"Dragostea în vremea holerei"

Am avut-o cândva şi am dăruit-o. Dar ieri s-a întors la mine, după ani şi ani, tot sub formă de dragoste.

O recitesc cu nesaţ.

"Noi" de Evgheni Zamiatin

„Not be duped by dreams of universal justice or happiness. These dreams will not be fulfilled.”

Robinson Jeffers

Mi-am petrecut ziua de ieri citind „Noi” de Evgheni Zamiatin.

O carte despre care îţi vine sincer să te întrebi cum a putut fi scrisă în 1920. Acum, romanul lui George Orwell, „1984”, nu-mi mai pare de-un vizionarism absolut: iată c-a avut o idee premergătoare.

Pe parcursul lecturii mi-a răsărit în minte chiar şi „Jurnalul cameristei” al Margaretei Atwood.

Iar concluzia finală o găsesc în „Jurnalul Fericirii” de Nicolae Steinhardt: „totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte”.

Orice asemănare cu realităţi mai vechi sau mai noi pe care le cunoaştem este pur intenţionată.

Dilema

De cum a intrat pe uşă am ştiut că are ceva pe conştiinţă după aerul vinovat al zâmbetului său:

- Zi ce-ai făcut! m-am decis eu să-l iau tare ca să nu mai pierdem vremea.

- Eu? Ce să fac? Vin de la serviciu, nu vezi? încercă el o eschivă absolut neinspirată.

- Ce ai în punga aia?

Andrei privi punga pe care-o ţinea în mână de parcă ar fi văzut-o atunci prima oară. Nu semăna cu nimic ce te-ar fi putut face să te gândeşti la Billa, Kaufland, Carrefour. Printr-un colţişor desfăcut al ambalajului se iţeau două pene lungi maronii care m-au făcut să mă schimb la faţă, iar pe Andrei îl determinară să-şi amintească subit despre felul cum ajunsese punga în posesia lui:

- Romică a trecut pe la mine pe la bancă. Ştii c-a fost ziua lui săptămâna trecută. Mi-a făcut cinste cu un fazan.

- Şi tu l-ai primit! Încurajezi vânătorii! Tu care erai de partea mea săptămâna trecută şi ai făcut plângere pentru sadicii care ne-au răscolit pădurea şi ai citit împreună cu mine legea fondului cinegetic! Am conspectat legea amândoi până noaptea târziu… Şi acum vii cu fazanul! N-aş fi putut să cred aşa ceva.

- Dar Diana, bietul de el e deja mort, chiar dacă refuzam să-l primesc, ceea ce l-ar fi jignit pe Romi, tot nu învia, zău! Uite, îl jumulesc eu, bine? E deja fezandat.

L-am mai certat o vreme pe Andrei, exact cât să se simtă vinovat suficient şi să cureţe vânatul cu spirit de răspundere. Dilema este următoarea: îl gătesc sau nu?

Vinil

Trebuie să vă fac o mărturisire: ascult manele.

Ascult aproape tot timpul, cu volumul dat la maxim, astfel încât acordurile sfâşietoare despre iubiri neîmplinite sau cele revendicative cu trimiteri la duşmanii de pretutindeni mă însoţesc în toate activităţile zilei.

Ce-i drept, nu eu dau volumul la maxim, ci vecinul din ale cărui boxe se revarsă această binefacere culturală pe toată valea Topologului.

Preferinţele mele sunt complet diferite. Nu sunt cu totul vinovată de gustul meu, probabil că din ceea ce-mi place un procent se datorează moştenirii genetice, altul hazardului. Pe vremea copilăriei mele la radio se auzeau mai mult coruri muncitoreşti, aşa că pick-up-ul bunicii era la mare cinste.

Iar bunica mea asculta operă. Toată ziua. Câteodată şi muzică simfonică, mai ales Bach, Vivaldi sau valsurile lui Strauss. În rest Verdi, Puccini, Bizet, Gounod.

Cred că aş fi o anomalie pentru vecinii mei manelişti, o ciudăţenie la care să te-nchini, dacă aş da şi eu muzica tare…

Dar m-am obişnuit cu asta de mică, de când cântam cât mă ţineau plămânii, căţărată prin copaci, aria lui Carmen: „L’amour est un oiseaux rebelle”.

Din comorile bunicii au mai rămas doar câteva discuri de vinil.

Sven Hassel

Am făcut o harababură nemaipomenită scoţând teancuri întregi de cărţi de pe rafturi pentru înregistrare. Pierd timp pentru că citesc câteva rânduri, nu mă pot abţine, din toate volumele. Aplic o etichetă pe copertă, scriu încă o dată acelaşi număr pe pagina de titlu, o inventariez în caiet la litera respectivă. Muncă, nu glumă, mai ales că după această operaţie cărţile nu mai au voie să se amestece, fiecare ocupând un loc precis, pe raftul numerotat la rândul său.

- Nici azi n-ai terminat?

Ăsta-i Andrei. Inginer. Are obiceiul să-mi dea telefon din anticariat să-i spun ce cărţi doream să cumpăr.

E nemulţumit de mine:

-Tot nu vrei tu să citeşti o carte bună!

„Cartea” bună e seria de „n” volume a lui Sven Hassel. Am argumentat că am parcurs şi literatura de băieţi cu „Nimic nou pe frontul de vest”, „Furie”, „Pentru cine bat clopotele”, „Iubeşte pe aproapele tău”… Însă - „nimic nu se compară cu Sven Hassel şi, dacă nu l-ai citit, n-ai citit nimic”!

Trec pe lângă soţul meu cel dezamăgit cu vraful de cărţi în braţe, atentă unde îl pun jos, fiindcă ceaşca lui de cafea – aceea mare şi roşie - ar putea fi oriunde. Pe biroul unde fix cu o clipă înainte nu era decât registrul meu, pe scaun, pe etajeră. Cred că e cazul să negociez. Voi citi Sven Hassel (Doamne, câte volume vor fi fiind?!) dacă îmi cumpără cinci cărţi. Sau nu! Pentru fiecare volum de război citit, îmi cumpără o carte nouă.

Câte or fi?

"Îndemn la simplitate"

Printre caietele mele am dat peste o carte pe care voiam să o trimit cuiva şi n-am reuşit.

O deschid şi citesc cu tristeţe câteva capitole. Are sublinierile mele din anul 1997. Eu, cea de atunci, cu opiniile din acel timp, cu aspiraţiile şi credinţele tinereţii.

Aflu din nou, de data aceasta nu doar la nivel teoretic – fiindcă între timp am încasat-o pe viu – că „fiinţa noastră este uneori atât de esenţial lovită, încât ne putem sfărâma”.

Da, îmi zic, am gustat din starea amorfă…

Şi mă întorc la capitolul „Despre prietenie”, pentru ca să închid cartea cu speranţă.

Gândurile lui Ernest Bernea îmi aduc în memorie zicerea plină de frumuseţe a domnului profesor Mihai Zamfir: „Prietenul e o persoană pe care o iubeşti fără să îi fi spus niciodată asta”.

Paradoxal e faptul că uneori, tocmai cei pe care îi iubim nu ne pot fi prieteni, zic eu…

Dar poate greşesc. Poate prea „iau în serios şi iarba şi leii”…

"Cerurile Oltului"

"Fabrica de Absolut" - Karel Capek

„Ceea ce nu primeşti atunci când cauţi, în zadar vine mai târziu.” Asta am simţit acum mulţi ani, pe când doream cu ardoare să citesc „Fabrica de absolut” de Karel Capek şi nu reuşeam s-o găsesc.

Karel Capek scria ceva destul de ciudat, încât să-mi placă la vârsta incertă a adolescenţei: nici S.F., nici fantasy, parcă mai mult ceva apropiat de un viitor distopic, asemănător cu „Mândra lume nouă” de Aldous Huxley sau ca în „1984” a lui Orwell.

Am citit însă cu nesaţ „Krakatit” şi l-am şi admirat în taină de domnul inginer Prokop… Acum am descoperit în virtual „Fabrica de Absolut”, dar gustul nu mai este acelaşi: farmecul s-a risipit, a venit prea târziu.

Picătura de linişte

"Pseudo-Kineghetikos"

Vă plac vânătorii? Eu îi urăsc. Nu le pot înţelege satisfacţia de a ucide. Şi eu mănânc carne, şi pentru mine sunt sacrificate animale. Dar ei nu ucid ca să se hrănească, ei ucid de plăcere.

Ieri eram la bucătărie când m-a lovit un zgomot asurzitor, din senin. M-am speriat, am ieşit în curte. Ţipete, fluierături, lătrături, ţignale, timpane lovite. Am crezut că m-a izbit un tren.

Erau treizeci de gonaci care hăituiau vânatul. Intraseră în livada, păşunea şi pădurea noastră, încălcându-ne proprietatea fără să ceară permisiunea şi fără măcar să anunţe în prealabil.

Este o practică obişnuită a Ocolului Silvic din Stoiceni, judeţul Vâlcea. Nu e prima oară când se întâmplă. Am citit legea fondului cinegetic, dar oare această lege le permite să încalce o proprietate privată fără consimţământul proprietarului?

M-au ameninţat că-mi împuşcă cei doi câini dacă nu plecăm din pădure. Din pădurea noastră!

Foarte ciudate legi avem. Trăim într-o ţară ciudată!

"Sera"

E atât de frig afară, încât titlul acestei cărţi mi-a sunat îmbietor. Brian Aldiss nu e foarte cunoscut la noi, până în 1991 mi se pare că nu i se publicase nimic în limba română, deşi este un autor important al literaturii britanice de anticipaţie.

De ce „Sera”? Pentru că îmi place ideea S.F. a cărţii. În 1962, era o idee destul de nouă, dacă mă gândesc…

Adepţilor încălzirii globale acest roman le va da satisfacţie. Pe ceilalţi îi va purta pe un Pământ supraîncălzit într-o zi rece de iarnă.

Îmi place de Brian Aldiss pentru că a imaginat viaţa într-o Bibliotecă Virtuală.

"Mari Corăbii"

Andrei m-a anunţat că se apucă de construcţii navale de îndată ce a văzut la televizor reclama ce ne îndeamnă să cumpărăm o revistă împreună cu piesele componente ale unui galion medieval.

- Că tot voiai tu să facem o croazieră pe Mediterana. îmi argumentă reducând la proporţia realelor posibilităţi dorinţa mea.

Cum nu avea sens să protestez invocând diferenţele vizibile dintre un galion medieval şi o navă de lux cu servicii all-inclusive, m-am arătat de acord să cumpere jucăria respectivă ca să aibă ce meşteri. (pentru că oricum locuim la casă cu gospodărie mare şi nu prea avem de lucru…)

Ieri seară, soţul meu tocmai întors de la serviciu îmi arată triumfător minunata lui achiziţie: "Mari Corăbii".

- Uite, îmi zise, cred că vom petrece nişte seri plăcute împreună, că mă tot baţi la cap pentru că urmăresc GSP. Tu vei spăla vasele, iar eu voi sta lângă tine şi voi asambla galionul.

- Probabil va trebui să am grijă să ai şi o farfurie cu prăjituri în faţă, nu? Ia dă-mi să văd ce scrie pe jucăria ta. Ha! Credeai că asta-i toată corabia? Sunt doar primele piese, dragule. Va trebui să cumperi toată colecţia înainte de a te apuca. Şi după cum văd, doar primul număr are preţul „promoţional” de 6,90 lei… Până la urmă cred că va costa cât o croazieră adevărată.

- Da, dar şi când o vom expune pe birou…

Mi-am imaginat ce călătorii vom face din port în port, urmărind traseul cu pixul, aşezaţi comod în fotolii şi privind la hartă.

M-am simţit jefuită de-un vis. Aşa că doamnelor, dacă soţii vor să-şi cumpere galionul, aveţi grijă, e un vas cu piraţi!

P.S. În tot răul e şi-o veste bună: se întoarce flota acasă!!!

Later Edit:

Pentru cine doreşte un forum interesant pe această temă, puteţi vizita acest site: http://corabii.webs.com/