Când am citit, în primul an la Cluj, „Un veac de singurătate” lumea s-a clătinat puțin sub picioarele mele și categoric și-a schimbat nuanța luminii pentru totdeauna. După aceea am avut prilejul să studiez în ce consta magia tehnicii narative a lui Marquez. Chiar și așa, acest roman a rămas de neegalat pentru mine ca un fel de poveste a poveștilor.
Probabil că și pentru Sylvie Germain lucrurile au stat în același fel, deși ea a avut șansa să citească opera scriitorului columbian cu mult înaintea mea. În romanul ei de debut abordează o temă similară, cronica de familie, succesiunea generațiilor și amărăciunea ce se desprinde din jocurile hazardului. Dacă mi-a plăcut cândva realismul magic, în acest roman l-am primit până la saturație. Poate că reacția mea este dată și de faptul că mi-a căzut în mâini această Carte a nopților după un volum de Javier Marias cu al cărui stil minimalist, ca să zic așa, mă familiarizasem. Văd că romanul Sylviei Germain a fost recompensat cu numeroase premii și n-o să fiu tocmai eu cea care să arunce cu piatra. Totuși nu mă pot abține să nu remarc că în afară de diligența cu care a păstrat un ton egal de la prima până la ultima pagină, un stil încărcat, abundent în imagini uneori sufocante pentru cititor, scriitoarea franceză nu a creat personaje memorabile și nici scene care să se întipărească în inima mea, cel puțin, așa cum a reușit Marquez.
