Încă îmi plac filmele polițiste și din când în când încerc să urmăresc așa ceva la televizor. Am văzut filme polițiste americane, englezești, franțuzești. Doar la cele nemțești nu mă pot uita. M-am străduit. Mă enervează. Au ceva greoi, ceva neverosimil. Sau poate nu rezonez eu. Schimb canalul exact ca la scenele de amor din filmele românești care suferă de același păcat al artificialității. Sau chiar mai rău. Sau poate nu rezonez eu... Mă temeam că voi păți la fel cu cartea asta, doar pentru că autoarea e de naționalitate germană. Tot așteptam să mă plictisesc, parcă mă plictiseam, când deodată subiectul devenea interesant! Apoi n-am mai putut s-o las din mână.
*
Kathrin Schmidt scrie extraordinar de bine. Se descurcă minunat stăpânind o tehnică narativă aparte. Oscilația permanentă a eului narator între realitate și imaginație, între prezent și trecut, între ceea ce spune și ceea ce gândește, ar putea fi dificilă pentru alt romancier. Nu pentru Kathrin Schmidt!
*
Memoria este nucleul dur al sufletului. Dacă ne-am pierde memoria, ce ar mai rămâne? Helene luptă să-și recupereze amintirile, adică viața furată.
*
Un roman psihologic de primă clasă. Merită citit!
*
„Moartea Maljutkăi îi produce o durere surdă, care o urmăreşte peste tot, care văruieşte totul în jurul ei în culori sumbre, care se impune în tot ce face şi simte, nu poate să se ascundă nicicum de durerea asta.”
*
...dar aș fi vrut să mor.
