"Ultimul ţărm"

Am un truc: „Zâmbeşte, mâine va fi mai rău.”

De câte ori mă simt descurajată de felul cum evoluează evenimentele în jurul meu, apelez la această zicere a lui Murphy. E mult mai profundă decât ar părea ea, aşa cum se prezintă învăluită într-o ironie surâzătoare.

De fapt vrea să declanşeze în tine acel declic subtil care te face să lupţi cu toată forţa exact când eşti pus la zid.

Nicio problemă! Sunt pregătit să înfrunt ceva şi mai rău – acesta e mesajul.

Îmi amintesc de fericirea care m-a cuprins când am terminat acest roman al lui Nevil Shute. Faţă de moartea iminentă din carte, problemele mele de zi cu zi se reduceau la adevărata lor dimensiune – fleacuri. M-am simţit eliberată.

Îmi plac în mod deosebit cărţile care mă fac să-mi dau seama ce bine îmi este. Exersez din când în când cu „Jurnalul fericirii”, „Fructele mâniei”, „Cartea lui Iov”.

 Aţi încercat?

Prăjitura despărţirii noastre

Dintru început voi menţiona că această postare se adresează doamnelor, eventualii domni trecători pe aici o vor considera plicticoasă, deci nu le-o recomand.

Deoarece acum câţiva ani am primit de la soţul meu o foarte interesantă şi instructivă cărticică, cea din imagine, în afară de concluzia implicită că până atunci cam dădusem greş în tentativa de a-l înţelege, am dedus că soţul meu dorea să încep aplicarea în practică a unora dintre preţioasele învăţături cuprinse în ea.

Cum una dintre ele se referă la prepararea unor mese deosebite, aspect pe care-l cunoşteam şi din înţelepciunea populară care grăieşte prin proverbul „Cu mâncare se ţine bestia”, am hotărât să nu lipsească niciodată mâncarea gătită din frigider şi nici prăjitura, mai ales prăjitura, căci cu miere se atrag bondarii.

Aşa că am fost cuprinsă de remuşcări când Andrei a cerut „ceva dulce” şi eu nu aveam.

Se scurseseră vreo zece zile de la ultima prăjitură comisă!

Am dat fuga pe internet să caut ceva nou şi nemaiauzit, ceva cu miere (de care avem din belşug), dar mai ales ceva simplu şi rapid.

Aşa am descoperit această reţetă.

Din start am constatat că nu am decât drojdiuţă uscată Dr. Oetker de care folosesc de obicei, deci ritualul cu drojdiuţa frecată cu zahăr a căzut.

Nici de complicaţii cu bain-marie nu am avut timp (chef), prin urmare am pus crăticioara cu miere şi bicarbonat direct pe foc.

Când s-au topit/ars am continuat adăugând conform reţetei uleiul (compoziţia s-a tăiat), ½ din făină – după ochiometru – drojdia uscată, vanilia, că portocală la ora aceea nu aveam, sarea...

Am mestecat până a rezultat un fel de superglue cu aspect necomercial. Dacă veţi avea suficient curaj să faceţi prăjitura, odată ajunse în această etapă veţi avea nişte gânduri nu tocmai măgulitoare la adresa mea.

Dar să mergem mai departe. Am încorporat şi restul de făină, dar asta nu mi-a reuşit decât după ce am pus cu de la mine putere câteva linguri de lapte. Compoziţia de pe masă era suprasaturată şi atât de tare, încât se puteau fabrica din ea ghiulele. Aici eu zic să facă fiecare după cum îi dictează conştiinţa: cu sau fără lapte.

La mine a fost musai cu.

Am lăsat aluatul la crescut. „Acum să vezi minune!” îmi spuneam. „Va creşte şi se va frăgezi” – ceea ce nu s-a întâmplat deloc. Nu s-a frăgezit, pentru că nu a crescut absolut niciun milimetru. Zăcea pe masă sub prosop ca o cărămidă nesimţitoare. În tot acest timp am căutat prin cămară o dulceaţă, dar m-am oprit asupra unui gem de caise. Nucile le aveam curăţate, aşa că doar le-am tocat grosier.

Când nu mai exista niciun motiv de amânare, fiind evident că aluatul nu va creşte nici cu ameninţări, l-am tăiat în două, am întins foile (neaşteptat de uşor faţă de atitudinea sa recalcitrantă de până atunci), am uns cu gem, am presărat cu nucă şi zahăr, am pus în tavă şi am introdus în cuptorul preîncălzit.

După 30 de minute a fost gata, nu puteam să le las 40 ca în reţetă, doar dacă voiam să le ard.

Nu crescuse nici în cuptor.

Plină de resemnare am tăiat ruladele în felii. De mirosit, mirosea splendid: a turtă dulce. Acela a fost momentul când Andrei a intrat în bucătărie, iar eu am început să sper că această catastrofă culinară n-o să ducă totuşi la un divorţ.

M-am plâns de faptul că probabil drojdiuţa n-a fost bună, că aluatul a căzut, că reţele cu miere sunt în general dificile, etc, dar el m-a consolat spunând că au căzut ele imperii şi nimeni nu mă va ţine de rău pentru căderea unui aluat.

Abia am avut timp să fac o poză şi să pudrez cu zahăr, că Andrei a început să le mânănce în ritm susţinut, deşi masa de prânz fusese recent servită şi nu puteam să consider că îi este atât de foame.

Poza de final, fără imagini intermediare, fiindcă nu doresc să descurajez pe nimeni.

P.S. Această postare nu are nicio legătură cu ce am scris aici.

Acum şi Soarele!

Ca şi cum nu era suficient că după o criză vine altă criză, că euro creşte şi se spune că se va prăbuşi de acolo de unde s-a cocoţat făcându-ne să bocim moneda defunctă, că încălzirea globală îşi face de cap şi impozitele se măresc fără să fim anunţaţi, că vine anul 2012 când: 1) o rază de energie din mijlocul galaxiei ne va prăji, 2) se întorc annunaki pe planeta Nibiru, 3)se inversează polii magnetici, 4) vom trece în alt plan spiritual?! etc, după ce că încă mai suntem conduşi de marele strateg şi infailibilul prim-ministru cosaş, acum ne făcu pocinogul şi soarele!

Scrie peste tot că marţi a fost o explozie solară de toată frumuseţea şi că e posibil să resimţim efectele în aceste zile.

După cum observ, numai veşti bune.

Livada cu Mierle

Tetris, dar şi Rodica mă provoacă să vorbesc despre dimineţile mele.

Aş vrea să ştiu ce v-ar plăcea mai mult?

Versiunea hard sau versiunea soft?

Vreţi să aflaţi despre pisici care miaună la ora cinci sub fereastră, câini care latră toată noaptea şi spre dimineaţă latră şi mai tare?

Despre corul cocoşilor la care s-au alăturat de o săptămână şi glasurile neformate ale puilor care se cred cocoşi?

Despre gâştele care proclamă la fiecare răsărit că ele sunt descendentele directe ale salvatorilor Capitoliului?

Despre felul în care eu cedez cu un surâs amar şi mă ridic din pat pe ploaie, pe soare, pe zăpadă ca să le deschid/hrănesc/mulţumesc pe toţi şi pe toate?

Vreţi să aflaţi despre cum îmi beau cafeaua târziu de tot când se apropie amiaza? Cum nu am timp să intru nici măcar pentru un „Bună dimineaţa” pe blogroll?

Sau... preferaţi varianta soft... şi atunci am să vă povestesc despre dimineţile petrecute în cântat de păsărele, dimineţile petrecute în livada cu mierle, la o cafea, cu o carte în faţă, citind, scriind şi visând?

Hm? Cum v-ar plăcea?

Pesamosca

Cei ce dau viaţă nu au dreptul să moară.

Dorian Gray

Am tot mai des impresia că ni se trimit în mod voit mesaje contradictorii pe toate canalele.

Ca să nu mai putem deosebi răul de bine. Totul devine relativ, lucruri care până ieri păreau condamnabile se acceptă treptat în numele libertăţii (libertinajului?) de expresie.

Dar compromisurile ni se întipăresc pe chipul din adâncuri.

Prinţul Mîşkin

Ai observat că Dostoievski îşi supune eroinele unei încercări destul de grele? Trebuie să aleagă între doi pretendenţi, unul luminos, altul întunecat, dar ei sunt de cele mai multe ori în tonuri amestecate, astfel încât este greu să-i judeci.

În „Fraţii Karamazov” Agrafena Aleksandrova oscilează între Dmitri Fiodorovici şi ofiţeraşul polonez care a părăsit-o în adolescenţă. Katerina Ivanova este legată de Dmitri Fiodorovici printr-un legământ, dar îl iubeşte în taină pe Ivan, fratele celui dintâi.

Chiar şi în „Demonii”, Lizaveta Nikolaeva fuge la Stavroghin, deşi Mavriki Nikolaevici ar fi fost alegerea cuminte. Va plăti cu viaţa, ca şi Nastasia Filippovna din „Idiotul”, cea care îl torturează pe Mîşkin şi îl exasperează pe Rogojin cu incapacitatea ei de a se decide.

Acesta era lucrul pe care am dorit să ţi-l spun, Sandu: ai remarcat ce alegeri surprinzătoare fac aceste personaje?

Lecturi în grădina cu ziduri

E imposibil să nu mi-l amintesc pe Berdiaev dacă recitesc Dostoievski.
Citeam această carte într-o toamnă, la Cluj, în grădina închisă de pe strada Fericirii. Erau zile răcoroase, dar la amiază soarele încălzea colţul meu dintre zidul casei şi garaj unde mă ascundeam de toţi.
O singură şi atotcuprinzătoare propoziţie din această carte:
"Dostoievski descoperă noi lumi."

"Şi dacă e adevărat..."

Citind pe coperta a patra că este un best-seller internaţional care a fost şi ecranizat de Steven Spielberg, am decis să cumpăr „Şi dacă e adevărat...”

Am citit-o într-o zi, cu plăcere, dar, după ce am închis-o şi am găsit pentru ea un loc în bibliotecă, mi-am dat seama că nu o voi reciti niciodată.

Am vrut să copiez aici un citat din carte, însă nu am găsit nimic memorabil.

Chiar asta  e tot ce poate „cel mai citit autor francez din lume”?

"Luni de fiere"

Un citat interesant din această carte controversată:

„Fiinţa căreia i se adresează o preferinţă exclusivă are sarcina zdrobitoare de a-i înlocui pe toţi bărbaţii, pe toate femeile pe care prezenţa sa îi exclude.”

Prea devreme

Frunzişul pădurii a început să se îngălbenească.

Sunt lucruri care se schimbă şi este firesc să fie aşa. Dar avem nevoie şi de ceva netrecător. Pentru că altfel de unde ne vom lua curajul?

Cântecul spicelor

Spicele-n lanuri - de dor se-nfioară de moarte,
când secera lunii pe boltă apare.
Ca fetele cată, cu părul de aur,
la zeul din zare.

O vorbă-şi trec spicele - fete-n văpaie:
Secera lunii e numai lumină -
Cum ar putea să ne taie
pe la genunchi, să ne culce pe spate, în arderea vântului?

Aceasta-i tristeţea cea mare - a spicelor
că nu sunt tăiate de lună,
că numai de fierul pamîntului
li s-a menit să apună.

Lucian Blaga