"O aşteptare de-o zi"

Ernest Hemingway

Curăţenie generală

Deşi iniţial au părut seduse de posibilitatea de a cotrobăi prin dulapuri şi sertare – ocazie ivită datorită scăderii vigilenţei mele, (dar nu am cum să fiu destul de vigilentă când sunt în vârful unui taburet instabil spălând geamuri), Missouri şi fie-sa, Roza, au sfârşit seria de atacuri şi alergătură prin casă în acest adăpost pentru pisici.

E o perioadă tristă pentru ele: afară plouă, trebuie să stea veşnic în casă, eu le dau mereu acelaşi meniu cu carne, la capitolul distracţii nu s-a inventat nimic nou, tot bradul de anul trecut pe care ele îl vor răsturna iar şi iar...

E greu să fii pisică în preajma sărbătorilor de iarnă când se face curăţenie mare!

Fântâna tinereţii e la Vâlcea

La Râmnicu Vâlcea se produce APA VIE!

Da, aţi citit bine: apa vie, cea care îi dă putere lui Făt-Frumos din basmele noastre, nu este un mit.

Ea este produsă la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice din Râmnicu Vâlcea şi se numeşte Qlarivia.

Ce este de fapt apa vie?

Este o apă medicinală care poate fi consumată de oricine, neavând contraindicaţii; conferă o stare de bine celor sănătoşi, iar celor bolnavi le slujeşte de adjuvant în tratament.

Cum se produce apa vie?

Qlarivia este o apă purificată, astfel încât să aibă un conţinut cât mai redus de deuteriu, ştiindu-se că acest izotop al hidrogenului influenţează procesul de diviziune celulară în organism. Practic, Qlarivia încetineşte procesul de îmbătrânire.

Acest produs românesc se exportă aproape în totalitate în USA şi Japonia, dar îl putem găsi şi în farmaciile româneşti, din păcate la un preţ prohibitiv de aproximativ 30 de lei/ litru.

În consecinţă eu voi bea şi de aici înainte tot apa izvorului captat de tata-mare din coasta dealului pe care locuim.

"Suntem ceea ce iubim"

Categoric, nu suntem ceea ce mâncăm, nu suntem nici măcar ceea ce citim, dar suntem suma alegerilor noastre – trecute, prezente sau chiar viitoare.

„Suntem ceea ce iubim”, suntem alegerea pe care o facem.

Vă rog, ajutaţi-mă!

De dimineaţă eram în bucătărie preparând prânzul duminical. În faţa mea, ştirista de la Realitatea citea noutăţile.

Aşa am aflat chestia asta de interes naţional: nepotul lui Leo de la Strehaia a fost implicat într-un conflict în timp ce gusta o cafeluţă la bar.

Am trăit un sentiment intens de jenă. Vă mărturisesc: eu nu ştiu cine e Leo din Strehaia. În rest, bănuiesc că toată lumea îl cunoaşte, întrucât ştirista nu a dat nicio altă explicaţie.

M-am tot gândit: să fie autor, a scris ceva? Om de ştiinţă? Politician?

„Pune mâna, Diana, şi mai citeşte, că eşti rămasă în urmă!” mi-am zis.

Aş putea să caut pe Google, dar e o soluţie facilă.

Mă poate ajuta cineva să-mi completez cultura?

Voluntariat obligatoriu

sursa imaginii

La începutul săptămânii am primit o nouă sarcină de serviciu: să aducem  haine vechi în cadrul misiunilor de voluntariat. Nu ni s-a comunicat despre care sinistraţi ar fi vorba: turcii loviţi de cutremure, japonezii măturaţi de tsunami, sau românii nenorociţi de Boc şi ai lui.

Am vrut să răspund chemării ca de fiecare dată când ni s-a solicitat acest lucru, dar am descoperit că în dulapurile mele nu mai prea sunt haine vechi, în afară de cele pe care le purtăm prin curte, pe la animale. La toate inundaţiile din anii precedenţi am dat saci întregi de lucruri...

În consecinţă m-am prezentat la serviciu spunând senin că „nu mai am”, mai ales că era vorba despre ceva facultativ. Şeful s-a făcut foc şi pară. Cum de îi răspund aşa obraznic?! Doar a primit mail de la Bucureşti de la Centrală să donăm haine!

Simţind furtuna pe care am declanşat-o, am descins frumuşel într-un second, am cumpărat câteva plase cu haine şi mi-am achitat „sarcina de voluntariat”. Că doar... dacă-i musai, cu plăcere, nu-i aşa?

Aniversare

La mulţi ani,

Andrei, dragostea mea!

Filosofia blogului

Am primit de la Gina un set de întrebări care ţin de filosofia bloggingului. Iată-le:

1)      Ce vârstă are cel mai vechi blog pe care îl cunoaşteţi?

Nu ştiu. Am citit cu plăcere postări de acolo, dar nu cunosc vârsta blogului. Pe internet am mereu impresia că mă aflu pe tărâmul „tinereţii fără bătrâneţe”.

2)      Care este primul blog pe care l-aţi descoperit de îndată ce aţi intrat în virtual?

Mai întâi am descoperit cenaclurile literare. Nu pentru mult timp, întrucât limbajul „literar” de acolo şi atacurile la persoană m-au năucit. Abia apoi mi-am făcut un blog şi am fost descoperită de Grişka. De fapt Missouri a fost descoperită de el, ea avea un blog mult mai atractiv decât mine pe vremea aceea, publica poze şi noutăţi de interes felin, pe când eu scriam texte mediocre. A fost ceva firesc: Grişka  traducător, Missouri devoratoare de cărţi...

3)      V-ar bucura închiderea unui blog? Care anume?

Nu. Dacă ceva nu se potriveşte cu mine, ocolesc. E loc destul.

4)      Care este blogul pe care îl vizitaţi cel mai des?

Parcurg în fiecare zi toate blogurile cu posturi noi. (din blogrollul meu)

5)      Cam cât timp credeţi că poate un blog să-şi justifice existenţa?

Atâta timp cât îi face proprietarului plăcere să scrie.

6)      În ce condiţii v-aţi închide blogul?

Cred că l-aş închide în cazul unei dezamăgiri profunde.

7)      Ce vârstă are blogul?

Trei ani.

8)      Cum aţi decis să vă faceţi blog?

Voiam să scriu. Mâzgăleam zeci de caiete, hârtia e scumpă... Şi apoi, în virtual puteam să fac şi câţiva cititori (victime).

9)      Este bloggingul un viciu? Dă dependenţă?

Nu ştiu ce să zic. Uneori las mâncarea să fiarbă pe aragaz şi vin să scriu sau să răspund la comentarii. Alteori amân o treabă sau alta ca să citesc ce-a scris altcineva. În general mă culc târziu ca să pot parcurge tot ce mă interesează din blogroll. Sunt mereu în criză de timp din cauza navigării pe bloguri şi sunt prima (şi singura) din zonă care sună la deranjamente când pică internetul, dar nu, nu dă dependenţă...

Oricine doreşte să răspundă întrebărilor poate să preia leapşa.

"Ciuleandra"

Andrei mi-a adus de la magazinul sătesc, (pe firmă scrie „La Petre”), prune uscate. Ah, ce nostalgii s-au deşteptat în mine!

 Îmi aduc aminte cum mama-mare usca prune în cuptor să aibă pentru postul Crăciunului şi al Paştelui. Le fierbea în orez şi erau delicioase.

De câţiva ani în zona noastră nu se mai fac prune. Iar cuptorul de cărămidă de mult nu mai este.

Dar am făcut şi noi provizii în aşteptarea celei mai grele ierni. Îmi amintesc ce-mi povestea tata - despre ultimul târg al anului la care mergeau cu căruţa pentru aprovizionarea finală a gospodăriei.

Noaptea pe la trei caii erau deja înhămaţi la car şi tata, băieţel plin de nerăbdare, se foia pe capră lângă taică-său. Aveau să facă o călătorie fabuloasă până la Vărzaru, la târgul de Sfântu Dumitru. Nu sunt mai mult  de şase kilometri până acolo, pe drumul vechi, până la răspântia unde se aduna lume-lume să cumpere, să vândă, să se minuneze şi să joace ciuleandra.

Tata-mare nu vindea nimic, doar cumpăra. Se întorcea acasă cu hălci mari de peşte afumat şi un butoiaş de hamzie, cu sare, cu „zacăr”, cu „urez”, cu gaz. Doar cu ceea ce nu putea produce în gospodăria proprie.

Într-un an a adus acasă o cutie care mult a speriat-o pe mama-mare, a făcut-o să se închine şi i-a lăsat un sentiment de circumspecţie niciodată deplin potolit: un patefon!

După ultimul târg casa şi curtea bunicilor se închideau lumii şi se pregăteau de iarnă. Mama-mare se îngrijea de animale şi ţesea la război, tata-mare aducea lemne.

Aveau cămara plină cu de toate: garniţe cu carne în untură, putinici cu bucăţi de brânză făcută în post, cârnaţi şi şuncă atârnată în grindă, peşte, butoaie cu murături, poame, magiun. Din hambare nu lipseau bucatele pentru animale, iar în magazia mare se înşirau damingene cu ţuică galbenă şi butoaie cu vin roşu.

Iarna era pentru ei ca un asediu.

Am şi eu această senzaţie azi, după atât de mult timp: că iarna va fi o încercare grea chiar şi pentru cei care şi-au umplut cămările. Cât despre ceilalţi...

Despre mine

sursa

Trebuie să fac mea culpa: v-am indus în eroare, aţi vorbit cu mine atât de mult timp, fără să ştiţi cine sunt cu adevărat, fără să cunoaşteţi faţa mea ascunsă.

Ei bine, a sosit momentul mărturisirii: eu sunt cea care arde becurile în casă.

Din copilăria timpurie ai mei au observat că există un raport direct între intervenţia mea asupra întrerupătoarelor (la care ajungeam numai luată în braţe) şi numărul de becuri care explodau, se ardeau, pocneau.

Când am crescut mai măricică am ajutat două fiare de călcat să-şi dea obştescul sfârşit, deşi despre felul cum s-a terminat scurta carieră a radioului Gloria (care-l făcuse pe tata fericit cam... o lună), n-aş putea să jur că a fost tot lucrarea mea.

Deja acasă nu mai eram lăsată să pornesc/opresc niciun fel de aparat electric, dar la căminul studenţesc colegele de cameră nu cunoşteau acest mic amănunt şi de aceea câteva fierbătoare (termoplonjoane)  şi un reşou au plecat în câmpiile steampunk ale vieţii de apoi pentru unelte şi maşinării...

Tata îmi zicea „Diana-Dezastru”, nume pe care soţul meu l-a adoptat imediat şi cu toată convingerea din cauza videoului.

Noroc că am intrat în era DVD-urilor. La care eu nu umblu deloc. Nici când sunt singură acasă. Nu ating telecomanda televizorului. Încă mai am voie să mă uit la televizor.

Acum despre calculator. Avem trei. Unul e tot timpul la reparat. Altfel nu aş putea să vă scriu.

P.S. Dată fiind situaţia, avem întotdeauna în casă o rezervă de becuri, normal. Dar ce vom face când se vor termina? Când se vor găsi de cumpărat doar becuri din acelea scumpe, care fie vorba între noi, după ce că nu dau lumină ca lumea, se mai şi ard la fel de repede ca cele normale, deşi costă de nu ştiu câte ori mai  mult?

"Mâine în bătălie să te gândeşti la mine"

În 2002 am reîntâlnit-o pe Corina. (acesta nu e numele ei, dar îi voi spune aşa)

Ştiam de la o altă prietenă că are cancer, arăta rău, făcuse şi chimio-terapie...

Dar în toamna din 2002 când am dat una peste alta pe bulevard, Corina era efectiv schimbată. În bine!

M-am bucurat. În primul rând pentru faptul că nu ştiu cum să vorbesc unui om care trece pe lângă moarte. „Vei fi bine, lasă, că trece!”? Absurd.

Precis a scăpat, mi-am zis îmbrăţişând-o şi pregătindu-mă să aud vestea cea bună. Nu putea fi altceva: Corina strălucea. N-ai fi zis c-a depăşit treizeci de ani, era ca de optsprezece.

Ne-am aşezat pe o bancă să vorbim, de fapt ea m-a rugat să stăm câteva clipe. Nu m-am putut abţine şi am lăudat-o pentru felul cum arăta. Voiam să aud cum se vindecase. Corina însă a râs şi a zis:

-         Şi tu aştepţi să auzi că m-am făcut bine? Nu, sunt tot aşa, nu ştiu cât mai am, Mihăiţă nu vrea să-mi spună.

Mihăiţă era soţul, îl ştiam vag.

-         Îţi spun un secret. zâmbi radioasă. M-am îndrăgostit! Şi el e îndrăgostit de mine.

Cred că dacă îmi spunea că pleacă să cucerească Everestul nu aş fi fost mai şocată. Arăta ca o şcolăriţă şi m-am întrebat dacă nu cumva... medicamentele, panica morţii iminente... să n-o fi adus în starea de a-şi pierde... cum să zic... simţul realităţii.

Mi-a spus că e fericită, că nu-i pasă că va muri, că acum tocmai mergea la întâlnire.

Îmi stătea pe limbă să întreb „Mihăiţă ştie?”

Dar am tăcut şi ne-am despărţit ca şi cum urma să ne mai vedem de multe ori de atunci înainte. Însă nu ne-am mai văzut niciodată. Corina a murit după şase luni.

Vinovată?

"Nişte ţărani"

Fiind sâmbătă m-am trezit... la aceeaşi oră ca de obicei. Animalele nu ştiu că e week-end. Am deschis uşa spre dimineaţa mohorâtă de noiembrie, cu aer îmbibat de ceaţă. Singurul meu gând se îndrepta spre o ceaşcă de cafea fierbinte. În schimb am plecat spre curtea păsărilor.

Am deschis gâştele şi pe Bureţica (ea doarme separat pentru că nu e gâscă, e o fetiţă), am eliberat puii, dintre care trei sferturi sunt cocoşi (cu alte cuvinte am fix cinci puici), am chemat afară curcile, raţele, găinile şi spre final bibilicile, care, dacă nu văd păsări în curte, se ridică şi decolează vertical „spre alte ţări mai calde”...

Am hrănit apoi o hoardă de pisici pentru care oricine m-ar invidia, Missouri ştie de ce.

Venise momentul să-mi fac o cafea. Exact pe când să aprind focul sub ibric, am auzit deasupra, la etaj, pasul lui Andrei. Se trezise.

Am dat deoparte ibricul şi am pus tigaia pentru un mic dejun englezesc cu ouă, şuncă, pâine prăjită.

Am apăsat şi pe butonul telecomenzii, pentru atmosferă, să aud pe unde au mai fost cutremure, ce asteroizi ne-au mai trecut pe deasupra capului, pentru că oricum de criză nu mai vreau să aflu nimic. Criza mi-a luat cafeaua preferată, despre care Andrei a spus că are un preţ indecent. Ce beau acum... dar mai bine nu mai spun nimic.

Ouăle se prăjeau, şunca se rumenea, iar la televizor a apărut un spot care... scuzaţi plasticitatea expresiei... „mă seacă la inimă”. Cel cu doamna Sanda Lungu din Roşia Montană, cea care „nu vrea decât să muncească”.

L-am mai auzit, nu e prima oară. Doamna e remarcabilă. Cei care au ales-o au avut ochi. Joacă perfect. De ce mă evervează pe mine? M-am gândit: 1) Zice c-a renunţat la vacanţe. Punctele 2) şi 3) nu le mai spun. Unu face toţi banii: „A renunţat la vacanţe”.

Meditaţia mea pe marginea subiectului a fost întreruptă de venirea lui Andrei, vesel nevoie mare că azi îl are pe Marius ajutor la muncă şi nu va face singur zeci de gropi pentru pomii care urmează să fie plantaţi în livadă.

Am mâncat, apoi mi-am băut în sfârşit cafeaua – o marcă mult mai ieftină decât până acum, fără nu ştiu ce arome.

Mai târziu, după ce am pus mâncarea la foc, iar Andrei cu Marius erau de ceva timp în livadă, am coborât la ei să le duc un termos cu ceai cald şi o pungă cu gogoşi. Am trecut prin dreptul casei vecinilor.

Purceii guiţau de foame în coteţ, păsările cotcodăceau închise.

Am impresia că eu nu ştiu să-mi trăiesc viaţa, îmi vine gândul ăsta aşa, ca un ecou, eu nu ştiu nici de vacanţe, nu ştiu nici măcar despre faptul că sâmbăta se doarme până târziu.