Cartea asta e atât de bine scrisă, încât am avut de
câteva ori senzaţia că e un film documentar. Nu râdeţi, citiţi-o mai întâi!
Când am ajuns la final, chiar nu mai ştiam ce să cred: cuprinsă între cele două
anexe, 1 şi 2, pagina cu referinţe bibliografice face parte din text? Mda, plin
de umor romanul lui Ian McEwan şi nu regret că l-am citit, deşi am amânat ani
de zile lectura din cauza unui articolaş de pe coperta a patra a ediţiei de la
colecţia „Cotidianul”. Nici titlul nu era foarte îmbietor pentru mine. În
concluzie, nu e una dintre cărţile pe care să le iei pe insula pustie, dar nici
dintre cele pe care le uiţi în tren când cobori.
Interesant: felul cum întâmplarea schimbă vieţile
oamenilor.
Enervant: personajul Clarissa. Combinaţia între
cultură, rafinament, frumuseţe şi prostie. Mă refer la acel gen de prostie
atribuit „blondelor”. Femeia asta, deşi sensibilă, pare total lipsită de
inteligenţă emoţională.
De meditat: niciuna dintre iubirile întâlnite în
roman nu a rezistat.
1) Dragostea
aparent perfectă, (prea perfectă!, dacă-mi îngăduiţi exprimarea), cea dintre
Joe şi Clarissa, s-a prefăcut în ţăndări cristaline la o presiune destul de
mică. Domnul Jed Parry şi al său sindrom puteau fi expediaţi cu un bobârnac.
2) Jean
Logan, nevasta mortului, şi-a pătat dragostea pentru soţ cu suspiciuni postume.
3) În
sfârşit, ultima dragoste şi cea care, zic eu, dă titlul romanului, cea dintre
Jed şi Joe, este unilaterală şi patologică. N-are cum să dureze.
4) Sindromul
de Clerambault: ştiu şi eu o persoană afectată de sindromul de Clerambault. Nu
vrea să accepte că e respinsă şi că i s-a spus un „NU” hotărât şi definitiv, că
i-au fost închise în faţă toate uşile şi ferestrele. După ani şi ani ea tot
bântuie pe aici şi îşi imaginează că primeşte semne şi mesaje cifrate.
