Iată alte două volume de povestiri care m-au fericit în aceste zile: „Lada fermecată” de Bernard Malamud și „Blues pentru o pisică neagră” de Boris Vian. Povestirile precedente, aparținând Jhumpei Lahiri și Aliciei Munro exprimă sentimente evanescente, stări inefabile, trăiri specific feminine, terminându-se uneori pe neașteptate, lăsând finalul suspendat și silind cititorul la analize pe marginea textului. Volumele de față sunt diferite; Malamud, puțin supra-apreciat în America, scrie frumos și cuminte, țese atmosferă în fiecare text. Vian pe de altă parte este surprinzător. Absurdul său perfect logic (!), culoarea stridentă a povestirilor îl așează direct în loja suprarealismului. Citind, m-a dus cu gândul la „Pâlnia și Stamate” romanul lui Urmuz.
Din a patra parte a acestui „roman” provine și titlul postării mele și am ales acest enunț cu iz de truism pentru că ilustrează și volumul lui Vian și pe cel al lui Malamud, din care aș menționa textul „Fata visurilor mele”.
