Rusalii la Recea

sursa imaginii: http://www.blogprinvizor.ro/2008/05/04/manastirea-recea-mures/
allnumis.com

Cântec de oprit ploaia?

Câştigătorul nu ia nimic

De câte ori nu am experimentat pe propriul suflet acest fapt simplu: câştigătorul nu ia nimic!

De câte ori nu m-am crezut victorioasă, şi chiar am fost, însă victoria nu era decât un drum spre iluzie, nu era decât o amăgire...

Am simţit asta şi sâmbăta trecută când cu mare greutate şi intervenţii am găsit un om dispus să ne cosească hectarul de livadă.

La noi în comună nu mai sunt bărbaţi apţi de muncă. Cei care sunt cât de cât vrednici de ceva au plecat afară, iar ceilalţi s-au făcut manelişti. Mai există şi categoria, destul de mare, a ţăranilor care nu ştiu să cosească. De aceea am devenit euforici când l-am descoperit pe Tămâioară (chiar aşa îl cheamă, parol!), maestru în mânuirea coasei, dacă ar fi să traducem în limbă mai literară laudele pe care şi le aducea singur.

Nu l-a înspăimântat suprafaţa, nici asperităţile terenului, ne-a declarat direct că ziua de coasă e opt sute de mii şi că vrea trei mese şi un pachet de ţigări.

Păţit, Andrei a mers cu el în livadă să-i arate pomii plantaţi astă toamnă şi pe cei altoiţi în primăvară. Nu de alta, dar acum doi ani un cosaş ne-a retezat smochinii, iar altul a ras un rând întreg de vie nobilă. Despre cel care mi-a ucis pădurea de gladiole nu mai pomenesc, alea sunt mofturi.

Nu doar că i-a arătat toţi pomii mititei, aproape înecaţi de iarba mare, dar a legat şi câte o fâşie de pânză în vârful fiecăruia, că doar cosaşul nu e dator să stea încordat în atenţie pentru pomii noştri...

Seara, când a venit acasă pentru cină, omul zâmbea vesel şi golea pahar după pahar. Când să-l plătească, m-am încrunat ameninţător spre bărbatul meu, atât de ameninţător, încât a dat ascultare poveţei ce-i dădusem mai devreme, anume să facă recepţia lucrării înainte de a da banii.

Când s-au întors din livadă, Andrei era pământiu la faţă.

-         I-a luat pe toţi, unul n-a scăpat, îţi poţi imagina?

Adică dispăruseră tăiaţi toţi cei aproximativ douăzeci de pomi plantaţi şi altoiţi.

Bineînţeles că nu am vrut să-l mai plătim pe Tămâioară pentru ajutorul ce ne-a dat în gospodărie. Recunoştea şi el că greşise un pic, „da’ ce mare lucru, nici măcar nu era pruni!” – prunul este pomul naţional aici la noi, singurul pom bun pentru că dă ţuică.

Omul îşi cerea plata sa, conştient de valoarea muncii sale.

Andrei l-a escortat la poartă, acolo i-a spus ceva ce n-am auzit, dar care l-a făcut să se ferească iute pe blândul Tămâioară care a plecat fără să mai pretindă nimic.

Noi am savurat victoria de-a avea livada cosită.

Gânduri când plouă

La începutul drumului ne simţim nemuritori.
Mai târziu chiar ne credem nemuritori, însă atunci când cel mai bun prieten ne moare, începem să căutăm cu disperare nemurirea.
Abia la sfârşitul drumului descoperim că ea se afla dintotdeauna în noi.

"Tropicul Capricornului"

„Puţine cărţi deţineau această calitate de a mă transporta în transă, acea transă de absolută luciditate în care, fără să ştii, iei cele mai adânci hotărâri.

Poate că bunicul meu avusese dreptate, poate că am fost corupt din start de cărţile pe care le-am citit. Dar au trecut secole de când cărţile nu mă mai solicită. Practic, de multă vreme am încetat să mai citesc. Însă morbul e încă viu! Acum oamenii au preluat pentru mine funcţia cărţilor. Îi citesc din scoarţă-n scoarţă, apoi îi arunc. Îi devorez, unul după altul.”

Sunt Număr Maestru!

Sunt fericita mamă a 47 de pui şi datorită lor am trăit azi o revelaţie mistico-numerologică.

Copilaşii, ca orice copilaşi, au nevoie de pempărşi, că nici găinile de azi nu mai sunt ca cele de altădată. Tot aşternând eu de câteva ori pe zi pempărşi curaţi în cutia puilor, am rămas în scurt timp fără ziare, hârtii, facturi, scrisori electorale etc.

Am dat sfară în ţară şi unchiul meu m-a invitat să iau de la el, din podul casei o colecţie de ziare vechi.

Ce nu face o mamă pentru copiii ei? M-am urcat în pod pe o scară mult mai instabilă decât o funie şamanică, am înfruntat păianjenii şi am găsit ziarele. „Gazeta satelor”, „Scânteia”, „România liberă”, dar şi câteva „Magazine”.

În revista „Magazin” am găsit un articol despre numerologie şi, pe loc, la lumina lanternei, am citit, am socotit şi am aflat că sunt număr maestru.

Nu ştii de unde te pândeşte necunoscutul...

"Iadul e celălalt"

Iadul e celălalt?

"Insecta"

Am citit „Insecta” cu sprâncenele ridicate a mirare. Andrei m-a auzit chicotind la un moment dat şi m-a întrebat ce este. I-am explicat că citesc o carte oarecum perversă care mă uluieşte şi mă amuză. Şi i-am relatat pe scurt conţinutul uneia din cele nouăsprezece povestiri ale surprinzătoarei Claire Castillon. S-a cutremurat şi mi-a declarat franş că o parte a eului meu umblă îmbrăcată în Darth Vader şi împunge cu sabia laser în stânga şi-n dreapta.

Astfel pusă la punct, am citit mai departe.

Cum să nu râd citind cum o mamă... vai, dar nu pot să scriu, vă las să descoperiţi singuri, dacă aveţi curajul.

Violenţa relaţiei mamă-fiică este de natură fantastică pentru mine. În jurul meu au fost doar mame care şi-au iubit fiicele. Ca să fiu exactă, am întâlnit o singură excepţie. O colegă de liceu îmi povestea că mama ei îi vrea răul, că o bate, că o pedepseşte silind-o să stea nemâncată, că refuză să îi cumpere haine...

Nici pe Cristina nu am prea crezut-o. Cum să cred când cele mai violente episoade între mine şi mama au fost fix două: unul, în autobuz, când m-a ciupit de braţ fiindcă nu am vrut să cedez locul unei bătrânici, (în faţa insensibilităţii mele sufleteşti şi tactile şi-a cedat ea locul, făcându-mă să mă ruşinez până în zi de azi), şi altul, extrem, când m-a ameninţat cu bătătorul de covoare, la masă!, pentru că eu am declarat că nu mănânc bălării (spanac) şi mi-am amestecat batista brodată în farfurie ca să dau greutate deciziei. Conflictul s-a sfârşit în hohote de râs, în alocarea unei porţii suplimentare de clătite pentru mine şi afirmaţia tatei că aveam să devin o mică bestie răsfăţată. (am devenit)

Şi asta a fost tot.

Deci e firesc să trec în categoria umorului negru poveşti despre mame care... dar vă las să citiţi.

Voi spune doar atât: Claire Castillon ştie să scrie. Am auzit de unul din romanele ei, „Dedesubt e infernul”, dar nu îl am, deci nu ştiu când îl voi citi...

Zile vechi

"Foamea"

Acum ştiu de ce în Săptămâna Mare această carte m-a ales s-o citesc.

Căutam să înţeleg ce vrea de la mine Biblioteca înfăţişându-mi un personaj care, trebuie să mărturisesc, m-a impresionat. Nu are nume. Ne putem identifica uşor cu eroul, oricine am fi, pentru că atunci când e vorba de foame, se pare că nu sunt decât trei categorii, aşa cum scrie şi Steinhardt: după o săptămână de post negru, credinciosul afirmă răspicat că nu există Dumnezeu, iar ateul recită în genunchi Tatăl nostru. Cealaltă categorie este a sfinţilor şi a supraoamenilor şi nu mă încumet să vorbesc despre ea.

Primele pagini ale cărţii m-au trimis cu gândul la Raskolnikov – oare de ce? – apoi cinstea suicidară a personajului mi-a amintit de Don Quijote.

Cum este un om care preferă să moară de foame, la propriu, decât să facă o faptă neştiută, dar de care s-ar ruşina el însuşi?

Răspunsul şmecherilor din ziua de azi: „fraier”.

Numai că romanul, în ciuda stilului foarte proaspăt şi modern, a fost scris la începutul secolului trecut, pe când oamenii erau liberi, asta ca să fac o trimitere spre etimologia cuvântului „fraier”, aşa cum o explică acelaşi Steinhardt...

În prezent eu citesc totul printr-un filtru special. De aceea descopăr în roman un etaj parcă numai pentru mine: pe lângă foamea trupului, există foamea sufletului. O resimte şi personajul. Îşi construieşte lumi imaginare în care se refugiază în căutarea hranei speciale, şi cea mai dorită lume este aceea în care trăieşte prinţesa Ylajali, idealul său feminin.

Care foame este mai mare? Cea care îi cere pâine sau cea care cere dragoste, frumuseţe şi puritate?

Cred că la această întrebare răspunsul este un ţipăt. Sau tăcerea. Pentru că „tăcerea este cel mai mare ţipăt.”

Din aceeaşi Christiania, "Ţipătul" lui Munch.

Dormi?

În fiecare an trecerea la ora de vară mă transforma într-un monstru irascibil şi somnoros.

Anul acesta, pentru prima dată lucrurile s-au petrecut în alt fel.  Schimbarea orei m-a transformat într-un monstru irascibil şi insomniac.

Exasperată de situaţie, în a treia noapte fără somn m-am strecurat tiptil în bibliotecă. Titlul „Dormi!” mi s-a părut foarte atrăgător, este de înţeles.

Nu ştiu din ce motiv, nu aveam mari aşteptări de la această carte. Mă contaminasem cu opinia masculină că femeile?... Nu, sigur că nu!

Oricum am fost foarte, foarte plăcut surprinsă de roman, un roman de debut, scris de o autoare tânără.

Cartea explorează acele zone adânci şi ascunse ale eului, acele zone pe care nu am avea curajul să le dezvăluim sau despre care preferăm să credem că nu există. Citind, mi-am spus din nou că limita de la normal la anormal este subţire, că uneori normalul este absurd şi anormalul firesc, că între realitate şi vis nu suntem antrenaţi să facem diferenţa...

Mi-a plăcut Maya pentru sinceritatea ei, pentru fondul său de bunătate care răzbătea deasupra agoniei în care i se transformase viaţa. Iar Benoit este fascinant, Benoit este un personaj viu, plecat din tablourile lui Magritte să înoate alături de caşalotul Frederik şi care e gata să moară pentru dragostea fluturelui Ernestine.

Maya şi Benoit s-au găsit întâmplător. Ce pot face două nebunii într-o lume normală?

Ceea ce fac două minusuri în algebră.

Mesajul, unul din ele, este acela că un singur om ne poate iubi aşa cum suntem, cunoscând latura noastră întunecată, aceea pe care de obicei nu o arătăm nimănui şi despre care preferăm să credem că nu există.

Un singur om.

"Fata cu portocale"

Ca şi telescopul Hubble, care priveşte spre trecutul Universului, trebuie să privim uneori spre trecut ca să reîntâlnim oameni dragi care au plecat de lângă noi.

E bine să-i privim, atâta timp cât sunt priviţi ei nu dispar cu totul din această lume.

Toată copilăria mi-am dorit ca mama să-mi fi scris o scrisoare, să-mi fi lăsat un mesaj, dar n-a făcut-o, deşi ştia că se duce.

Personajul acestei cărţi i-a lăsat o scrisoare fiului său când a înţeles că boala de care suferea îl va ucide.

Care este impactul unei astfel de comunicări de dincolo de timp?

Dacă aş fi scris eu această carte, i-aş fi dat un alt sfârşit. Unul cu totul nerealist. Aş fi imaginat oameni care iubesc o singură dată, care nu pot fi consolaţi când pierd pe cel iubit şi  nici nu pot începe o altă viaţă alături de altcineva.