17 ianuarie 2012

Nu-mi pot accesa tabloul de bord!

E una din acele defecţiuni ciudate ale blogger care afectează în mod preferenţial anumite funcţii şi anumite persoane? Măi să fie!

De câteva zile mă tot plâng în stânga şi dreapta, dar nimic nu se remediază.

Două prietene mi-au scris pe mail „adio, good bye!” că de ce nu le postez comentariile.

Eu, biata mine, inocentă.

*

Petrec citind „Sacrul” de Rudolf Otto.

Missouri consideră cartea un sopoforic.

*

Am un gust amar. La douăzeci de ani ni s-a spus „huligani”, ştiţi voi, în fraza aceea celebră: „Huliganii şi agenturili străine”... nu ştiu ce fac ţării.

Apoi am fost „golani”.

Acum suntem viermi.

No, bine.

*

Era atât de frig azi dimineaţă, încât mi s-a lipit mâna udă de mânerul porţii.

Am spart nuci şi am pus pe tăviţă pentru piţigoi.

*

Şi iarăşi acel gust amar. Nu mai suntem fraţi: suntem galbeni, portocalii, suporteri... Deşi poate suntem membrii aceleiaşi familii. Cel care dezbină e satana.

Mi-e dor să cânt "Ole, Ole..."

Aseară l-au săltat pe artistul Doru Stăculescu pentru că manifesta în faţa palatului Cotroceni.

Îmi plac drapelele cu gaură şi mi-e dor să cânt "Ole, ole..." .

Vouă nu?

Scuze

Cred că am fost rea şi Blogger nu mă lasă să mai răspund la comentarii sau să intru în formularul de comentarii pe alte bloguri.

Aşa păţesc copiii care se joacă cu focul!

Africa neagră

I-am spus Cristinei că voi adera la ideea ei de a consemna măcar săptămânal un lucru bun care ni s-a întâmplat, ceva care ne-a bucurat, ne-a făcut inima să tresare.

Ştiu că titlul postării pare ciudat pentru ceea ce va urma, dar veţi vedea că totuşi există o potriveală...

Ce mi s-a întâmplat pozitiv în aceste zile?

Îmi pierdusem speranţa că voi găsi ceva tocmai în săptămâna în care a venit factura de la energie electrică, deşi a avut şi ea rolul „de a-mi face inima să tresară”.

Mi s-a întâmplat chiar şi un lucru bun: Missouri a făcut un  gest decisiv pentru ca să mă determine să strâng bradul.

Nu aş putea însă trece pe listă maliţiozitatea cu care butelia a hotărât să se termine exact când ar mai fi fost nevoie de vreo 15 minute să se coacă un blat de prăjitură. Nu, asta nu.

Şi pe când credeam că am ratat postarea din această săptămână, ce mi se întâmplă?

Văd eu într-o seară o emisiune pe Antena 3.

O super emisiune!

Dana Grecu şi Radu Tudor m-au făcut să mă bucur. Mai este cineva care are curaj să spună că Regele e gol...

Suntem o ţară din Africa neagră, aici am ajuns.

Fetiţa cu pisici

Gheorghe Demetrescu Mirea

Trăiam cu părinţii mei în orăşelul dintre dealuri. Locuiam la bloc, într-un cartier nou. Până atunci stătusem în casa bunicilor, pe una din străzile centrale, unde creşteau castani şi merişori pe marginea trotuarului.

La bloc nu aveam grădină, nici flori, nici copaci, dar erau mulţi copii şi larma nu înceta decât noaptea.

Eu crescusem singură. Ştiam să-mi ocup timpul cu desene, cu decupaje, dar mai ales cu diferite cărţi. Citeam „Poveşti nemuritoare” şi, fiindcă BPT-ul o publicase fără ilustraţii, mi-am asumat eu sarcina de-a o îmbogăţi cu picturi adecvate, făcute pe planşe, în culori. Cititul şi desenatul îmi ocupau tot timpul. Mama obişnuia să mă ridice de pe scăunel şi să mă trimită la joacă. Întotdeauna protestam. Ce să fi făcut afară?

Băieţii erau sălbatici şi jucau jocuri de neînţeles. Fetele săreau coarda sau jucau „elastic”, ceea ce îmi părea culmea plictisului. Ieşeam pe scările blocului şi priveam. Apoi intram în casă cât mai neauzită.

Mama insista că am nevoie să fiu între copii şi să stau afară, „la aer”. Văzând că nu e chip s-o îmbunez, am hotărât să-mi iau soarta în propriile mâini: în fiecare zi ieşeam „la joacă”. Mă echipam, mă pregăteam zgomotos şi entuziast, ieşeam, dar mă ascundeam în spatele blocului, lângă pubelele de gunoi.

Acolo mi-am întâlnit cea mai bună amică, pisica Piţuş. Acela a fost începutul unei frumoase prietenii. De atunci mereu am dorit o pisică în preajma mea, ca doamna din „O pisică în ploaie” a lui Hemingway.

Jurnal

Citesc şi mi-e imposibil să nu-mi pun o întrebare absurdă: cine mi-ar plăcea să fiu, Calypso sau Penelopa?

Am golit cafetiera, mă plimb prin casă cu cana în mână.

Afară e soare, cald, primăvară. Unde să fi dispărut gerul Bobotezei? Dacă temperaturile continuă să fie atât de mari, colţii lalelelor şi ai narciselor vor muşca din pământ. Bineînţeles că mi-ar plăcea să vină primăvara de tot, aşa, cam de săptămâna viitoare, dar nu e firesc.

Seceta continuă. Sper să nu sece izvorul care ne alimentează.

Deschid televizorul. De o vreme ştirile îmi dau acelaşi sentiment de insecuritate şi îmi amintesc un citat din Papini:

„De câţiva ani, lumea devine tot mai nesigură şi mai periculoasă, aşa încât a trebuit sa mă gândesc să-mi pregătesc un refugiu inaccesibil. Vom avea, în curând, războaie, invazii, revolte şi nimeni nu se poate crede în siguranţă. Cine se gândeşte la aceasta şi nu are intenţia să se lase înflămânzit sau gâtuit, trebuie să se pregătească din timp.”

Printr-o neştiută asociaţie de idei îmi amintesc de comentariul jignitor pe care l-am primit aseară de la un  anonim care ajunsese pe blogul meu, la postarea „Pseudo-Kineghetikos”, căutând pe Google „Trasul din maşină la căprioare”.

Cei care vânează animale în felul acesta pot vâna şi oameni, nu? Chiar aşa îmi şi scrisese, că cei din categoria mea suntem un vânat.

Probabil dumnealui este din categoria celor care se distrează trăgând cu arma de la fereastra apartamentului în maşini, în alte ferestre şi în curând, chiar şi în oameni.

Închid televizorul.

Mă întorc la „Răcoarea ţărmurilor”, unde bătrâna doică Euriclea o învaţă pe Cea-Rămasă-în-Aşteptare cum să desfacă noaptea ce a ţesut ziua.

E o lume veche unde oamenii erau încă apropiaţi; acum e tot mai mult fiecare o insulă. O insulă în derivă, o stea dintr-un univers în rapidă şi continuă expansiune.

"Sacrul şi profanul"

Ne apropiem de ziua teofaniei. Citesc, nu întâmplător, din cartea lui Eliade şi notez aici câteva idei:

Există două moduri de a fi în lume: cel sacru şi cel profan. Dintre acestea două singurul care este real este cel sacru, pentru că manifestarea sacrului fondează ontologic lumea.

Nici timpul nu este acelaşi: durata profană nu este aceeaşi cu timpul sacru.

„Timpul sacru este, prin însăşi natura lui, reversibil, este un timp mitic, primordial devenit prezent. Orice sărbătoare religioasă, orice timp liturgic constă în reactualizarea unui eveniment sacru.”

„Lumea există pentru că a fost creată, pentru că însăşi existenţa ei vrea să spună ceva: că Lumea nu este nici mută, nici opacă, nu este un lucru inert, lipsit de noimă sau semnificaţie. Pentru omul religios cosmosul trăieşte şi vorbeşte.”

Totul este SEMN.

Timpul este discontinuu

N-am luat în seamă norii scămoşi. De îndată ce mi-am terminat cafeaua am îmbrăcat o pereche de jeanşi, o bluză de mohair, am încălţat ghetele. Missouri se uita la mine cu o privire gravă, de parcă ar fi zis "mama nu ştie ce e pe afară...". Nici Tatra nu s-a arătat entuziasmată de dorinţa mea subită de a părăsi biblioteca:

- Unde să pleci, mami, pe umezeala asta?
După măceşe. Aveam să ies să-mi culeg măceşe. Nu, cele de la plafar, acelea pe care mi le scosese Andrei în mod demonstrativ de prin cotloanele bufetului, nu erau gustoase. Îmi voi culege eu altele, proaspete.
- O să-ţi strici mâinile! miorlăi Missouri cu o ultimă tentativă de a mă convinge să mă întorc.
De pe prispă am coborât în curte şi am pornit pe cărarea îngustă ce urca spre pădure. Aerul jilav mirosea a brad, a ciuperci, a moarte şi înviere.

Covrig ieşi din adâncimile cuştii sale şi mă urmă tăcut şi responsabil, de parcă aş fi fost un copil pe care dacă nu-l poţi convinge să stea liniştit, măcar îl însoţeşti.

M-am oprit câteva clipe pe tăpşanul înalt şi-am privit înapoi. Casa noastră pufăia pe hornuri şi fereastra bibliotecii privea spre grădină. Dealul opus, de dincolo de şosea, părea mai apropiat acum că-şi pierduse trufia verde. Dinţii rari ai pădurii de pe coamă lăsau cerul să se scurgă printre ei.

Tatra-rottweileriţa mi se gudură la picioare: "Mergem sau ce?" Am pornit din nou pe potecă şi am ajuns la poala pădurii noastre. Frunzele umede şi aurii nu foşneau sub tălpi. Pădurea era tăcută. Am mers printre copaci, printre tufele scheletice de păducel şi soc. Mi-ar fi plăcut să ajung până pe versantul opus, "la prăpăstii", în viroaga unde se povesteşte din bătrâni că ar fi avut locaş de taină haiducii lui Jianu. E o "galerie subpământeană ca un maţ ostil şi rece" care străbate dealul spre adâncimi de nepătruns unde poteraşii nu cutezau a intra.

Se mai povestea că din hruba cea mai de jos, care are "răsuflătoare", stelele se vedeau şi ziua, dar alte stele, nu cele de noapte.

Cred că asta m-a făcut să-mi doresc întotdeauna să ajung în tainiţa hoţilor: stelele cele nevăzute. Pentru că aveam impresia pe undeva, că steaua mea e dintre acestea, invizibilă, de aceea nu puteam să mi-o găsesc noaptea pe boltă. Lumina ei vagă se răsfrângea dintotdeauna asupra mea fără s-o ştiu, doar intuind-o, palidă, călăuzitoare, mereu de veghe.

Dar există un hotar nevăzut dincolo de care Covrig nu vrea să treacă. Probabil ar încălca neştiute graniţe câineşti. Sau poate că intră pe teritoriul lupilor... al haiducilor şi al stelelor care trebuie să rămână nevăzute.

Aşa că ne-am întors cu o punguţă de măceşe pe care le-am spălat şi le-am pus în ceainic, pe plită, să fiarbă domol până scriu.

***

 Din data de 24 decembrie am intrat în cele 12 zile magice, când timpul pare să adaste... E un nod aici pe undeva, un nod interdimensional, care permite comunicarea între lumile paralele sau între tărâmul acesta şi celălalt, cum se spunea odinioară.

Lucruri ciudate se pot întâmpla acum; trecutul se poate vizita uşor, viitorul se întrezăreşte în vise, vedenii, năluciri.

Sunt atentă pe unde păşesc! Există bulboane ca la traversarea unui râu, piciorul se afundă, mă pot pierde în timp.

O teorie

Cineva mi-a amintit într-o discuţie de suferinţa şi moartea lui Iliuşa, fiul căpitanului Sneghirev.

Împletea acest capitol din romanul dostoievskian cu altele din „Alexis Zorba” şi „Colind de Crăciun” într-un mod absolut minunat şi neaşteptat.

Din motive cu totul diferite de cel menţionat, mi-am amintit eu însămi un pasaj din Lev Şestov, venit la mine (mai întâi) prin intermediul „Jurnalului Fericirii”:

„Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu.”

"Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun"

Să vă dea Domnul fericirea pe care am trăit-o eu azi şi, dacă inimile voastre suportă, să v-o dăruiască înmiită!

Angel Eyes

Priviţi în ochii de înger care vă sunt alături.

"Love's Labour's Lost"

Nu, nu vă gândiţi chiar la Shakespeare!

De fapt voiam să traduc „zadarnicele chinuri ale... curăţeniei”.

Terminasem totul, casa lucea, mai trebuia să aplic undeva în a patra dimensiune bradul împodobit, care altfel nu ştiu unde ar putea să încapă.

Numai că ieri pe la prânz m-am trezit cu o maşină în curte: venise Moşul! Andrei al meu zâmbea radios: îmi cumpărase o piesă de mobilier la care visam îndrăzneţ, în ciuda crizei. Nu m-a putut pune în gardă nici măcar cu câteva minute înainte, deoarece Romtelecom programase o defecţiune în reţea.

Aşa m-am trezit din visul de care spuneam. Cu băieţii de la firma de transport intrând în casa mea strălucitoare plini de un noroi negru (pe cand afară era îngheţat bocnă), noroi care a marcat cu nişte urme chiar epice bejul delicat al covoarelor de pe hol.

Au plecat val-vârtej – Andrei fiind în timpul serviciului, iar eu m-am putut bucura în linişte privind dezastrul. Trebuia să eliberez trei corpuri de bibliotecă, să mut cărţile, să scot toate covoarele, fiindcă seara urma să vină cineva să ne ajute să aşezăm mobila la locul ei, să duc nu se ştie unde florile aduse pe coridor, să...

Toată curăţenia mea a fost zadarnică: Vanish pentru covoare, Domestos pentru gresie, soluţie pentru parchet... adio.