Ieşirea din labirint

„Viaţa este o cutie cu labirinturi?” se întreabă Daniel Keyes prin gura personajului său.

La vârsta adolescenţei când am citit acest roman, întrebarea nu m-a tulburat în aceeaşi măsură ca acum când am dat peste ea răsfoind cartea la întâmplare.

Poate că da, aş răspunde.

Mă gândesc că de cele mai multe ori prietenii ne aleg pentru că descoperă în noi ceva ce îi satisface: îi punem în valoare, le alintăm orgoliul, iar nu pentru noi înşine.

Personajul cărţii, Charlie Gordon, spune că prietenii ni-i putem păstra dacă îi lăsăm să râdă de noi. Pe undeva este un adevăr în asta, nu-i aşa?

O prietenie este ca un labirint, doar că acolo nu cauţi pe celălalt, ci tot pe tine.

De aceea prieteniile adevărate sunt atât de rare.

Lupta cu Îngerul

„Să vedem... Cum să-ţi spun? Frumuseţea – da, frumuseţea e ca un dinte cariat: îţi jenează limba, stă acolo şi te doare, făcându-şi simţită prezenţa. Până la urmă nu mai suporţi durerea, te duci la dentist şi ţi-l scoate. Apoi, pe când priveşti dintele mic, prăpădit, însângerat, te gândeşti: „Ăsta să fie? Asta a fost tot? Asta mi-a provocat atâta durere, m-a hărţuit atâta, înrădăcinându-se cu încăpăţânare în mine? Ei bine, acum e mort. Dar oare chiar e vorba de unul şi acelaşi obiect? Dacă acesta, la origine nu ţinea de existenţa mea, cum – prin ce ironie a soartei – a ajuns să fie legat de ea, reuşind să provoace atât de multă durere? Care era baza existenţei sale? Se afla această bază în interiorul fiinţei mele? Sau în obiectul însuşi?”

Nesiguranţă

„Posibilităţile, una mai sumbră decât cealaltă, o asaltau pe Lalu, făcând-o să sară în picioare, şi dintr-o dată se simţi paralizată de aceeaşi frică ce o cuprinsese atunci când tatăl său îi spusese povestea lui Guo Ju, fiul devotat:

-         Guo Ju era sărac, îi spusese tatăl ei. Prea sărac pentru a-şi întreţine mama, soţia şi copilul. Aşa că-i spuse soţiei: copilul mănâncă hrana de care are nevoie mama. Hai sa omorâm copilul, căci putem face oricând altul, însă dacă moare mama, cum o vom putea înlocui? Soţia sa nu îndrăzni să i se împotrivească şi Guo Ju începu să sape un mormânt. Dintr-o dată, dădu cu sapa peste un vas îngropat adânc, din care, când fu zguduit, se revărsară sute de monede de aur, un dar din Rai pentru Guo Ju, fiul devotat.

-         Şi dacă nu ar fi găsit aur? întrebase Lalu.

-         A găsit aur. Mai mult decât suficient pentru tot restul vieţii lor, îi răspunse tatăl său.

      -    Dar dacă nu ar fi găsit aur? insistă Lalu. Şi-ar fi ucis Guo Ju propriul copil?”

În căutarea fericirii

"A suspinat de uimire când a văzut în vis că Mistletoe avea ramuri de copac ce-i ieşeau din cap."

Mi-a plăcut atât de mult „În Arcadia” mai ales din cauza acestei întrebări care a fost pusă abia către sfârşit, dar care plutea în atmosfera cărţii încă de la primele pagini:

„Moartea este cea care ne tulbură?”

Eu răspund „da”. Moartea, limita spre care ne îndreptăm.

pictura Marcela Bolivar

CREŞA

AICI

"Definiţia liniilor paralele"



„Tu mergi lângă întrebările mele,
eu merg lângă liniştea ta.
Tu mergi lângă zorii dragostei mele,
eu merg lângă amurgurile părului tău.”

Octavian Paler

Pictura de Enoki Toshiyuki

"Smulgătorul de inimi"

Boris Vian nu dă cu piatra şi asta-mi place. Dar arată cu degetul.

E imposibil să nu recunoşti lumea, lumea noastră, în acest tablou măreţ al absurdului pe care autorul îl creează în „Smulgătorul de inimi”. Aici grotescul e purtat dincolo de limită, acolo unde până şi această categorie a unei estetici pervertite se înveşmântă într-o frumuseţe stranie şi fascinantă, întocmai ca picturile lui Hieronymus Bosch.

Sub presiunea fantastică a vidului sufletesc al locuitorilor din satul unde plonjează Jacquemort, chiar şi timpul se prăbuşeşte în sine, lunile anului se coagulează în „stări”, totul devine simbol, esenţă.

E o lume unde animalele fac autostopul, copiii evadează zburând din colivia iubirii materne, (toţi construim colivii când iubim), oamenii se ceartă cu Dumnezeul inventat al luxului şi sfârşesc renunţând la ruşine, adică la vinovăţie. O vor pune toată pe umerii unui fel de ţap ispăşitor plătit în aur.

Noi nu facem la fel?

Prin tot felul de asociaţii ciudate, această carte a trezit în mine cărţi mai vechi şi a stat la taifas cu alte lecturi anterioare: „Un veac de singurătate”, „Fetiţa şi ţigara”, „Portretul lui Dorian Gray”,  ba chiar şi povestea lui Creangă cu drobul de sare şi-a găsit un ecou...

imagini Tyson Grumm şi Hieronymus Bosch 

Lumile lui Boris Vian

sursa imaginii 

„O capră de pe marginea drumului le făcu un semn cu coarnele şi Angel se opri.

-         Urcă, zise el.

Capra sări în maşină şi se aşeză pe platformă în spatele lor.

-         Toate fac autostopul, explică Angel. Şi, cum n-am niciun motiv să mă pun rău cu ţăranii...

Nu-şi termină fraza.

-         Înţeleg, zise Jacquemort.

Ceva mai încolo luară în maşină un porc. Cele două animale coborâră la intrarea în sat şi se îndreptară fiecare spre ferma lui.

- Dacă stau liniştite, mai zise Angel, au dreptul să se plimbe. Dacă nu, sunt pedepsite şi bătute. Şi sunt închise, apoi mâncate fără să li se mai facă vreo judecată.”

"Smulgătorul de inimi" - Boris Vian

sursa imaginii

Johan Daisne

Aproape că emit un truism spunând că o carte este un dispozitiv pentru călătorit în timp: o ştie orişicine. Aşa l-am cunoscut - printre mulţi alţii - şi pe Johan Daisne despre care se poate citi în imaginea de jos.

Zilele astea am ajuns la exasperare: niciunul din titlurile pe care le-am scris pe listă nu se regăseste la Biblioteca Judeţeană din Vâlcea. "Nu mai am nimic de citit!" a devenit refrenul cu care l-am chinuit pe Andrei în ultimul timp. Nu spun că aş fi citit toate cărţile din bibliotecă, am citit însă tot ce se potriveşte cu mine, cea de acum. M-am apucat să răscolesc şi am dat peste "Nuvele din Flandra". Culmea, e o carte pe care mi-a pus-o în mână tata, cu mulţi ani în urmă, tot pe când declaram că nu mai am ce citi.

Atunci l-am întâlnit prima oară pe Johan Daisne prin intermediul straniei sale nuvele "Moartea pe motocicletă". Textul avea exact gustul care-mi plăcea.

Cu toate acestea, l-am reîntâlnit pe autor abia peste câţiva ani când am descoperit în almanahul "România Literară" din 1989 povestirea "O seară, un tren". Cele câteva pagini m-au marcat definitiv. Îmi plăcea felul subtil în care fantasticul se insinua în realitate, îmi plăcea moartea deghizată într-o călătorie cu trenul.
Cine e Johan Daisne? Mai vreau!

Şi am mai primit în 1996 (cred...) romanul "Scara de nori şi de piatră" din care am copiat pasaje întregi la vremea lecturii, într-atât de mult se potrivea povestea lui Evert şi a Jeannei cu ceea ce eu însămi visam...

Observ însă că autorul tratează teme ce ţin cumva de fantastic, de realismul magic cum ar spune unii exegeţi. Cu alte cuvinte vorbeşte despre fapte şi întâmplări ce nu pot fiinţa în această realitate a disoluţiei...
Pentru că o carte (şi acum o să emit alt truism), o carte ne vinde umbrele de pe pereţii peşterii.

Sotia mea draga

AICI

Muzică şi cărţi

CREDIT RESTANT

Aveţi un credit restant?

Iată AICI ce vi se poate întâmpla în viitorul apropiat.