Știu că nimic nu e întâmplător, că nu întâlnesc fortuit pe nimeni, că fiecare om pe care-l cunosc are rostul lui în viața mea... Mai greu este să văd imaginea de ansamblu. Întocmai pare să pățească și personajul din „Romanul Oxfordului” care caută informații despre un scriitor dispărut (și, implicit, despre sine) fără să-și dea seama că primește răspunsuri tot timpul de la cei din jur. Abia la final, ca un norocos, va avea revelația întregului tablou, favor care multora dintre noi nu le este acordat. Senzația mea la sfârșitul acestei cărți este că am ascultat un fel de „sunet alb”, precum don Dewar, o cernere de nisip sau că am privit mult timp un tablou de Pollock. Totul a fost, totul va fi, totul se repetă, totul este fragment, doar un detaliu, dar seamănă întocmai cu întregul.
