Dintru început voi menţiona că această postare se adresează doamnelor, eventualii domni trecători pe aici o vor considera plicticoasă, deci nu le-o recomand.
Deoarece acum câţiva ani am primit de la soţul meu o foarte interesantă şi instructivă cărticică, cea din imagine, în afară de concluzia implicită că până atunci cam dădusem greş în tentativa de a-l înţelege, am dedus că soţul meu dorea să încep aplicarea în practică a unora dintre preţioasele învăţături cuprinse în ea.
Cum una dintre ele se referă la prepararea unor mese deosebite, aspect pe care-l cunoşteam şi din înţelepciunea populară care grăieşte prin proverbul „Cu mâncare se ţine bestia”, am hotărât să nu lipsească niciodată mâncarea gătită din frigider şi nici prăjitura, mai ales prăjitura, căci cu miere se atrag bondarii.
Aşa că am fost cuprinsă de remuşcări când Andrei a cerut „ceva dulce” şi eu nu aveam.
Se scurseseră vreo zece zile de la ultima prăjitură comisă!
Am dat fuga pe internet să caut ceva nou şi nemaiauzit, ceva cu miere (de care avem din belşug), dar mai ales ceva simplu şi rapid.
Aşa am descoperit această reţetă.
Din start am constatat că nu am decât drojdiuţă uscată Dr. Oetker de care folosesc de obicei, deci ritualul cu drojdiuţa frecată cu zahăr a căzut.
Nici de complicaţii cu bain-marie nu am avut timp (chef), prin urmare am pus crăticioara cu miere şi bicarbonat direct pe foc.
Când s-au topit/ars am continuat adăugând conform reţetei uleiul (compoziţia s-a tăiat), ½ din făină – după ochiometru – drojdia uscată, vanilia, că portocală la ora aceea nu aveam, sarea...
Am mestecat până a rezultat un fel de superglue cu aspect necomercial. Dacă veţi avea suficient curaj să faceţi prăjitura, odată ajunse în această etapă veţi avea nişte gânduri nu tocmai măgulitoare la adresa mea.
Dar să mergem mai departe. Am încorporat şi restul de făină, dar asta nu mi-a reuşit decât după ce am pus cu de la mine putere câteva linguri de lapte. Compoziţia de pe masă era suprasaturată şi atât de tare, încât se puteau fabrica din ea ghiulele. Aici eu zic să facă fiecare după cum îi dictează conştiinţa: cu sau fără lapte.
La mine a fost musai cu.
Am lăsat aluatul la crescut. „Acum să vezi minune!” îmi spuneam. „Va creşte şi se va frăgezi” – ceea ce nu s-a întâmplat deloc. Nu s-a frăgezit, pentru că nu a crescut absolut niciun milimetru. Zăcea pe masă sub prosop ca o cărămidă nesimţitoare. În tot acest timp am căutat prin cămară o dulceaţă, dar m-am oprit asupra unui gem de caise. Nucile le aveam curăţate, aşa că doar le-am tocat grosier.
Când nu mai exista niciun motiv de amânare, fiind evident că aluatul nu va creşte nici cu ameninţări, l-am tăiat în două, am întins foile (neaşteptat de uşor faţă de atitudinea sa recalcitrantă de până atunci), am uns cu gem, am presărat cu nucă şi zahăr, am pus în tavă şi am introdus în cuptorul preîncălzit.
După 30 de minute a fost gata, nu puteam să le las 40 ca în reţetă, doar dacă voiam să le ard.
Nu crescuse nici în cuptor.
Plină de resemnare am tăiat ruladele în felii. De mirosit, mirosea splendid: a turtă dulce. Acela a fost momentul când Andrei a intrat în bucătărie, iar eu am început să sper că această catastrofă culinară n-o să ducă totuşi la un divorţ.
M-am plâns de faptul că probabil drojdiuţa n-a fost bună, că aluatul a căzut, că reţele cu miere sunt în general dificile, etc, dar el m-a consolat spunând că au căzut ele imperii şi nimeni nu mă va ţine de rău pentru căderea unui aluat.
Abia am avut timp să fac o poză şi să pudrez cu zahăr, că Andrei a început să le mânănce în ritm susţinut, deşi masa de prânz fusese recent servită şi nu puteam să consider că îi este atât de foame.
Poza de final, fără imagini intermediare, fiindcă nu doresc să descurajez pe nimeni.
P.S. Această postare nu are nicio legătură cu ce am scris aici.
