Samir

Oare de ce trebuia să mă întâlnesc încă o dată cu el? A treia oară în atâţia ani! Dar zâmbetul său părea să spună: îţi aminteşti? Da, îmi aminteam totul fără putinţă de scăpare!
Ne-am cunoscut într-o împrejurare cam violentă, pe când eu nu aveam mai mult de opt ani. Deşi nu ne vizitam prea des, în ziua aceea vărul meu, Mirel, a venit pe la mine. Eram obişnuită să mă joc singură, dar m-a bucurat prezenţa lui. I-am prezentat-o pe Izabela, noua mea păpuşă, care nu i-a trezit deloc interesul, apoi am scos din sertar cartea plină de poze frumoase cu zâne şi spiriduşi pe care a răsfoit-o distrat; atunci, văzând plictisul de pe figura sa, am adus ultimul atu, jocul primit în acea primăvară de la iepuraş, de Paşti. A jucat o partidă cu mine, însă, deşi scria citeţ „Frate, nu te supăra!”, când l-am bătut, s-a supărat. A anunţat că pleacă. Fiind mai mare cu un an decât mine şi pe deasupra şi băiat, avea voie să circule prin oraş singur, lucru ce mie nu-mi fusese îngăduit. Totuşi, în ziua aceea de sâmbătă, trebuia să merg la bunici ca să nu rămân singură acasă. Mama nu mai avea timp să mă ducă, aşa că l-a rugat pe Mirel să mă ia şi pe mine, întrucât mergea tot acolo. Eram foarte mândră şi plină de responsabilitate pentru încrederea ce mi se arăta, aşa că am promis s-o sun pe mama când ajung şi să nu ne abatem de la drum.
Dar, ca într-o poveste, a fost de ajuns doar un strop de neascultare, şi aventurile au început.
Când am ajuns în dreptul Catedralei, Mirel a spus s-o luăm pe aleea din stânga, nu pe cea din dreapta, ca să-mi arate nişte castani de pe o stradă laterală, de unde va culege el castane la toamnă.
Am trecut pe lângă spitalul de nebuni, a rămas în urma noastră şi biblioteca Bathaneum unde Mirel se lăuda că văzuse o carte scrisă cu aur, (ceea ce m-a făcut să înţeleg după ce criterii se stabileşte valoarea unei cărţi), şi ascultam surprinsă un pian printr-o fereastră deschisă, când Mirel a spus:
-Aici, ia fii atentă!
Oh, era grozav! Castanii erau imenşi, plini de ciorchini cu flori albe ca nişte lumânări. Aveau să fie suficiente castane chiar şi pentru mine! Mergeam cu capul răsturnat pe spate privind în sus minunea umbroasă a copacilor.
Mirel se căuta de bani pentru îngheţată, fiindcă mai jos, în parc, era o tonetă pe care o vizasem din timp. Deodată am fost opriţi şi înconjuraţi de o… haită de copii cu bâte în mâini. Ne-au târât pe strada lor, după nişte boscheţi. Mirel a început să plângă şi să se zbată, rugându-i să-i dea drumul. Niciun cuvânt în favoarea mea! Eu tăceam, îmi înghiţisem plânsul, terorizată . Ne-au luat banii. Unul dintre ei, mai negricios şi înăltuţ, părea să fie Şeful lor:
- Tu de ce nu plângi? mă întrebă autoritar.
- Nu mi-e frică de tine! Te zic lui frate-meu şi-o să te prindă el, să vezi ce-ţi face! am ameninţat tremurând din tot corpul.
Brusc, unul din puştii belicoşi se enervă şi-mi arse o palmă.
- Nici acum nu ţi-i frică?
Mirel a început să urle. Şeful i-a croit o bâtă peste picioare şi, după două şuturi în fund, pentru propulsie, l-a eliberat. Mi-au ţâşnit lacrimi din ochi; nimeni nu mă lovise niciodată şi nu credeam că acest lucru este posibil:
- Eşti un copil rău! Eşti prost crescut!
Cu asta mă gândeam că-l terminasem; această şocantă revelaţie despre caracterul său avea să-l năucească. Îmi greşisem socotelile: micul infractor ridicase bâta să mă lovească în cap. Instinctiv, mi-am încrucişat mâinile peste creştet. Lovitura n-a mai venit: îmi văzuseră ceasul. Era primul meu ceas, primit de la Moş Gerilă, după multe scrisori, smiorcăieli şi rugăminţi. Avea cadranul de-o luxoasă culoare aurie şi înăuntru scria Ceaika 17 jewells. Mi l-au scos de la încheietură şi mi l-au luat. Am înţeles că nu existau şanse să-i înduioşez, era prea frumos. Nici nu le-a mai păsat de mine, se îndepărtau pe trotuar înjurându-se şi ameninţându-se cu ciomegele. Mi-am zis să profit de clipă şi să dispar discret. O şi pornisem uşurel pe străduţă în jos, când o mână mă prinse de umăr, agăţându-mă de breteaua rochiţei. Era Şeful. Îi auzisem pe copii numindu-l Samir, era un nume ciudat şi l-am reţinut.
- Samir, te rog, lasă-mă să plec!
- Te las, dacă vrei să fii gagica mea.
Cuvântul „gagică” mi-a trezit imediat suspiciuni. Sensul lui nu mi-era foarte clar, dar nu era ceva de bine, întrucât mama şi tata nu le dădeau voie fraţilor mei să-l rostească, deşi ei se lăudau că au gagici. În împrejurarea aceea, era însă de preferat să fiu gagica cuiva, decât să mai rămân pe acolo.
- Bine. am acceptat şi, sperând că asta va încheia incidentul, am pornit din nou spre capătul străduţei.
- Stai un pic! protestă Samir nedumerit de plecarea mea exact pe când jubila. Dacă eşti gagica mea, trebuie să mă pupi.
Ştiam eu! M-am oprit palidă. Să pup un băiat! La şcoală, în veceu scria pe un perete Virginica+ Adrian, iar colegele povesteau că cei doi se pupă în pauze. Trebuia să fie grav, fiindcă, deşi eu nu-i văzusem, pe acel perete mai erau şi alte texte ce conţineau unele cuvinte cu înţeles necunoscut, ca atare am întrebat-o pe mama ce înseamnă. Săraca! Setea mea de cunoaştere n-a încântat-o deloc. A pocnit din palme consternată şi m-a felicitat că n-apucasem să-l întreb mai întâi pe tata. Apoi mi-a explicat că erau nişte lucruri urâte care se refereau la băieţi.
Prin urmare cum era să-l pup pe acest Samir care mai mult ca sigur că avea şi el acele lucruri urâte ca toţi băieţii?! Dilema n-a durat mult. Samir s-a aplecat şi m-a sărutat fix pe buze.
Am izbucnit în plâns. Răul fusese săvârşit. Nimic nu mă mai putea repara. Am plecat hohotind. Samir mergea alături de mine. Fără să vreau, am observat atitudinea lui: se purta ca un om mare, stăpân pe hotărârile sale.
- De ce te ţii după mine?
- Te conduc acasă; aşa se face cu gagicile. răspunse protector şi înclinându-se ca să-mi vadă faţa. Te rog, nu mai plânge.
Mi-am şters lacrimile. Până la urmă, nu putea fi chiar atât de rău şi nici nu mă durea nimic. În faţa porţii, privi mirat în jur:
- Aici stai?
- Da, e casa bunicilor.
- Bine, o să te mai caut.
În sufragerie era agitaţie mare; Mirel încă plângea de mama focului. De îndată ce-am apărut eu, toţi s-au destins. Apoi au declanşat un ciclu întreg de predici şi pilde cu tâlc despre copiii neascultători şi lucrurile groaznice care li se pot întâmpla. Am supravieţuit până a doua zi, când, plimbându-mă pe aleile grădinii de flori, am descoperit un trandafir prins în poartă. Un tainic instinct mi-a dat de înţeles că e pentru mine. L-am luat. A apărut Samir; stătuse ascuns după stâlp. O spaimă plăcută mi-a accelerat bătăile inimii.
- Cum te cheamă? m-a întrebat.
- Adina.
- Ţi-am adus ceasul.
Era ceasul meu, dar părea să-şi fi pierdut dintr-o dată strălucirea. Oricum, acasă povestisem că l-am pierdut.
- Ţi-l dau ţie.
- De tot? era emoţionat şi nu-i venea să creadă. Se căută la gât, sub tricou şi scoase un lănţişor argintiu cu cruciuliţă:
- Uite, îţi dau lănţişorul meu. Vrei?
Schimbul mi se păru avantajos. Mă gândii ce şanse sunt să fim văzuţi de la ferestre, fiindcă probabil avea să mă sărute din nou, nu? Dar Samir plecă repede şi-am constatat cu surprindere că eram dezamăgită.
O vreme i-am purtat cu credinţă lănţişorul, dar apoi a trebuit să-l pun la păstrare într-o cutie, pentru că mă înnegrea la gât şi mama îmi tot punea întrebări. De fiecare dată când treceam pe lângă catedrală mă aşteptam să-l văd pe Samir, dar evenimentul n-a mai avut loc; Samir dispăruse.
Au trecut ani. Am absolvit clasa a şasea şi, din clipa în care am luat vacanţa, a început calvarul aşteptării: mai era o lună până la plecarea în tabără. Vara aceea mergeam la Mogoşoaia, lângă Bucureşti. Venea şi Dana, prietena mea cea mai bună, veneau gemenele Flavia şi Octavia şi profa de mate ca instructoare. Avea să fie grozav! Cu o săptămână înainte de plecare, valiza mea era deja făcută.
Deşi părea că s-a oprit, timpul s-a scurs totuşi, iar noi, după o călătorie epuizantă într-un tren personal, ne-am trezit în tabăra mult visată. Acolo, bucluc! Căsuţele erau ocupate de alţi copii. Până pe la două noaptea ne-au tot cazat. Soluţia a fost „doi într-un pat”, iar eu, din fericire, am nimerit cu Dana.
În ziua următoare, ne-a venit inima la loc. Ceilalţi elevi erau de la o casă de copii şi, cu toate că erau mai mari decât noi, ne-au primit bine. Ne aflam într-o pădure imensă, cu copaci groşi, pe malul unui lac dincolo de care răsărea un castel. Ce dacă eram înghesuiţi? Râdeam tot timpul.
Încă din prima zi am avut o străfulgerare. Mi s-a părut că văd un chip cunoscut. L-au remarcat şi fetele, fiindcă era un tip mişto. Juca tenis. Când a terminat meciul, a dat cu ochii de mine.
- Vai, tu, vine fix spre noi! şuieră Dana.
Era Samir. Însă nu mai era un băieţel.
- Adina, tu eşti?
Eu eram. Mă luă de mână să ne plimbăm cu un aer atât de posesiv, încât prietenele mele rămaseră perplexe. Era o chestiune de prestigiu să te curteze un băiat atât de mare, dar dacă mai şi arăta ca Samir… de câte ori citisem Luceafărul aşa mi-l imaginasem pe demonul din visul fetei de împărat: înalt, cu păr negru, drept, lucios, cu nasul acvilin şi buze sensibile ca de fată. Mi-am spus că nu va fi uşor şi nici n-a fost: după cinzeci de metri de plimbare pulsul meu părea iremediabil perturbat. El îmi vorbea pe un ton calm şi serios: se mutase din oraş, dar îmi scrisese mai multe scrisori. De ce nu-i răspunsesem? Pentru că nu le primisem.
La întoarcere am băgat de seamă că el făcea parte din grupul de la casa de copii. N-am îndrăznit să-l întreb nimic. A doua zi, mi-a spus singur. Maică-sa murise, nu apucase să o cunoască. De mic, crescuse în leagănul de copii din spatele casei bunicilor mei; când s-a făcut de şapte ani, rudele l-au luat acasă. În perioada aceea ne-am cunoscut. Apoi bunicii lui au dus-o tot mai greu, nu le ajungeau banii şi l-au dat din nou în grija statului. Acum era în clasa a noua şi spera ca la sfârşitul liceului să se poată angaja ca să aibă grijă de bunică-sa. Doar ea mai trăia.
- Dar unde e tatăl tău? am întrebat puţin indignată şi am regretat imediat.
- Nu-l cunosc pe tata. îmi răspunse amar.
Două săptămâni trec repede. Pentru noi, parcă au zburat. A fost ca un mic roman, cu expoziţie, intrigă, punct culminant şi deznodământ. După ce el mă alegea doar pe mine la toate jocurile, dar mai ales la arim-gim-gim, după seri în care dansam pe melodia celor de la BZN, Blue eyes, blue eyes, invidia colegelor s-a concretizat sub forma unui reproş dur: Adina, umbli cu un ţigan! Ba chiar, Dorin şi Marcel, din detaşamentul nostru, l-au ameninţat: Lasă, bă, ţigane, fetele noastre în pace!
Eu am roşit până în albul ochilor. Mi se părea cumplit de nedrept. Pe bancă, aşteptând să intrăm cu seria a doua la cină, Samir m-a întrebat:
- Te deranjează că sunt ţigan?
Nu mă gândisem la acest lucru până atunci, dar, până să vin în tabără, citisem „La răscruce de vânturi” şi fusesem nebuneşte îndrăgostită de Heathcliff, un ţigan, deci cum m-ar fi putut deranja acest exotic amănunt?
- Nu, deloc! Să citeşti „La răscruce de vânturi”! Tu eşti Heathcliff.
- Eu nu sunt decât Samir.
- Promite-mi că vei citi cartea!
De emoţie, de jenă, nemaiştiind ce să spun, l-am sărutat pe obraz doar cât ar ţine o fluturare a pleoapelor; şi-am fugit.
La sfârşitul acelor zile, ne aflam în autocare diferite, plecând spre locuri diferite şi îndepărtate.
Şi iarăşi timpul s-a aşezat la mijloc. Acum sunt studentă în anul trei. Sunt logodită cu Horaţiu şi la toamnă ne căsătorim. Săptămâna trecută, pe când ieşeam de la cursul Ioanei Bot, din sala Eminescu, să vezi surpriză! La o fereastră am zărit o siluetă masculină care s-ar fi putut recomanda cu uşurinţă: Bond. James Bond. L-am recunoscut imediat:
- Samir!
- Oh, Adina, ai aceiaşi ochi verzi-albaştri care m-au vrăjit! Bei o cafea cu mine?
M-a dus la cea mai scumpă cafenea din oraş. Deşi îmi venea să zâmbesc, nu puteam să spun că nu-mi plăcea stilul ceremonios, cavaleresc în care mă trata. S-a uitat la inelul de pe degetul meu.
- Ştiu. a spus cu simplitate. Ochii care nu se văd… şi totuşi, eu nu i-am uitat pe ai tăi.
- Tu ce mai faci? am întrebat cu avânt, dornică să evit subiectul.
Zâmbi larg:
- Am citit „La răscruce de vânturi” şi am reţinut că Nelly i-a spus odată lui Heathcliff că părinţii lui ar putea fi împăraţii Indiei; aşa mi-a venit ideea să-l caut pe tata.
- Şi?
- Bunică-mea mi-a mărturisit până la urmă „crima” bietei mele mame: în facultate a făcut un copil cu un arab. Acesta a plecat acasă şi-a părăsit-o aici pe vremea regimului. Ea a murit la naştere în circumstanţe dubioase… Aşa am apărut eu. Bunicii m-au dat la leagănul de copii. De aici mai departe ţi-am povestit.
- Şi?
- L-am găsit pe tata. Este medic în Emiratele Arabe. Nu i-a venit să creadă când m-a văzut. A verificat în România. S-a uitat atent în oglindă, apoi la mine, apoi m-a îmbrăţişat. Nu ştia de soarta fostei sale iubite, nu ştia de copil, jura că îi scrisese fără să primească vreun răspuns…
- Hm…
- Nu-l condamna. E văduv şi nu are copii. Nu i-ar fi plăcut să-şi lase averea unui impostor.
- Şi?
- M-am lăsat de facultate. Mă ocup de afaceri. Am câteva magazine de bijuterii. Uite, pentru că ştiu că am făcut odată un schimb în dezavantajul tău, ţi-am adus ceva.
- Nu, nu se poate. am refuzat, văzând cutiuţa de catifea pe care mi-o pusese în faţă.
- Te rog, deschide-o.
- Este foarte frumos, dar nu-l pot primi, nu se cade.
- Lănţişorul e din platină…
- Da, iar aceasta este o perlă barocă de mare valoare. Nu se poate.
- N-am nicio intenţie ascunsă, crede-mă.
- Sunt convinsă, dar nu-l pot accepta.
- Bine, atunci pune-mi-l mie la gât. Perla asta eşti tu. Îmi va aminti întotdeauna de tine.
M-am despărţit de el cu sentimentul că s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată.