Orfeu

 

Despre dragostea de fiecare zi

Cercul închis

Am citit „Cercul închis” în format electronic și tare mă bucur, pentru că dacă îi vedeam coperta mai întâi, probabil că aș fi întins mâna după altă carte. Sau poate că nu, pentru că de mult timp îmi doream să citesc ceva de Jonathan Coe. Însă după jumătatea celui de al doilea capitol, începusem să mă întreb care vor fi fost motivele pentru care mi-am dorit acest autor. Sigur că am avut răbdare și la asta m-a ajutat mult scriitura fără greșeală și umorul de calitate al autorului englez. Mi-am zis că romanul este copia prea fidelă a vieții și de-asta nu reușește să mă farmece. Dar până la urmă am fost fermecată.
Nu știu să clasific romanul, poate că e un roman social sau poate psihologic. Există chiar și  un plan al romanului cu o poveste polițistă. Câteva personaje foarte fin conturate sunt prinse într-o situație când complexă, când ciudată, când hilară, dar de fiecare dată foarte autentică, foarte posibilă. Cartea s-a terminat când aș fi vrut să continue și a avut un final surprinzător. Are și o morală pe care sunt sigură că orice cititor o va deduce.

Alte rețete cu portocale

Indiferent de convingerile mele și chiar dacă legiuni de corecți politic mă vor linșa, trebuie să spun că, deși am găsit acceptabil primul ei roman „Portocalele nu sunt singurele fructe”, aceste povestiri ale Jeanettei Winterson sunt la nivelul de „sirop”, numai bune să-și dea mâna întru frăția mediocrității cu niscai cărțulii de-ale lui Eric Emmanuel Schmitt.

Pe muchia timpului

Nu știam de unde mi-e cunoscut primul capitol din acest roman, dar nimic din ceea ce vine după. Nu obișnuiesc să nu termin cărțile începute, chiar dacă sunt proaste. Ceea ce nu se poate spune în niciun caz despre cartea de față. Atunci? M-am lămurit citind mulțumirile autorului de pe ultima pagină: mai fusese publicat primul capitol în Antologia Granta.
Cu mulți ani în urmă, când am dat peste fragmentul respectiv, i-am făcut un semn, îmi plăcuse. Acum, descoperind întregul din care face parte sunt încântată. Apoi, am luat seama la autor: hei, dar nu e cumva acel David Michell după care s-a ecranizat un film bulversant? Ei, ba da. Nu am citit „Atlasul norilor”, la un moment dat l-am confundat cu „Teoria norilor”.
Păi, așa se explică. David Mitchell este un mare autor. Vom mai auzi de el.

Fericit bărbatul

Am avut parte de cea mai frumoasă lectură de Crăciun: „Laur”. A fost ca o gură de aer proaspăt, ca o sorbitură de apă vie. Cartea nu are nevoie de prezentare, cine o va iubi, o va iubi, iar cine nu o va iubi, o va discredita.
Este povestea unui om care urcă treptele sfințeniei. Este povestea unui om care atât de mult a iubit, încât a transfigurat un sentiment pătimaș într-o iubire pură, o iubire care a îmbrățișat lumea toată.
După ce am terminat romanul, mi-am dat seama că citisem aproape tot timpul având undeva în subconștient cartea lui Thomas Mann, „Alesul”. Ce prăpastie adâncă desparte aceste două cărți! Sunt două viziuni opuse, două trăiri total diferite.

Coborâre în infern

Sigur că mai întâi m-am gândit la Procopius, dar chiar și așa, combinația titlului cu numele autoarei m-a făcut să cred că am în față una dintre acele cărți "frivole", (pentru că ideile preconcepute funcționează și aici). :) 
Mare mi-a fost surpriza să descopăr o carte foarte bine scrisă, al cărei subiect nu este nici pe departe polițist sau detectivistic, ci psihologic și filosofic.
Aceasta e cartea cu care am trecut din 2019 în 2020; o carte despre alegeri, despre responsabilitate, despre Bine și Rău. 
Dar, în același timp, și o carte despre ce este prietenia, despre ce nu este dragostea, despre prețul pe care-l plătim cândva, la scadență.

Copila de zăpadă în sălbăticie

Mi-au plăcut mult aceste două cărți care au venit la mine parcă încercând să se completeze. „În sălbăticie”, foarte realistă, de fapt, relatarea unei povești adevărate, mi-a vorbit despre fața neiertătoare a Alaskăi. Cealaltă, o poveste țesută pe hotarul unde realitatea și visul se întâlnesc, mi-a dezvăluit un tărâm fascinant, cuceritor așa cum chiar cred că este Alaska. Traducerea Veronicăi D. Niculescu te face să crezi că Eowyn Ivey și-a scris romanul direct în română.
Citiți-le, dacă se poate, una după alta.

Citite în această toamnă

Timp suspendat

Am remarcat că toate personajele lui Haruki Murakami trăiesc într-o lume în care timpul curge mai încet decât aici. Vouă nu vi se pare?
Cu acest roman, îl regăsesc pe acel Murakami pe care îl plăceam nespus. „1Q84” a fost mult prea diluat, iar „Tsukuru Tazaki cel fără culoare și anii săi de pelerinaj” mi s-a părut bună numai pentru fanii autorului. Este adevărat că în acest roman  reapar teme tipice pentru Murakami, însă el le dezvoltă, le adâncește, aduce în fața cititorului idei noi, nuanțări inedite.
Personajul principal pendulează între două lumi, așa ca în „Cronica păsării arc” sau ca în „1Q84”. De data asta, interfața este un tablou. Sunetul unui clopoțel în noapte este corespondentul cântecului păsării-arc. Părăsit de soție, bulversat, personajul nenumit, (aș putea fi eu?, ai putea fi tu?), coboară într-o groapă din mijlocul pădurii. Desigur, groapa nu e groapă, așa cum nici fântâna nu era tocmai fântână în „Cronica păsării arc”... Dar atunci când acolo, în adâncuri, ceea ce era stricat sau pur și simplu deplasat din locul corect este remediat, lucrurile revin la normal și în lumea obișnuită. Este fascinantă această concepție a legăturii subtile dintre toate lucrurile și fenomenele lumilor văzute și nevăzute.
Va mai scrie Haruki Murakami încă un roman de această valoare? I se va decerna în sfârșit premiul Nobel?

Rătăcirile fetei nesăbuite

Mincinoșii pierd percepția realului. Asta i se întâmplă fetei nesăbuite din acest roman de Llosa pe care îl citesc atât de târziu. Mințind toată viața, „iubind” din interes, nu mai recunoaște dragostea adevărată.

Un tunel la capătul lumii

 cronică de Mircea Liviu Goga

O carte cu adevărat de excepție în literatura românească (nu doar science-fiction), a apărut anul trecut la editura bucureșteană PAVCON. Este vorba despre „Tunelul de la capătul lumii”, roman semnat de autoarea Diana Alzner. A apărut într-o colecție de romane SF - și ESTE un roman SF, dar reușește, totodată, să se înscrie în universalitate, ca și opera lui H. G. Wells, Jules Verne sau Ray Bradbury. Pentru că nu e absolut deloc un roman oarecare.

Premisa de la care se pleacă este „incidentul de la Geneva”: un experiment efectuat la acceleratorul de particule, nu se precizează ce experiment, și care are ca rezultat fragmentarea spațiului și timpului, realitatea devenind constituită din zone în care fie timpul se inversează, fie spațiul are doar două dimensiuni sau mai mult de trei. Între și în aceste lumi evoluează personajele pe coordonate stranii, surprinzătoare și uneori terifiante, într-un decor incredibil de ingenios, trăind vieți paralele, suprapuse caleidoscopic și halucinant. O poveste care te ține cu sufletul la gură, scrisă într-un stil apropiat de cel utilizat de Marquez în „veacul” lui de singurătate, cu trimiteri culturale subtile și utilizând informația științifică fără ostentație și fără să plictisească.

Personajele își caută un loc al lor în această lume împărțită în lumi, o „insulă” pe care s-o poată cultiva cu amintiri de-acasă. „La ce le folosise oamenilor dacă rezultatul încercărilor şi ascensiunii lor fusese Geneva? Începeam să înţeleg că ei interpretaseră cu totul greşit ceea ce credeau a fi realitatea. Se rătăciseră şi de atunci rătăceam cu toţii. Drumul era în altă parte. Aşa am decis să descopăr de unul singur tot ce pot” – își va descrie intențiile unul dintre personaje, Alexei, iar căutarea lui începe să semene acelei căutări a drumului către camera care poate îndeplini orice dorință, din filmul „Stalker”, al lui Tarkovski. Întâlnirea lui cu Annabel Lee (nume identic cu cea care a fost soția poetului Edgar Allan Poe) îi dezvăluie acestuia o parte din explicațiile dorite: „Suntem abia pe prima treaptă, Alexei – îi va spune aceasta. Toate sunt legate între ele, toate faptele, toţi oamenii, toate fiinţele care au existat şi vor exista vreodată şi, ţine cont, aici suntem aproape, acasă, însă există, desigur, mult mai multe conexiuni pe care încă nu le putem experimenta din punctul în care ne aflăm. Acum avem două dimensiuni în plus şi putem vedea plenitudinea vieţii din afara determinărilor spaţio-temporale cu care am fost obişnuiţi”.

Pe parcursul cărții găsim o multitudine de alte personaje care pot fi de sine stătătoare sau avataruri ale primelor două, evoluând în paralel, în lumi diferite sau nesincronizate din punct de vedere temporal, întâlnindu-se și despărțindu-se. Construcția acțiunii e deosebit de complexă și pentru că mediul (mediile) în care se desfășoară este (sunt) ele însele extrem de complexe, dar finalitatea rămâne, pentru toate aceste reale sau false personaje, recuperarea eului, umplerea fisurii mentalului provocată de incidentul Geneva, el însuși produs, bănuim mai târziu, poate de o intervenție extraterestră, poate de o intervenție sosită din viitor sau poate de cu totul altceva. Și astfel, personajele ajung să-și conștientizeze și să-și asume condiția, devenind, prin aceasta, cum spune unul dintre ele, „pioni care depăşesc limitele tablei de şah”.

”Tunelul de la capătul lumii” este o carte care n-ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui cititor care se respectă. A primit premiul pentru cel mai bun roman SF al anului 2018, în cadrul Consfătuirii Naționale ROMCON 2019 și poate fi comandat fie de pe site-ul editurii PAVCON, pavcon.ro, fie de pe librărie.net sau carturesti.ro.l

Cartea și cărțile

„Fiecare carte este o ipostaziere a Cărții și se constituie într-o reflectare a ei. Este simbolul încercărilor omenești de dobândire a Adevărului Absolut și toate cărțile scrise de oameni sunt, într-o oarecare măsură, o apropiere, pas cu pas, de acest adevăr. Prin urmare, oamenii au fost înzestrați cu presentimentul că fiecare lucru care li se pare demn de descris are o dimensiune cosmică sau divină. Iată de ce, răbdători precum furnicile, ei strâng cuvinte pentru a numi acel lucru.

Și totul merită să fie descris. Nu doar viețile sfinților, marile catastrofe, războaiele sau căsniciile regilor, ci și nașterea celui de al șaptelea copil în familia unui țesător, secerișul într-un sat sărac, visele unei bătrâne nebune și ziua în azilul din Nantes. Oamenii presimt că atunci când toate evenimentele, mai mult sau mai puțin importante, sunt strânse într-un întreg, asemenea pietricelelor împrăștiate într-un mare mozaic, viața și moartea își arată adevărata semnificație.

De aceea fiecare carte seamănă puțin cu omul. Ea conține o parte distinctă a adevărului, o parte independentă, vie și dramatică, este o versiune a adevărului, o provocare eroică aruncată Adevărului, pentru a se arăta și a se revela, pentru a ne permite să continuăm să existăm în binecuvântarea deplinei cunoașteri. În același timp, fiecare carte scrisă de om îi supraviețuiește. Omul care scrie o carte se depășește pe sine, pentru că săvârșește o încercare curajoasă de a numi și a se autodefini. În sine, omul este doar acțiune și mișcare haotică, însă cartea îi definește acțiunea și mișcarea, îi conferă conotație și sens, dezvăluindu-i semnificația. Cartea este o încununare a acțiunii.”

Olga Tokarczuk

Minciunile femeilor

N-am făcut o alegere greșită cumpărând cartea Ludmilei Ulițkaia. M-am bucurat de fiecare pagină citită. Cel mai mult mi-a plăcut „Minciunile femeilor”. Există viață în tot ceea ce scrie autoarea rusă, textele sunt vii. Impresia că sunt un observator din umbră, că însoțesc personajele, m-a urmărit pe parcursul lecturii. Și mai este ceva: e atât de greu de surprins realitatea fără să răzbată din scriitură un aer de falsitate! Iar ceea ce am citit aici e limpede precum cristalul.
Ți-ar fi plăcut cartea și ție, dragul meu.

Când fracturăm adevărul...

Dacă premiile primite de un autor străin mă determină să-i cumpăr cartea, premiile obținute de un autor român mă fac circumspectă.
De ce simt așa, vă las pe voi să ghiciți.
Dar iată că multi-premiatul Mihail Victus se constituie în excepție, cel puțin în ceea ce privește romanul „Fracturi”, singurul volum al autorului citit de mine până acum. Am descoperit un scriitor experimentat, care știe ce urmărește și își conduce cititorul cu mână sigură în direcția dorită.
Fiind un thriller psihologic, „aventura” este mai mult una interioară, chiar dacă firul narativ debutează cu un presupus atentat cu mașină în București. Prezent la locul incidentului, personajul principal constată cu surprindere că ceva începe să se schimbe în structura sa sufletească și devine martor la procesul neașteptat al trezirii conștiinței. Este ceva surprinzător, întrucât el se autodefinește drept un cinic, un pragmatic „manipulator media”. De unde până atunci fusese lipsit de scrupule, atât în viața profesională, cât și în cea personală, incidentul la care este părtaș și din care scapă miraculos îl fac să privească lucrurile în mod diferit.
Construit ca o confesiune, romanul „Fracturi” reușește să mențină treaz interesul cititorului până la final, adică până la rostirea eliberatoarea a adevărului. Tensiunea dramatică se menține constantă de la început până la sfârșit, tonul naratorului este corect dozat cu subtile urcușuri și nuanțări.
Singurul lucru pe care i l-aș reproșa autorului sunt câteva situații în care personajele sunt puse într-o postură artificială. Legătura personajului principal cu o somitate în marketing, americanul Jay Lavison pare o pastișă după un film de la Hollywood, iar invitația la cină primită de același personaj-narator din partea soției uneia dintre victimele atentatului, în timp ce soțul său era în comă, la spital, pare puțin forțată ca să menționez doar două astfel de mici probleme.
În rest, oricât de improbabilă ar părea transformarea interioară a unui astfel de individ, ea este posibilă, iar autorul gradează corect starea de anxietate a personajului, la fel și delimitările fine dintre aspirațiile personajului masculin și aspirațiile și dorințele personajelor feminine care îl înconjoară.
Recomand cu căldură romanul „Fracturi” de Mihail Victus , o poveste ingenioasă despre felul cum minciuna subminează realul.

Cum să spui o poveste tristă pe un ton vesel

A fost foarte plăcută lectura acestei cărți cu totul speciale, cartea Ivonei Boitan, de la care am aflat că se poate scrie o poveste tristă pe un ton vesel.
Povestea este alcătuită din părți care se îmbină perfect, după regula conform căreia dacă un pistol apare într-o narațiune, atunci neapărat se va trage cu el.
Însă ceea ce impresionează mai mult și mai mult este povestea însăși.
Cum pot supraviețui doi copii pe care tatăl i-a părăsit și a căror mamă aproape că a înnebunit de durere?
Într-o lume care aleargă numai după câștig și plăceri viața a devenit un lucru fragil, dar, cu ajutorul unor prieteni speciali, lucrurile se mai pot îndrepta.
Dacă am putea crede că deasupra noastră plutește un Oraș al Prietenilor Imaginari, cu siguranță că necazurile și problemele ni s-ar părea niște chestiuni secundare, lipsite de importanță.
Orașul e acolo, cine vrea să-l vadă?

De la anticariat

Anticariatul din oraș este o sursă de stres pentru bugetul familiei,  întrucât eu nu pot trece pe lângă rafturile cu cărți fără să-mi cumpăr ceva. Aceasta este ultima captură și conține volume pe care le-am citit deja, dar pe care nu le aveam. Problema mea este că nu sunt doar un cititor dependent efectiv de lectură, sunt și colecționar. Îmi plac foarte mult cărțile, îmi place să le ating, să le văd în bibliotecă, să le simt însoțindu-ma pe drumul vieții. Cu cât mai multe, cu atât mai bine!

Exerciții de respirație

Singurătate

„Copilăria lui Iisus”

Titlul romanului e doar o lentilă prin care, după lectură, se dezvăluie anumite înțelesuri. Iisus este ca un arhetip, ceva ce suntem, măcar în parte, fiecare dintre noi.

Am avut o surpriză citind acest roman, pentru că diferă de „Așteptându-i pe barbari” și „Dezonoare”. Dar surpriza a fost una foarte plăcută. „Copilăria lui Iisus”este despre ceea ce nu poate fi șters din sinele nostru; oricâte granițe am trece, chiar numele de ni l-am schimba și ne-ar fi extirpate amintirile, rămâne undeva, în adâncuri o amprentă care nu se tocește. Romanul lui Coetzee este despre agresiunea lumii asupra conștiinței. Cred că acesta este motivul pentru care cartea de față mi-a amintit de o alta, căci așa se întâmplă la mine... Iar acum mi-a revenit în memorie „Trei ceasuri în iad” de ÎPS Antonie Plămădeală, roman pe care vi-l recomand din tot sufletul dacă încă nu l-ați citit.

Personajele lui Coetzee renunță la nume, apartenență, amintiri pentru a putea intra într-o lume nouă, plină de promisiuni, care însă se arată a fi săracă, schematică și încărcată de birocrație. Dușmanul principal al acestei lumi pare a fi însăși creativitea umană, orice idee nouă. Toată lumea trebuie să se modeleze după un șablon.

Simon și David, împreună cu Ines vor încerca o evadare. Le va reuși?