Toată copilăria l-am auzit pe bunicul suspinând
nostalgic după grenadiermarsch, dar nu ştiu din ce motive, bunică-mea nu a
acceptat să gătească niciodată această bombă calorică. Până la urmă s-a
milostivit o mătuşă şi a produs un castron imens cu respectiva salată, căci un
fel de salată este, cel puţin prin comparaţie, şi ne-a invitat pe toţi la masă.
Atunci pe loc mi s-a părut o chestie fadă, dar cine a ajuns cel puţin la vârsta
mea ştie că în copilărie percepem altfel gustul.
Zilele acestea, din lipsă de inspiraţie culinară,
mi-am amintit de marşul grenadierilor şi am constatat că reţeta nu există în
vechile şi îngălbenitele cărţi şi caiete moştenite în bucătăria mea. Noroc cu
internetul, această splendidă invenţie care apropie depărtările (şi
îndepărtează ceea ce ne este apropiat), căci Google search mi-a adus mai multe
rezultate la interogaţia mea, printre care şi reţeta. O puteţi găsi cu
proporţii exacte, eu am făcut-o după ochi: 4-5 cartofi curăţaţi de coajă,
tăiaţi în cubuleţe şi fierţi, 400g de paste scurte fierte conform indicaţiilor,
2 cepe tocate prăjite în ulei, eventual de măsline. Cartofii se zdrobesc cu
furculiţa, (dar pot fi lăsaţi şi cubuleţe) se amestecă în cratiţa în care s-a
prăjit ceapa, se condimentează cu sare, piper, boia, după care se adaugă
acestui „piure” şi pastele fierte. Cine doreşte, poate prăji lângă ceapă şi
feliuţe de kaiser. Eu am avut ispita puternică de a adăuga la final şi fâşii de
ardei copt, dar m-am abţinut, căci am vrut să prepar grenadiermarsch, nu
altceva.
În poze este străbunicul Alzner cu cei doi fii ai
săi, Frederick, bunicul meu, şi Alfred, unchiul mort de tânăr.
Bunicul Alzner Frederick, elev la şcoala de ofiţeri de la Budapesta
Bunicul în uniformă alături de mama Josephina, sora mai mare, Sophie şi fratele Alfred
Clasa bunicului de la şcoala de ofiţeri, 1912
