Cândva, grădinile erau considerate oglinzi ale
lumii, iar organizarea lor reflecta ordinea universală. Dar grădina poate fi şi
acel spaţiu neutru, protector între cămin şi viaţa publică. O astfel de funcţie
par să îndeplinească marile grădini de pe domeniul Finzi-Contini: o barieră
dincolo de care doar privilegiaţii pot păşi. Afară e haosul unei lumi în
destrămare, înăuntru, apărat de grădină, e locul unde personajele se străduiesc
să păstreze nealterat un stil de viaţă. Numai că izbucnirile de iraţional ale
societăţii îi vor smulge din locurile lor, din grădinile lor, din vieţile lor.
Doar trecutul rămâne de neatins ca o grădină secretă.
„Pentru mine, ca şi pentru ea, mai mult decât
posesiunea lucrurilor conta amintirea lor, amintirea în faţa căreia orice
posesiune nu poate fi decât dezamăgitoare, banală, insuficientă. Cât de bine mă
înţelegea! Nerăbdarea mea ca prezentul să devină trecut pentru a-l putea
contempla şi iubi în voie era şi a ei, absolut la fel. Era viciul nostru să
mergem înainte cu capul întors mereu înapoi.”
