Despre dragostea de fiecare zi

Holden, fratele meu

Pentru că mi-a plăcut atât de mult „Franny și Zoey” am căutat să recitesc o carte a studenției, „De veghe în lanul de secară”. Să fi fost în anul unu sau doi când ni s-a spus s-o citim? Nu mai știu. Fapt este că profesorul nu era atât de interesat dacă am citit sau nu cartea, nici măcar opinia noastră despre carte nu-l prea interesa, ceea ce urmărea ca un copoi era să fim la curent cu tot ceea ce au spus criticii literari despre carte. Așa că lectura mea de atunci „nu se pune”. Dar dacă până și cărțile se schimbă după ce le citești, ce s-ar putea spune despre oameni, când de la prima lectură au trecut... atâția ani? Cărțile bune ar trebuie citite și recitite, căci la fiecare vârstă le percepem altfel. Eu, cea de azi, nu mai sunt cea care eram la 20 de ani, dar chiar și la 20 de ani tot am înțeles că „De veghe în lanul cu secară” nu este despre un tânăr inadaptabil, obsedat de sex, slab la învățătură, ci despre un tânăr care refuză minciuna, superficialitatea, artificialul... Lumea în care trăim ar fi salvată dacă ar exista cât mai mulți tineri asemenea lui Holden Caulfield. Am avut însă proasta inspirație de a citi vreo două recenzii online; m-a șocat să aflu părerea cititorilor! Nu sunt eu sălașul înțelepciunii și nici nu dețin singurul adevăr, dar tinerii cititori care au catadicsit să scrie recenzii sunt complet pe din-afară. Îmi pare rău. Nu sunt capabili să pătrundă esența romanului. Și atunci ce pretenții să am ca cineva dintre tinerii de azi să placă „Muntele vrăjit”?
*
Polirom, puteai să rămâi la traducerea veche, zău așa!
*
Presimt că romanul acesta va fi curând cenzurat din nou. Nu de alta, dar discriminează! Face apologia oamenilor normali.
*
Ajuns la școala lui Phoebe, sora sa mai mică, Holden vede un cuvânt obscen scris pe un zid și se apucă să-l șteargă ca să nu-l vadă copiii când va suna de ieșire în pauză. Asta e lumea care-mi place, pe care o doresc. Astăzi suntem atât de liberi, încât obscenitățile devin curente filosofice...

Efectele minciunii

„În studiul meu asupra societăților comuniste, am ajuns la concluzia că scopul propagandei comuniste nu a fost acela de a convinge, de a induce, de a informa, ci de a umili. Și, prin urmare, cu cât mai puțin corespunde realității, cu atât mai bine. Atunci când oamenii sunt forțați să tacă, când li se spun minciunile cele mai evidente sau chiar și mai rău atunci când sunt forțați să repete minciunile înșiși, ei pierd o dată pentru totdeauna simțul onestității. A accepta minciunile evidente este să cooperezi cu răul și, într-o mică măsură, să devii răul însuși. Cine este în stare să reziste oricărui lucru este astfel diminuat și chiar distrus.”

Theodore Dalrymple - „Our Culture, What's Left of It: Mandarins and The Masses” 

Cum ar trebui să trăim?

• În primul rând, trăiește ca și cum, odată cu venirea lui Hristos, Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată în lume, iar rezultatul istoriei a fost deja hotărât. (Nu-ți mai face griji.)
• În al doilea rând, iubește-i pe oameni ca fiind însăși imaginea lui Dumnezeu și nu ceda tentației de a-i îmbunătăți.
• În al treilea rând, refuză să faci din economie fundația vieții tale. Locul tău de muncă nu are nici măcar o importanță secundară.
• În al patrulea rând, nu mai intra în controverse pe subiecte politice ca și cum politica ar fi răspunsul la problemele lumii. Asta îi conferă o putere ilegitimă și învestește un proiect anti-Dumnezeu.
• În al cincilea rând, învață să-ți iubești dușmanii. Dumnezeu nu i-a lăsat pe pământ pentru a fi reparați sau eliminați de noi. Dacă este posibil, abține-te de la a folosi violența.
• În al șaselea rând, ridică problema luării de vieți omenești la rang de primă importanță și refuză să accepți violența ca mijloc de asigurare a păcii. Fiecare viață în parte este o comoară imensă și de neînlocuit.
• În al șaptelea rând, cultivă mai degrabă mulțumirea decât plăcerea. Te va ajuta să consumi mai puțin și te va elibera din sclavia stăpânilor economici.
• În al optulea rând, pe cât se poate, gândește la scară mică. Nu ești la cârma lumii. Iubește ceea ce este local, la îndemână, personal, intim, unic și natural. Este o preferință ce contează.
• În al nouălea rând, învață o limbă străină. Există puține alte lucruri care te pot învăța mai bine despre cine nu ești.
• În al zecelea rând, fii recunoscător pentru tot, amintindu-ți că lumea în care trăim și tot ce-i în ea îi aparține lui Dumnezeu.

Stephan Freeman

Cititul profund

"Pe un ecran, informația e trecătoare. Poate fi bună sau nu. Dacă întrebi studenții californieni ce fel de materiale vor la curs, 85% vor spune că preferă să citească din cărți. Fiindcă așa, sunt siguri că autorii cărții au făcut eforturi ca să adune acele informații, apoi au fost editate și cineva a investit bani pentru tipărire. Pe când, în cazul unui ecran, al unui monitor, orice nebun poate să scrie orice. E dovedit că dintr-o carte învățăm mai mult. Când înveți de pe un 'ecran', ai tendința să citești în fugă. Cartea asigură o lectură profundă. Citești și te gândești la ce ai citit. Pe vremuri, exista ceva numit 'citit'. Acum, oamenii dau click-uri și nu mai gândesc prea mult. Așa că a apărut un termen nou, 'cititul profund', care înseamnă să citești și să gândești. Să citești dând click-uri nu e ceva la fel de folositor precum cititul. Iar cărțile sunt numai pentru citit, de aceea sunt mai bune".

Manfred Spitzer- profesor de psihiatrie

Literary Heaven

Aerul pare scămos în dimineața aceasta de luni. Zăpezile și gerul nu reușesc să mă descurajeze într-atât cât o poate face această nesfârșită așteptare a primăverii care nu mai vine, o așteptare la frontieră, între două anotimpuri. Nu e nici zăpadă, nici ger, nici cald, nici soare. Timpul s-a suspendat, încremenim. Atunci mă cuprinde un fel de spaimă că n-am să mai știu să trăiesc, că n-am să mă mai pot adapta. Dincolo de mersul naturii, eu nu mai recunosc mersul lumii. Pentru că lumea se îndreaptă spre „idealuri” de neînțeles. Lumea se îndreaptă conștient spre rău, spre degradare în numele unei libertăți mincinoase. E prima oară, cred, când părinții noștri n-ar mai ști ce sfaturi să ne dea, căci ar fi și ei derutați de nebunia acestor zile bolnave. Cei care sunt în posturi de conducere și iau decizii greșite ca să scape de presiuni sau ca să le meargă bine, aceia vor purta o mare răspundere pentru că au dezlegat monstrul din adâncuri.
*
Și pentru mine, Raiul e o bibliotecă. Doar că în ultimul timp până și acolo ajung zvonurile de război.

Dacă noi am dispărea...

Din nou despre ipocrizie

Ieri am început să citesc „Chipul tău mâine. Febră și lance” și autorul s-a lansat în analiza „încrederii”. Mă fascinează gândirea labirintică a lui Javier Marias. Din păcate, nu am decât primele două volume și am dedus de pe net că este o trilogie.
*
Dincolo de paginile cărții mă gândesc la felul cum acord încrederea și cum mi-o pierd: uneori fără să fi vrut. E o substanță volatilă. Îmi revine în memorie și splendidul discurs al Vulpii din „Micul Prinț” și mă întreb până unde suntem responsabili față de cei cărora le-am câștigat încrederea.
*
Seara m-am plimbat cu câinii până jos, la drum. Ne-au însoțit și două pisici. Mă bucur când aflu din presă că se fac pași mari înainte pentru protejarea animalelor. Guvernele unor țări au stabilit (!) că anumite animale pot simți stresul și durerea fizică și, ca atare, se renunță la vânătoarea de vulpi, la fermele de exploatare a animalelor pentru blană și altele asemenea. Foarte bine! Singurul gând care nu-mi dă pace este întrebarea când se va stabili prin lege și faptul că puiul de om poate simți durere atunci când e scos bucățică cu bucățică din pântecele maicii sale. Pentru asta nimic, nicio lege? Mai aveți încredere unii în alții voi, oameni, știind că poate ați fost la un pas de-a fi uciși de propriii părinți?

Și cărțile au un destin

Dacă în altă viață aș putea fi o carte, mi-aș dori să fiu scrisă într-o țară unde oamenii încă citesc cu mare plăcere, undeva unde se face reclamă la cărți cum se face reclamă la medicamente. De cele mai multe ori, cărțile sunt cele mai eficiente medicamente, pentru cel mai greu depistabile afecțiuni.
Să primească o cronică proastă nu e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei cărți. Cel mai rău lucru este să rămână necitită. Și e foarte ușor, astăzi, să se întâmple așa ceva. Sigur, în primul rând pentru că lectura nu mai este printre preferințele noastre. Dar nu doar acesta e singurul motiv. Se întâmplă să rămână cărți (foarte bune) necitite pentru că nu li se face suficientă reclamă. Editurile ar trebui să se ocupe de acest aspect, însă editurile par să lase publicitatea în seama autorului. Ce poate să facă un singur om cu resursele de care dispune? Mai nimic! Nu are vizibilitate.
Dragi edituri, nu vă transformați în tiparnițe! Investiți și în propagandă, exact, propagandă, cărțile merită să fie propovăduite. Decât zeci de mii de lansări la care lumea nu prea se deplasează, mai bine un spot publicitar în locuri aglomerate, sau, dacă se poate, la televiziune. A publica o carte și a o lăsa apoi să se descurce singură în lume, e ca și cum ai lăsa un copil mic singur în pădure.

Nepăsare

Insensibil la prognozele meteo și la avertizările care anunțau ploaie masivă, Soarele a răsărit triumfal, punctual, de la prima oră. Dealurile subcarpatice se scaldă în lumină.

Rușine, Vel Pitar!

Din raftul special cu produse de post am cumpărat biscuiți pe care scria explicit „de post”, iar când am ajuns acasă și am studiat mai amănunțit eticheta, am constatat că biscuiții pot conține „urme de lapte”! Vel Pitar, de ce minți? Evreii au produse kosher, musulmanii au produse halal, noi de ce nu putem cumpăra produse de post în care să avem încredere?

Ceva ce-mi place

Cărți care prostesc copiii!

În niciun caz eu nu aș cumpăra această inepție unui copil. Dați click pe imagine pentru a mări. În colțul din dreapta sus scrie "pașaport pentru lectură". Vă asigur că este de fapt un pașaport spre tâmpirea copilului dumneavoastră.

Mai scrie acolo că ar fi o lectură potrivită pentru copii între 4 și 6 ani. Total greșit! Citiți textulețul inept și îmi veți da dreptate. Dacă e pentru copii mici, "exercițiile de recunoaștere a cuvintelor" nu au ce căuta, nu au ce căuta nici englezismele încă neasimilate, iar dacă este pentru copii mai mari, textul este fără conținut. La 4 ani, tata îmi povestea "Capra cu trei iezi", "Ursul păcălit de vulpe", "Povestea porcului", toate povești și basme din folclorul românesc. Nu am nimic împotriva împrumuturilor, dar hai să nu împrumutăm tâmpeniile! Citiți-le copiilor povești de Andersen, citiți-le povești de Ch. Perrault sau de alți autori recunoscuți și nu are nimeni de obiectat. Însă prostia de mai jos nu dezvolta imaginația copiilor, nu le stimulează gândirea, ci dimpotrivă. Unde sunt basmele românesti de o frumusețe tulburătoare, fie că sunt basme populare sau culte? Unde sunt "Făt-Frumos din lacrimă", "Greuceanu", "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte"? Chiar trebuie să le uităm ca să citim mizeria asta?

Duh perfid al vremurilor de azi

"Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate antiSIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele". 
 
IPS Bartolomeu Anania

Cardul de sanatate

De citit pentru cei care NU se tem de cardul de sanatate.

"Gândeşte-te la un număr"

Un roman poliţist este un adevărat medicament într-o zi ploioasă. M-am tratat ieri şi azi noapte foarte eficient. Un personaj zice la un moment dat: "Eu una cred că măcar o dată-n viaţă eşti obligat să încerci totul." E o afirmaţie hedonistă tipică anilor şaptezeci, dar încă foarte ispititoare. În rest, un roman bine scris, fără obişnuitele răsturnări de situaţie. Foarte realist.

Pare cunoscut?

„Se instaurează în primul rând spionajul. Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt egali şi egali în sclavie. În cazuri extreme, calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi se scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacitaţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuie eliminate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. (...) Setea de instrucţie este deja o sete aristocratică. Cum apare familia sau dragostea, apare îndată şi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă: vom slobozi beţia, intriga, denunţul; vom dezlănţui un dezmăţ inimaginabil; orice geniu îl vom înăbuşi încă în faşă, vom reduce totul la un singur numitor, egalitate deplină. (...) Ascultare deplină, despersonalizare deplină, dar o dată la treizeci de ani Şigaliov dezlănţuie şi o convulsie, şi lumea începe brusc să se devoreze reciproc, până la o limită, şi numai pentru a evita plictiseala. Plictiseala e un sentiment aristocratic; şigaliovismul nu admite dorinţe. (...) Ascultă, mai întâi vom provoca tulburările, vom pătrunde în sânul poporului. (...) Vom da naştere la incendii, vom lansa legende... În treaba asta orice „grup” răpănos ne va fi util. (...) Una sau două generaţii de desfrânare însă sunt acum necesare; e nevoie de un desfrâu nemaiauzit de ticălos, când omul se transformă într-o scârnăvie dezgustătoare, laşă, egoistă şi ferice, iată ce ne trebuie!”


"Demonii" - Dostoievski

Ultima ora

"La circ…

Un accident banal –

Un acrobat,

Un salt mortal

Şi

Acrobatul nu s-a mai sculat…

Alămurile din orchestră au tăcut,

Iar clovnii din arenă au ţipat…

Dar publicul din staluri n-a crezut

Că poate fi şi-un accident adevărat

Şi-a fluierat…

Zadarnic-

Mortul n-a mai înviat…

Păcat de el ! …

Era un tânăr acrobat frumos,

Cu corpul tatuat de sus şi până jos,

De care publicul se minuna,

Când îl vedea-ndoit ca un inel.

Sau când la bara fixă se învârtea

Ca o morişcă de cafea

Cu balerina lângă el ! …

Dar balerina nu-l iubea !…

Povestea lui ?

Hm ! …

Povestea mea-

A mea

A ta

Şi-a altora ! …

Acelaşi accident de circ, banal…

O zi relache,

Şi apoi, la fel,

Cu-aceeaşi balerina lângă el

Alt acrobat …

Alt salt mortal!"

Ion Minulescu…

Lumile lui Boris Vian

sursa imaginii 

„O capră de pe marginea drumului le făcu un semn cu coarnele şi Angel se opri.

-         Urcă, zise el.

Capra sări în maşină şi se aşeză pe platformă în spatele lor.

-         Toate fac autostopul, explică Angel. Şi, cum n-am niciun motiv să mă pun rău cu ţăranii...

Nu-şi termină fraza.

-         Înţeleg, zise Jacquemort.

Ceva mai încolo luară în maşină un porc. Cele două animale coborâră la intrarea în sat şi se îndreptară fiecare spre ferma lui.

- Dacă stau liniştite, mai zise Angel, au dreptul să se plimbe. Dacă nu, sunt pedepsite şi bătute. Şi sunt închise, apoi mâncate fără să li se mai facă vreo judecată.”

"Smulgătorul de inimi" - Boris Vian

sursa imaginii

Johan Daisne

Aproape că emit un truism spunând că o carte este un dispozitiv pentru călătorit în timp: o ştie orişicine. Aşa l-am cunoscut - printre mulţi alţii - şi pe Johan Daisne despre care se poate citi în imaginea de jos.

Zilele astea am ajuns la exasperare: niciunul din titlurile pe care le-am scris pe listă nu se regăseste la Biblioteca Judeţeană din Vâlcea. "Nu mai am nimic de citit!" a devenit refrenul cu care l-am chinuit pe Andrei în ultimul timp. Nu spun că aş fi citit toate cărţile din bibliotecă, am citit însă tot ce se potriveşte cu mine, cea de acum. M-am apucat să răscolesc şi am dat peste "Nuvele din Flandra". Culmea, e o carte pe care mi-a pus-o în mână tata, cu mulţi ani în urmă, tot pe când declaram că nu mai am ce citi.

Atunci l-am întâlnit prima oară pe Johan Daisne prin intermediul straniei sale nuvele "Moartea pe motocicletă". Textul avea exact gustul care-mi plăcea.

Cu toate acestea, l-am reîntâlnit pe autor abia peste câţiva ani când am descoperit în almanahul "România Literară" din 1989 povestirea "O seară, un tren". Cele câteva pagini m-au marcat definitiv. Îmi plăcea felul subtil în care fantasticul se insinua în realitate, îmi plăcea moartea deghizată într-o călătorie cu trenul.
Cine e Johan Daisne? Mai vreau!

Şi am mai primit în 1996 (cred...) romanul "Scara de nori şi de piatră" din care am copiat pasaje întregi la vremea lecturii, într-atât de mult se potrivea povestea lui Evert şi a Jeannei cu ceea ce eu însămi visam...

Observ însă că autorul tratează teme ce ţin cumva de fantastic, de realismul magic cum ar spune unii exegeţi. Cu alte cuvinte vorbeşte despre fapte şi întâmplări ce nu pot fiinţa în această realitate a disoluţiei...
Pentru că o carte (şi acum o să emit alt truism), o carte ne vinde umbrele de pe pereţii peşterii.