Pentru că vineri Andrei s-a întors aducând - pe lângă ceva drăguţ pentru mine – încă o porţie mare de legume, pecetluind în acest fel un week-end la bucătărie, dedicat preparării marinatei de gogoşari şi ketchup-ului, m-am hotărât să-i fac şi eu o surpriză.
Întrucât citisem despre salata Waldorf aici, mi s-a părut ceva tocmai potrivit.
Contrar oricărui tratat de murphologie aveam în casă toate ingredientele: cozi de ţelină, mere, nuci, stafide, maioneză...
Ieri la prânz am pus pe masă un bol cu ceva ce părea interesant. Andrei a întrebat precaut „Ce e asta?”, i-am adormit temerile, a gustat.
După felul cum răscolea cu furculiţa în farfurie începusem să întrevăd că va urma tot setul de întrebări:
- Dar cum se numeşte?
- Waldorf.
- Ca şcoala aceea?
- Îmh.
- Şi totuşi ce este? Că nu ştiu... e şi dulce, şi acrisor şi...
Trebuia să fiu foarte atentă. Dacă spuneam că este o salată, ar fi întrebat de ce e dulce?, dacă spuneam că este un desert, de ce îl mâncăm la început?, aşa că am răspuns pe un ton de chef rafinat:
- Este un crunch.
- Adică?
- O ronţăială preliminară.
Andrei nu părea dornic de chestii preliminare şi a pus întrebarea periculoasă, întrebarea decisivă:
- N-are carne?!
Cum nu puteam să neg evidenţa, am pus capăt supliciului şi l-am servit cu friptura spre care privea de la început, dar sper că a reţinut esenţialul: nu e bine să fie prea multe legume în casă...
