acum nu mai avea carne, căldură, memorie. Nimic. Doar în mijlocul frunţii se afla o cavitate mică, puţin cam aspră la pipăit. Am presupus că era urma lăsată de un corn.
- Este craniul unui unicorn din oraş, nu? am întrebat.
- Da. Visul vechi e pecetluit înăuntru, zise ea calmă.
- Şi ce fac cu visele citite?
- Nimic. Treaba ta este doar să le citeşti.
(...)
- O poveste?
- Nu-i nimic ciudat în asta, răspunse Profesorul. Cei mai buni muzicieni îşi transpun conştiinţa în sunete , iar pictorii fac acelaşi lucru în forme şi culori. Am aplicat aceeaşi logică elementară. Nu pot afirma că o conversie encefalodigitală a însemnat chiar o cartografiere plină de acurateţe, dar nici imaginile succesive nu m-ar fi ajutat la nimic. Oricum, ceea ce am obţinut mi-a fost suficient pentru a-mi forma o imagine globală.”
Haruki Murakami
