"Tunelul"

Am simţit de mai mult timp dorinţa de a reciti „Tunelul”.  M-a intrigat cândva, la prima lectură, dar de atunci s-au suprapus peste această carte celelalte volume ale autorului, „Despre eroi şi morminte” şi „Abaddon, exterminatorul”.

Juan Pablo Castel şi Maria Iribarne mi s-au părut iraţionali acum douăzeci de ani. Puteam şi atunci să respect lucrurile complicate, dar consideram că o iubire adevărată nu poate fi decât simplă şi solară.

Între timp am crescut.

Asta nu înseamnă că sunt total de acord cu Juan Pablo sau că Maria nu mă mai enervează. Dar înţeleg perfect miracolul privirii aruncate printr-o fereastră îngustă dincolo de care se află o persoană de vis pe care descoperi că o cunoşti de mii de ani. Stăm cuminţi fiecare în fereastra noastră, în tunelul nostru, aşteptând să fim văzuţi.

"Tunelul" şi aici.

Căutări

„Ceea ce îl interesa la poveştile pe care le scria nu era legătura lor cu lumea, ci relaţia lor cu alte poveşti.”

„Trilogia New York-ului” este o căutare a „cuvântului ce exprimă adevărul”. Pentru că a găsi acest cuvânt înseamnă a te găsi pe tine, întrucât, nu-i aşa?, ein mann, ein wort.

Lectura a fost una deosebit de plăcută pentru mine care ador trimiterile spre alte lecturi.

Nu ştiu cum se face şi pe ce căi labirintice ale subconştientului mi-a venit, dar, de la primele rânduri ale „Oraşului de sticlă”, s-a trezit în memoria mea Eco. Poate pentru că personajele sale sunt şi ele prinse tot în căutarea adevărului şi descifrarea semnelor. Poate pentru că Eco atrage atenţia asupra primejdiilor acestui demers – „nu există nimic pe lume care să ceară mai multă prudenţă decât adevărul” – şi are dreptate, iată ce păţesc cei plecaţi în aventura de a-l descoperi, Daniel Quinn, dl. Blue, scriitorul din „Camera încuiată”...

A căuta adevărul înseamnă a te căuta pe tine. Dar nu eşti în fiecare clipă altul? Aşa ca Paul Auster- Daniel Quinn- William Wilson- Max Work- Peter Stillman? Ce ne este dat să găsim la capătul căutării, dacă această căutare se presupune că are un final?

Am fost însoţită în toate aceste gânduri de Robinson Crusoe, singur pe-o insulă a uitat să vorbească, „Walden”, apropierea de natură, de adevărata viaţă, „Litera stacojie” pentru lupta dintre adevăr, minciună şi asumare, „Toate numele” pentru obsesia lui Jose de a căuta, de a urmări semnele lăsate de altă persoană, „Don Quijote”, pentru lupta împotriva unei lumi care a despărţit cuvântul de esenţa lui şi multe altele, prezente prin trimiteri subtile ale naratorului.

Chiar vorbeam ieri cu cineva despre cuvinte şi despre felul cum trebuie spuse sau tăcute.

O minciună este şi ea tot un cuvânt, însă atenţie! „O minciună nu poate fi anulată niciodată. Nici măcar adevărul nu este de ajuns.” – asta încearcă să demonstreze Auster.

Tot pe cont propriu

Unul din miturile personale pe care am avut ocazia să-l verific de mai multe ori, zice că orice carte vine la mine cu un scop anume. Unele pentru mesajul lor ca întreg, altele chiar şi numai pentru învăţătura scurtă a câtorva rânduri scrise.

Cred că acest volum al lui Radu Mareş a venit la mine din mai multe motive. (e una din cărţile găsite la tomberon) În primul rând, titlul se potriveşte ca o mănuşă, deşi mie îmi plac titlurile acestui autor clujean în general: „Deplasarea spre roşu”, „Când ne vom întoarce”, „Pasărea Paradisului”, „Cel iubit”, „Manual de sinucidere”.

Invidiez personajul din acest roman pentru posibilitatea de a conversa cu prietenii, la o cafea, despre cărţile citite: ce răsfăţ! O asemenea îndeletnicire pare astăzi o frivolitate, o pierdere de timp sau chiar mai rău...

Ce aţi dori să testaţi?

TESTER

Rusalii la Recea

sursa imaginii: http://www.blogprinvizor.ro/2008/05/04/manastirea-recea-mures/
allnumis.com

Cântec de oprit ploaia?

Câştigătorul nu ia nimic

De câte ori nu am experimentat pe propriul suflet acest fapt simplu: câştigătorul nu ia nimic!

De câte ori nu m-am crezut victorioasă, şi chiar am fost, însă victoria nu era decât un drum spre iluzie, nu era decât o amăgire...

Am simţit asta şi sâmbăta trecută când cu mare greutate şi intervenţii am găsit un om dispus să ne cosească hectarul de livadă.

La noi în comună nu mai sunt bărbaţi apţi de muncă. Cei care sunt cât de cât vrednici de ceva au plecat afară, iar ceilalţi s-au făcut manelişti. Mai există şi categoria, destul de mare, a ţăranilor care nu ştiu să cosească. De aceea am devenit euforici când l-am descoperit pe Tămâioară (chiar aşa îl cheamă, parol!), maestru în mânuirea coasei, dacă ar fi să traducem în limbă mai literară laudele pe care şi le aducea singur.

Nu l-a înspăimântat suprafaţa, nici asperităţile terenului, ne-a declarat direct că ziua de coasă e opt sute de mii şi că vrea trei mese şi un pachet de ţigări.

Păţit, Andrei a mers cu el în livadă să-i arate pomii plantaţi astă toamnă şi pe cei altoiţi în primăvară. Nu de alta, dar acum doi ani un cosaş ne-a retezat smochinii, iar altul a ras un rând întreg de vie nobilă. Despre cel care mi-a ucis pădurea de gladiole nu mai pomenesc, alea sunt mofturi.

Nu doar că i-a arătat toţi pomii mititei, aproape înecaţi de iarba mare, dar a legat şi câte o fâşie de pânză în vârful fiecăruia, că doar cosaşul nu e dator să stea încordat în atenţie pentru pomii noştri...

Seara, când a venit acasă pentru cină, omul zâmbea vesel şi golea pahar după pahar. Când să-l plătească, m-am încrunat ameninţător spre bărbatul meu, atât de ameninţător, încât a dat ascultare poveţei ce-i dădusem mai devreme, anume să facă recepţia lucrării înainte de a da banii.

Când s-au întors din livadă, Andrei era pământiu la faţă.

-         I-a luat pe toţi, unul n-a scăpat, îţi poţi imagina?

Adică dispăruseră tăiaţi toţi cei aproximativ douăzeci de pomi plantaţi şi altoiţi.

Bineînţeles că nu am vrut să-l mai plătim pe Tămâioară pentru ajutorul ce ne-a dat în gospodărie. Recunoştea şi el că greşise un pic, „da’ ce mare lucru, nici măcar nu era pruni!” – prunul este pomul naţional aici la noi, singurul pom bun pentru că dă ţuică.

Omul îşi cerea plata sa, conştient de valoarea muncii sale.

Andrei l-a escortat la poartă, acolo i-a spus ceva ce n-am auzit, dar care l-a făcut să se ferească iute pe blândul Tămâioară care a plecat fără să mai pretindă nimic.

Noi am savurat victoria de-a avea livada cosită.

Gânduri când plouă

La începutul drumului ne simţim nemuritori.
Mai târziu chiar ne credem nemuritori, însă atunci când cel mai bun prieten ne moare, începem să căutăm cu disperare nemurirea.
Abia la sfârşitul drumului descoperim că ea se afla dintotdeauna în noi.

"Tropicul Capricornului"

„Puţine cărţi deţineau această calitate de a mă transporta în transă, acea transă de absolută luciditate în care, fără să ştii, iei cele mai adânci hotărâri.

Poate că bunicul meu avusese dreptate, poate că am fost corupt din start de cărţile pe care le-am citit. Dar au trecut secole de când cărţile nu mă mai solicită. Practic, de multă vreme am încetat să mai citesc. Însă morbul e încă viu! Acum oamenii au preluat pentru mine funcţia cărţilor. Îi citesc din scoarţă-n scoarţă, apoi îi arunc. Îi devorez, unul după altul.”

Sunt Număr Maestru!

Sunt fericita mamă a 47 de pui şi datorită lor am trăit azi o revelaţie mistico-numerologică.

Copilaşii, ca orice copilaşi, au nevoie de pempărşi, că nici găinile de azi nu mai sunt ca cele de altădată. Tot aşternând eu de câteva ori pe zi pempărşi curaţi în cutia puilor, am rămas în scurt timp fără ziare, hârtii, facturi, scrisori electorale etc.

Am dat sfară în ţară şi unchiul meu m-a invitat să iau de la el, din podul casei o colecţie de ziare vechi.

Ce nu face o mamă pentru copiii ei? M-am urcat în pod pe o scară mult mai instabilă decât o funie şamanică, am înfruntat păianjenii şi am găsit ziarele. „Gazeta satelor”, „Scânteia”, „România liberă”, dar şi câteva „Magazine”.

În revista „Magazin” am găsit un articol despre numerologie şi, pe loc, la lumina lanternei, am citit, am socotit şi am aflat că sunt număr maestru.

Nu ştii de unde te pândeşte necunoscutul...

"Iadul e celălalt"

Iadul e celălalt?