De câte ori nu am experimentat pe propriul suflet acest fapt simplu: câştigătorul nu ia nimic!
De câte ori nu m-am crezut victorioasă, şi chiar am fost, însă victoria nu era decât un drum spre iluzie, nu era decât o amăgire...
Am simţit asta şi sâmbăta trecută când cu mare greutate şi intervenţii am găsit un om dispus să ne cosească hectarul de livadă.
La noi în comună nu mai sunt bărbaţi apţi de muncă. Cei care sunt cât de cât vrednici de ceva au plecat afară, iar ceilalţi s-au făcut manelişti. Mai există şi categoria, destul de mare, a ţăranilor care nu ştiu să cosească. De aceea am devenit euforici când l-am descoperit pe Tămâioară (chiar aşa îl cheamă, parol!), maestru în mânuirea coasei, dacă ar fi să traducem în limbă mai literară laudele pe care şi le aducea singur.
Nu l-a înspăimântat suprafaţa, nici asperităţile terenului, ne-a declarat direct că ziua de coasă e opt sute de mii şi că vrea trei mese şi un pachet de ţigări.
Păţit, Andrei a mers cu el în livadă să-i arate pomii plantaţi astă toamnă şi pe cei altoiţi în primăvară. Nu de alta, dar acum doi ani un cosaş ne-a retezat smochinii, iar altul a ras un rând întreg de vie nobilă. Despre cel care mi-a ucis pădurea de gladiole nu mai pomenesc, alea sunt mofturi.
Nu doar că i-a arătat toţi pomii mititei, aproape înecaţi de iarba mare, dar a legat şi câte o fâşie de pânză în vârful fiecăruia, că doar cosaşul nu e dator să stea încordat în atenţie pentru pomii noştri...
Seara, când a venit acasă pentru cină, omul zâmbea vesel şi golea pahar după pahar. Când să-l plătească, m-am încrunat ameninţător spre bărbatul meu, atât de ameninţător, încât a dat ascultare poveţei ce-i dădusem mai devreme, anume să facă recepţia lucrării înainte de a da banii.
Când s-au întors din livadă, Andrei era pământiu la faţă.
- I-a luat pe toţi, unul n-a scăpat, îţi poţi imagina?
Adică dispăruseră tăiaţi toţi cei aproximativ douăzeci de pomi plantaţi şi altoiţi.
Bineînţeles că nu am vrut să-l mai plătim pe Tămâioară pentru ajutorul ce ne-a dat în gospodărie. Recunoştea şi el că greşise un pic, „da’ ce mare lucru, nici măcar nu era pruni!” – prunul este pomul naţional aici la noi, singurul pom bun pentru că dă ţuică.
Omul îşi cerea plata sa, conştient de valoarea muncii sale.
Andrei l-a escortat la poartă, acolo i-a spus ceva ce n-am auzit, dar care l-a făcut să se ferească iute pe blândul Tămâioară care a plecat fără să mai pretindă nimic.
Noi am savurat victoria de-a avea livada cosită.
