luni, 23 mai 2016

Următoarea poveste



Nu am cuvinte îndeajuns să laud această carte! La sfârşitul unei seri lungi în care am parcurs cele o sută de pagini aveam în minte „Eu nu ucid corola de minuni a lumii”. Am deschis fereastra balconului şi am privit stelele. Mă vizitau tot felul de gânduri şi surâdeam întunericului nopţii. Mă întrebam cum e să călătoreşti de la Belem la Belem, de pe un continent pe altul, dar rămânând pe loc, sub stele, pentru că aceasta e probabil ultima călătorie?

Cum e să te culci în Amsterdam şi să te trezeşti în Portugalia, cu douăzeci de ani în urmă? Care să fie subiectul acestui sclipitor roman de numai o sută de pagini, m-am întrebat sorbind aerul nopţii. Călătoria lui Voyager? Dragostea interzisă? Meditaţia pe marginea faptului că  ne-am apropiat de limita sistemului solar şi ne-am îndepărtat de noi înşine?

Se întâmplă uneori să ne rătăcim de drum şi atunci e posibil, pentru unii dintre noi, să apară o persoană specială care să ne corecteze traiectoria fie printr-un vers latinesc, fie printr-o recomandare de lectură, fie printr-o simplă întrebare. Acea persoană poate fi Lisa d'India sau Maria Zeinstra sau… tu....

"Tu îmi făceai semn, nu era greu să te urmez. Mă învăţaseşi ceva despre cele ce nu pot fi măsurate, aflasem că până şi cea mai neînsemnată fărâmă de timp putea să ascundă un spaţiu imens al amintirii şi, îngăduindu-mă neînsemnat şi întâmplător cum eram, mă făcuseşi să înţeleg cât eram eu de mare. Nu trebuie să-mi mai faci semne. Vin!"