Enduring Love

Cartea asta e atât de bine scrisă, încât am avut de câteva ori senzaţia că e un film documentar. Nu râdeţi, citiţi-o mai întâi! Când am ajuns la final, chiar nu mai ştiam ce să cred: cuprinsă între cele două anexe, 1 şi 2, pagina cu referinţe bibliografice face parte din text? Mda, plin de umor romanul lui Ian McEwan şi nu regret că l-am citit, deşi am amânat ani de zile lectura din cauza unui articolaş de pe coperta a patra a ediţiei de la colecţia „Cotidianul”. Nici titlul nu era foarte îmbietor pentru mine. În concluzie, nu e una dintre cărţile pe care să le iei pe insula pustie, dar nici dintre cele pe care le uiţi în tren când cobori.

Interesant: felul cum întâmplarea schimbă vieţile oamenilor.

Enervant: personajul Clarissa. Combinaţia între cultură, rafinament, frumuseţe şi prostie. Mă refer la acel gen de prostie atribuit „blondelor”. Femeia asta, deşi sensibilă, pare total lipsită de inteligenţă emoţională.

De meditat: niciuna dintre iubirile întâlnite în roman nu a rezistat.

1)      Dragostea aparent perfectă, (prea perfectă!, dacă-mi îngăduiţi exprimarea), cea dintre Joe şi Clarissa, s-a prefăcut în ţăndări cristaline la o presiune destul de mică. Domnul Jed Parry şi al său sindrom puteau fi expediaţi cu un bobârnac.

2)      Jean Logan, nevasta mortului, şi-a pătat dragostea pentru soţ cu suspiciuni postume.

3)      În sfârşit, ultima dragoste şi cea care, zic eu, dă titlul romanului, cea dintre Jed şi Joe, este unilaterală şi patologică. N-are cum să dureze.

4)      Sindromul de Clerambault: ştiu şi eu o persoană afectată de sindromul de Clerambault. Nu vrea să accepte că e respinsă şi că i s-a spus un „NU” hotărât şi definitiv, că i-au fost închise în faţă toate uşile şi ferestrele. După ani şi ani ea tot bântuie pe aici şi îşi imaginează că primeşte semne şi mesaje cifrate.

Plagiatul e o artă!

Mi se întâmplă uneori să nu fiu pe aceeaşi "lungime de undă" cu o carte pe care mă pregătesc s-o citesc. Parcurg primele pagini plictisită, pe punctul de "a o lăsa pe mai târziu". Apoi se petrece o chestie magică, de care nu sunt conştientă, cum nu eşti conştient de clipa când adormi, şi, dintr-o dată, cartea m-a prins! Am păţit asta cu "London Fields" şi încă mă simt vinovată. Iar acum câteva zile mi s-a întâmplat cu "Chatterton". Nu credeam că voi termina volumul, apoi, după doar cinci pagini m-am surprins chicotind. Nu ştiu cât a mai durat prima şedinţă de lectură, m-am trezit la un moment dat înconjurată de mai multe pisici şi unul dintre câini, iar din camera alăturată soţul făcea aluzii tot mai străvezii despre cina care întârziase.
Vă supără realitatea înconjurătoare? Fugiţi cu o carte! "Chatterton" e foarte bună în acest scop.

"Aşteptarea Penelopei"

La marginea mării
Ard nopţile în mine mirodenii,
Stau dreaptă pe ţărmul statornic şi te-aştept.
Dar timpul mă ţese cu păianjeni la tâmple
Şi-o secetă mare mi-e gura uitată.
Ridică-ţi corăbiile pe vânturi mai bune!
Gleznele-mi cresc tot mai mult în ţărână,
Sângele mă zideşte în prunduri tot mai adânc.
Luna, ca un câine bătrân, zorile-mi latră,
Şi rădăcini de ape au ochii mei pe ape căutând.
Nu vei găsi la întoarcere
Decât o amforă de piatră, la ţărmul statornic aşteptând.
Ascult la ţărm, lângă alge cu miros de moarte,
Glasul peştelui uriaş care ţine pământul în spate :

"De-atâta singurătate, carnea ta de flacără şi vânt
Se va risipi prin lume, ca o sămânţă fără pământ,
Oasele tale, lungi, cântătoare
Se vor preface curând în ulcioare,
Ceţuri mâloase îţi vor putrezi vârsta braţelor frumoase."

Îmi acopăr auzul cu valurile mării foşnitoare
Şi mă dezbrac de sânge, ca de petale, o tulpină de floare,
Dreaptă, rămân pe ţărmul potrivnic,
Amiaza apune-n mine ca-ntr-o grotă adâncă.
Seara, albatroşii mă-mbracă-n aripi,
Crezându-mă stâncă.

Ligia Tomşa

"Fotograful"

Nu puteam să găsesc o carte mai potrivită pentru acest sfârşit de octombrie decât volumul lui Patrick Modiano! Pentru că tristeţea şi nostalgia toamnei merg foarte bine cu tăcerea care creşte parcă din aceste două romane. O nelinişte vagă se strecoară dintre pagini. Un sentiment de regret pentru lucrurile şi oamenii care dispar şi nu se mai întorc niciodată...
"Călătorie de nuntă" mi-a plăcut, dar "Fotograful" este o capodoperă. Prin realizare, l-aş aşeza alături de "Toate numele" a lui Jose Saramago. Singurul lucru pe care l-aş reproşa traducătorilor este acest titlu, "Fotograful", deşi în franceză era "Chien de printemps". Mi se pare că există şi traduceri mai recente unde are un titlu mai inspirat, "Câinele fantomă". Pentru cine doreşte acţiune, aventuri, fir narativ nu recomand această carte.

"Donquijotisme antropolexice"

Mai multe despre acest volum al scriitorului valcean, aici.

Infinit

"Scrierea metodică mă distrage de la condiţia prezentă a oamenilor. Certitudinea că totul este scris ne anulează sau ne schimbă în fantasme. Eu cunosc districte întregi unde tinerii se prosternează în faţa cărţilor şi le sărută cu evlavie paginile, dar nu ştiu să descifreze nicio literă. Bolile, discordiile eretice, rătăcirile care inevitabil degenerează în banditism, au decimat populaţia. Cred că am amintit de sinuciderile care se înmulţesc an de an. Şi poate că mă înşeală bătrâneţea şi frica, dar bănuiesc că speţa umană - unica - e pe cale de dispariţie şi că Biblioteca o să dureze mai departe: iluminată, solitară, infinită, inutilă, incoruptibilă, secretă. Am spus INFINITĂ. Nu am interpolat acest adjectiv dintr-un obicei retoric; nu este ilogic să gândeşti că lumea este infinită''.

J.L. Borges

2+2=5?

Azi dimineaţă, la cafea, am recapitulat ce mă enervează în ultima vreme:

1.      Campania susţinută a unor ONG-uri de a scoate religia din şcoli, sau măcar de a îngreuna accesul la ora de religie.

2.      Campania susţinută a aceloraşi ONG-uri de a introduce ora de educaţie sexuală în şcoli, la vârste absurde, începând cu 5 ani.

3.      Încercarea de a ni se inocula ideea că homosexualitatea e ceva firesc. De exemplu, scenă într-un film. O poză de familie pe şemineu: două femei cu un copil. Pam-pam! Erau lesbi. Homosexualitatea nu e firească. E o deviaţie patologică.

4.      Împroşcarea cu noroi, pedepsirea prin diferite mijloace a celor care nu vor să accepte aceste puncte de vedere. Homosexualii trebuie să aibă libertate de exprimare, dar noi, oamenii normali, nu. Ei au dreptul să se exhibiţioneze, (căci cine ar avea ceva de comentat dacă ar fi discreţi?), dar noi, ceilalţi, nu avem dreptul să spunem că nu suntem de acord să ni se impună ideea că aşa ceva e normal. Multă lume se arată vexată de vălul islamic sau de o cruciuliţă purtată la gât, dar paradele gay sunt o mândrie!

5.      E „în trend” spui că România e o ţară urâtă.

6.      E „în trend” să spui că limba română e cacofonică şi urâtă.

7.      De aceea e „cool” să foloseşti cât mai multe cuvinte englezeşti, întrucât este „obvios” că altfel o să murim şi nu mai apucăm să mergem la „job”, dar nici măcar să mai scriem despre „itemul” 8.

8.      Mă enervează faptul că cineva acolo sus, cam pe unde se fabrică ştirile potrivite pentru noi, ne crede foarte proşti. Dă-i orice, că publicul înghite! NU. Închid televizorul. Citesc o carte.

9.     Şi, în sfârşit, e ruşine să mai crezi în Dumnezeu. Dacă tot ai nevoie de un prieten imaginar, măcar renunţă la creştinism! Alege şi tu ceva mai exotic, ca religia sikh sau şintoismul, dar termină odată cu Biserica Ortodoxă Română care e pusă pe afaceri!

Deocamdată acestea sunt cele nouă lucruri care mă supără. Mă opresc, că dacă nu, mai găsesc încă multe. Mi se pare că trăim în vremuri din acelea speciale, ca cele de care scrie părintele Steinhardt, vremuri în care trebuie să spui răspicat că 2+2= 4! Şi nu 5, domnilor, nu 5!

Dublu limbaj

Lucrurile încep să existe pe măsură ce vorbim despre ele. Cerul de toamnă a apărut când mi-am dat seama pentru prima oară că are o altă culoare decât cea obişnuită. E culoarea singurătăţii. A plecărilor grăbite. Dar este şi o culoare a aşteptării. Fiecare poate aştepta ceea ce doreşte.
Eu culeg nuci, struguri, măceşe. Fac must şi murături sofisticate. Plănuiesc o prăjitură "Greta Garbo" din prima tranşă de miez de nucă uscat îndeajuns ca să poată fi măcinat. Între timp, vorbesc cu câinii, cu pisicile, cu găinile. Cunosc fiecare dialect în parte. Da, dialect, animalele toate vorbesc o limbă a lor, comună. Când ajung seara în bibliotecă mai şi citesc sau chiar scriu. Duminică am citit însă toată după-amiaza. Nici nu trebuie mai mult ca să parcurg acest roman al lui Golding, "Dublu limbaj". A fost o lectură plăcută despre ultima Pythie de la Delphi. De fapt, cartea este despre sfârşitul unei epoci. Pythia-Arieka gândeşte în termeni destul de moderni, aş zice, sau poate femeile nu s-au mai schimbat de pe vremea Greciei antice. Un personaj interesant Pythia, dar mi-a plăcut şi Ionides. Am vrut să fac poză cărţii, să o pun aici, dar acumulatorii mei au murit, aşa că am căutat o imagine pe net. Cuvintele "dublu limbaj" au scos din adâncurile reţelei multe poze cu politicieni. Interesant, nu-i aşa?

"Cavalerul e mort"

În aceste zile ploioase m-am apucat, fără prea mare entuziasm, recunosc, să-l citesc pe Cees Nooteboom. Nu-mi plac copertele de la colecţia „Globus” cea veche din cauză că nu se văd bine numele autorilor şi titlurile. Trebuie să-mi apropii nasul de geamul bibliotecii ca să pot desluşi ce carte vreau să citesc. Cele două romane cuprinse în acelaşi volum, „Ritualuri” şi „Cavalerul e mort”, suferă de acest păcat, de aceea  au rămas atât de mult timp necitite de mine.  Cum spuneam, am luat cartea şi am început să citesc fără convingere, dar m-am trezit încă de la primele pagini în faţa unui autor fascinant. Nu, nu e dintre aceia care scriu cărţi atât de „inteligente” încât nu le pricepe nimeni, chiar este un autor cu har.

„Ritualuri” este povestea lui Inni Wintrop, un tip sensibil şi introspectiv. O poveste în care am recunoscut aspecte din propria mea viaţă. „Dar de ce i se pare că a trăit atât de mult, când el are sentimentul că n-a întreprins el însuşi nimic şi că totul i s-a întâmplat doar? E aici de o mie de ani şi, dacă ar fi studiat zoologia, ar fi aici de milioane de ani. Cu un asemenea trecut nu-i de mirare că nu poţi ţine minte totul şi în acelaşi timp este totuşi surprinzător câte îţi aminteşti de fapt. Şi mai stranie încă este echivalenţa amintirilor, datorită căreia vestea morţii tatălui său se situa în acelaşi plan cu tot felul de evenimente anexate ca Thalassa, Răstignirea sau incendierea Reichstag-ului. Totalitatea lor eşti tu, în fapt, fiindcă evenimentele s-au ţesut în viaţa ta, deşi nu tu le-ai trăit pe toate. În sfârşit, trupul tău e cel ce-şi aminteşte aceste lucruri în numele tău. Procese chimice stranii din creierul tău s-au îngrijit ca să afli de era paleozoică şi într-un fel sau altul, era paleozoică a devenit parte din experienţa ta, astfel că tu însuţi eşti legat de timpuri inimaginabil de îndepărtate şi le vei aparţine până la moarte, în virtutea aceluiaşi mecanism misterios. Prin urmare, viaţa ta s-a dilatat la infinit, ceea ce nu se putea tăgădui. Dintr-o dată s-a simţit foarte bătrân.”

„Cavalerul e mort” este reconstituirea vieţii unui scriitor decedat de către un coleg în ale scrisului, cu scopul de a termina un manuscris. Romanul ne reaminteşte de vechea problemă, cât de bine poţi cunoaşte pe cineva, dacă poţi cu adevărat să cunoşti pe cineva şi în ce măsură acest demers te ajută să te cunoşti pe tine.

"Pfitz"

Deocamdată nu am citit decât "Pfitz" şi mă declar încântată. Pe coperta a patra a cărţii scrie că romanul lui Crumey ne-ar putea amintit de Diderot. Dacă e să vorbesc din nou despre vase capilare între cărţi, ar trebui să spun că mie mi-a amintit de "Toate numele" a lui Saramago şi de "Enciclopedia morţilor" scrisă de Danilo Kis. Recomand călduros "Pfitz" şi mărturisesc că sunt nerăbdătoare să citesc şi celelalte trei romane ale autorului.
Câteva impresii interesante se pot citi şi aici, de unde vine şi poza.

Deriva continentelor

De Russel Banks am citit mai întâi "Rezervaţia" şi nu pot spune că a fost un roman prost, dar nici vreo revelaţie. Nu m-am înghesuit la "Deriva continentelor", i-a venit rândul abia cum. Ce să spun? Nu recomand cartea aceasta celor deprimaţi. Totuşi, e de actualitate cu toţi aceşti refugiaţi care merg spre Germania ca spre Ţara Făgăduinţei. Cam aşa fac şi personajele romanului. Este o legătură secretă între cărţi, cel puţin în mintea mea. De exemplu, "Tropicul Capricornului" al lui Henry Miller se leagă de "Trilogia New York-ului" a lui Auster. Cam aşa se leagă "Deriva continentelor" de "Fructele mâniei" a lui Steinbeck.
Iată ce spune autorul la final:
"Aşadar, obiectivele acestei cărţi ar fi sabotajul şi subversiunea. Ia-ţi zborul, carte a mea, şi ajută la distrugerea lumii aşa cum e ea."

Hm, n-ar fi rău!

Cărți pe care nu le poți lăsa din mână

„O lume se destramă” face parte categoric din această listă a cărţilor pe care nu le poţi lăsa din mână. Pentru că mi-a plăcut, am căutat şi opinia altor cititori în legătură cu acest roman şi am descoperit aceeaşi bucurie a lecturii. Pe de altă parte, am remarcat faptul că ceilalţi cititori care şi-au împărtăşit gândurile trezite de lectura cărţii lui Chinua Achebe, deplâng dispariţia culturii Africii negre sub tensiunea indusă de omul alb, în special prin misionarii săi. Fără să mă declar nici pro, nici contra acestei opinii, aduc aici două citate. Primul este dintr-o altă carte a lui Chinua Achebe, acest remarcabil scriitor nigerian, respectiv „În impas”. Celălalt citat îi aparţine lui Guillermo Moron şi vine din cartea sa „Istoria Venezuelei”. Desigur, al doilea citat trebuie înţeles ca o paralelă.

„În vremurile de odinioară, Umofia ţi-ar fi cerut să lupţi în războaiele ei şi să aduci acasă capete de oameni. Dar celea erau zile trăite în întunericul neştiinţei din care noi ne-am smuls prin sângele vărsat de Mielul Domnului. Astăzi noi te trimitem să aduci ştiinţa. Aminteşte-ţi că frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. Am auzit că tinerii din alte oraşe care au mers în ţările omului alb, în loc să facă faţă studiilor lor, s-au ţinut de plăcerile dulci ale trupului. Unii dintre ei chiar s-au însurat cu femei albe. Mulţimea a murmurat în semn de mare dezaprobare faţă de un asemenea comportament.”

„Experienţa a demonstrat imposibilitatea menţinerii culturilor aborigene alături de cea creolă şi în consecinţă necesitatea incorporării acestora în cultura creolă. Privit din punct de vedere afectiv, acest fapt pare mai puţin nedrept dacă se are în vedere progresul uman din perspectivă istorică. Băştinaşii au pătruns în civilizaţie numai prin miscegenatie, căci nu se pot numi civilizate acele grupuri inaccesibile care încă duc o viaţă primitivă şi nici măcar acelea care duc o viaţă asemănătoare cu cea a ţăranilor creoli. Acest adevăr istoric se cere respectat şi exclude orice argumente de natură exclusiv sentimentală. Faptul că există exemple izolate de indivizi capabili să trăiască în cadrul unei culturi spirituale superioare demonstrează că această rasă poate urca pe scara civilizaţiei atunci când întâlneşte condiţii favorabile, iar aceste condiţii sunt tocmai cele oferite de grupul omogen al creolilor. Ni se pare deci imposibilă ridicarea indianului pe scara civilizaţiei şi păstrarea concomitentă a structurii comunităţii sale politice precum şi a statutului său economic şi politic.”