Am remarcat că toate personajele lui Haruki Murakami trăiesc într-o lume în care timpul curge mai încet decât aici. Vouă nu vi se pare?
Cu acest roman, îl regăsesc pe acel Murakami pe care îl plăceam nespus. „1Q84” a fost mult prea diluat, iar „Tsukuru Tazaki cel fără culoare și anii săi de pelerinaj” mi s-a părut bună numai pentru fanii autorului. Este adevărat că în acest roman reapar teme tipice pentru Murakami, însă el le dezvoltă, le adâncește, aduce în fața cititorului idei noi, nuanțări inedite.
Personajul principal pendulează între două lumi, așa ca în „Cronica păsării arc” sau ca în „1Q84”. De data asta, interfața este un tablou. Sunetul unui clopoțel în noapte este corespondentul cântecului păsării-arc. Părăsit de soție, bulversat, personajul nenumit, (aș putea fi eu?, ai putea fi tu?), coboară într-o groapă din mijlocul pădurii. Desigur, groapa nu e groapă, așa cum nici fântâna nu era tocmai fântână în „Cronica păsării arc”... Dar atunci când acolo, în adâncuri, ceea ce era stricat sau pur și simplu deplasat din locul corect este remediat, lucrurile revin la normal și în lumea obișnuită. Este fascinantă această concepție a legăturii subtile dintre toate lucrurile și fenomenele lumilor văzute și nevăzute.
Va mai scrie Haruki Murakami încă un roman de această valoare? I se va decerna în sfârșit premiul Nobel?
