"Fiul risipitor"

Deşi am pomenit de multe ori despre „Fiul risipitor”, nu am spus ce istorie are pentru mine această carte.

Nu e povestea mea, ci a unei prietene, Ioana, care, după ce a terminat studiile odată cu mine, a devenit jurnalistă.

Ea purta „Fiul risipitor” în servietă. Uneori mai era interpelată: „Încă n-ai citit-o?”, dar eu ştiam că era pentru altceva.

De îndată ce un coleg îi arăta interes, Ioana îi punea cartea sub nas: „Ai putea să scrii o continuare?”

Eram studenţi la Litere, sunt convinsă că mulţi ar fi putut, dar cererea era atât de năstruşnică, încât destul de curând nimeni nu mai îndrăznea să se apropie de Ioana. „De ce faci asta?” am întrebat-o într-o seară pe când pregăteam somnoroase materia pentru un colocviu în sala de lectură pustie.

„Pentru că eu sunt Eva, nu este evident?”

Era frumoasă Ioana, plină de feminitate, de mister. Ar fi putut să fie!

După terminarea facultăţii am mai păstrat legătura câţiva ani. Ne sunam şi prima mea întrebare era: „L-ai găsit pe domnul Secătură?”

Nu, nu-l găsise.

Apoi s-a întâmplat că ne-am îndepărtat una de alta purtate de valurile vieţii, tot ce mai ştiu despre ea este că are o carieră de succes şi este necăsătorită.

Povestea s-ar putea sfârşi aici, dar are o continuare. Mi-a căzut în mână o revistă acum vreun an în care un mare actor român este întrebat despre idealul său feminin. Răspunsul acestuia m-a pus pe gânduri: Eva, din „Fiul risipitor”.

Oare acesta să fie domnul Secătură pe care Ioana l-a tot căutat?

Există pentru fiecare dintre noi un om unic, un om care să reprezinte „the perfect match”?

Nu ştiu. Dar ceea ce ştiu sigur este aceea că fiecare dintre noi suntem la un moment dat nişte fii risipitori şi nu preţuim cum se cuvine iubirea.