PÂCLĂ... A Patra Zi

- Cât timp am dormit?

- Ha! Nu ştiu. De fapt nu ai dormit tot timpul, ai mai şi delirat. Dar ai trecut de vârful crizei.

- Ce voiai să-mi spui de tata? întrebă în şoaptă.

- Nici el nu se simte bine. E bătrân, Monica.

- Îmi pare tare rău de el, să ştii. Toată viaţa lui a fost o luptă, şi acum, asta. Mă întreb de ce se joacă Dumnezeu cu noi, de ce se comportă ca o pisică?

- Oh, şi tu, Brutus? Te ştiam credincioasă…

- Eu sunt din categoria celor care vor să creadă, Sergiu. Probabil că dacă aş fi crezut cu adevărat, aş fi putut muta munţii din loc; sau acum aş fi putut face să fie lumină.

- Mda, zbuciumul tău spiritual sună destul de ateu, dar stai liniştită, e bine şi aşa. N-a zis ceva despre faptul că-i va scuipa din gura Lui doar pe cei căldicei? Cei fierbinţi şi cei reci se vor întâlni în sânul lui Avram.

- Chiar crezi asta?

- De ce nu? Extremele sunt atât de apropiate încât se ating.

După o pauză:

- De fapt, crezul meu este că suntem ferma de furnici a unui copil niţeluş tembel, draga mea. Tembel şi râzgâiat. „Dacă vreau, torn apă pe ele. Dacă vreau, le scutur. Dacă nici asta nu mă satisface, le bag un pic în cuptor. Taman cât să prindă crustă.”

- Să înţeleg că Dumnezeul tău e un zeu al morţii. Nu-şi bate capul decât cum să ne omoare.

- Mă poţi contrazice? Tot cu asta se ocupă în fiece zi. Dac-ai ştii ce văd la spital! Sau când te gândeşti ce-o fi văzut tata în Afganistan! Eu mi-am ales o meserie în care curăţ mizeriile Lui. Dacă secţionezi o furnică ai să constaţi că se găsesc imediat câteva surate de-ale ei care vor lua bucăţile la spinare şi le vor transporta de urgenţă la furnicar, acasă. Bănuiesc că acolo, între pereţii de nisip ai spitalului lor, o furnică nebună va încerca să reasambleze bucăţile, să repare furnica. Păi nu cam acelaşi lucru fac şi eu? Sunt o furnică-doctor.

Şi Sergiu râse.

- O să-ţi mai spun un secret. Dumnezeu dă loviturile cu multă măiestrie. Uneori vrea să ucidă şi atunci n-ai ce să mai faci. Dar alteori vrea doar să facă tărăboi, să ne vadă agitându-ne. N-ai scurmat niciodată cu băţul un muşuroi? După o vreme te-ai plictisit şi le-ai lăsat în pace. Iar ele, schiloade şi derutate, s-au apucat să-şi transporte răniţii şi să reconstruiască. Nebunele!

- Şi ce crezi că face acum?

- Judecând după praful de-afară, doar scurmă cu băţul. Şi tocmai aici voiam să ajung. Mi se pare că fenomenul a depăşit punctul de maxim. Acum nu trebuie decât să ne luptăm să rezistăm până la capăt. Să folosim toate resursele raţional, inspirat, cu discernământ. Apa aproape că s-a terminat. Mai sunt câteva înghiţituri. Mai avem doar pâine, patru felii, jumătate de chec şi câţiva biscuiţi. Desigur, mai sunt şase borcane de compot, cinci de gem şi vreo trei kilograme de cartofi cruzi. Pe astea mă bazam spunând că vom rezista o lună. Doar că fără apă… şansele ne scad dramatic. Acum, chiar şi aşa, nu trebuie să ne imaginăm, să sperăm prosteşte că după o lună vom fi salvaţi. E posibil să fie nevoie să supravieţuim mult mai mult, iar alimentele de care dispunem să fie în fond puţine.

- Unde vrei să ajungi?

- Cum spuneam, tata e bătrân; a suferit destul şi-aşa.

- Sergiu…

- E firesc să moară el ca să supravieţuim noi.

- Pentru Dumnezeu, ai înnebunit?

- Şşş! Nu e nevoie să-l trezim. Am crezut că am tranşat problema lui Dumnezeu. Chiar dacă El se joacă, noi să încercăm să fim cerebrali.

Monica îşi simţi inima inundată de un val mareic. Dădu să se ridice, dar constată că era mai slăbită decât bănuia.

- Sergiu, ce-ai de gând să faci?

- Uman ar fi să-l omor. M-aş pricepe s-o fac fără să-l doară; l-aş scăpa de ultima joacă tembelă a ăluia de sus. Numai că nu mă cred în stare. Nu sunt cu nimic mai bun decât Raskolnikov.

- Nu te las, să ştii!Va trebui să te lupţi cu mine. îi declară cu tonul cel mai belicos de care era capabilă pe moment.

- Bine, bine! capitulă Sergiu neaşteptat de repede. Ne mai gândim, ne mai sfătuim. Acum dormi, mă culc şi eu. Cred c-ar trebui să fie noapte.

Monica n-avea nici cea mai mică intenţie să doarmă. Îl cunoştea aşa de bine pe Sergiu! Nu renunţa niciodată uşor, doar terminase medicina. Însă gândul interior care o rodea era acela că de fapt nu-şi dezvăluise în faţa ei adevăratele intenţii. Suspiciunea, călărită de un început de teamă nedefinită tropăia prin toate arterele ei. Se strădui din răsputeri să vegheze, dar până la urmă pleoapele i se lipiră.

PÂCLĂ... A Treia Zi

Se vede că adormise, în ciuda durerii. Deşi era greu de numit „somn” starea aceea de suspendare în care îi evada mintea. Sergiu o trezi ca să-i dea pastila. Îi fu recunoscătoare, întrucât chiar o îngrijora persistenţa acelui foc în palmă. Îşi imagină cu groază cum Sergiu, chirurgul, va fi nevoit să-i reteze palma sau poate antebraţul de la cot. Ca în cartea aceea… Ce carte era? În care fata face scufundări în mare, iar cei doi prieteni rămaşi în barcă se pregătesc de pescuit cu harponul… Pe care îl declanşează din greşeală. Şi fata sub apă… O străpunge în mână. Iar ei îşi dau seama că ea întârzie să iasă şi unul sare după ea, numai că nu poate desprinde vârful săgeţii de fier din… din ce? Din carena unei epave scufundate? Da, parcă aşa… Şi e silit să se întoarcă după cuţit, fiindcă tubul de oxigen se termina. După care îi amputează braţul fetei pe viu, acolo sub apă! Ca s-o scape cu viaţă. Dar ea nu voia să i se taie mâna ca să trăiască! Nu, nu voia deloc, Sergiu n-avea dreptul să se atingă de mâna ei!

- Delirează? întrebă o voce.

- Posibil. Are febră. răspunse altcineva.

Monica se gândi că e prizoniera propriului corp, devreme ce putea să audă şi să

înţeleagă totul, dar fără să poată reacţiona. Mama şi tata erau aplecaţi deasupra ei aşa

cum stătea întinsă în pătuţul din camera sa; tocmai îi dăduseră ulei de ricin pentru că

mâncase piersici verzi din pomul doamnei Dărămuş. Încercă să se mişte şi pesemne

că se zvârcoli niţel, fiindcă mama îi spuse:

- Haide, nu fi rea! Nu se face gaură-n cer dacă lipseşti o zi de la joacă.

Însă Monica tocmai de asta se zvârcolea, iar mama nu avea de unde să ştie.

Când se deşteptă cu adevărat era lac de sudoare, dar se simţea mai bine. Adică în afară de durerea surdă de cap şi senzaţia de leşin provocată de foame, nu apărea nici un alt simptom. Pesemne că Sergiu o culcase pe maldărul de saci de rafie care se adunaseră cu timpul în pivniţă, pe măsură ce consumau cartofii, varza ori morcovii din ei. Bună idee! Era minunat să stea întinsă ca lumea după atâtea ore în care zăcuse în capul oaselor. Se răsuci să privească fereastra. Aerul de dincolo de geamul murdar părea carbonizat. Şoaptele uscate ale vântului se cerneau liniştit de parcă mii de fetiţe ar fi dansat pe scenă la serbarea de sfârşit de an.

- Monica.

O mână i se aşezase pe frunte. Atingerea aceea cunoscută îi aduse atâta alinare, încât se simţi transportată cu mii şi mii de ani înapoi, pe vremea când era tânără studentă, pe timpul când nu ea, ci o altă Monică trăise. O Monică veselă şi strălucitoare fiindcă fusese îndrăgostită. Şi nu doar îndrăgostită, ci şi iubită la fel, simetric şi frumos ca două aripi de fluture. Îl chema Paul. Şi a murit fiindcă acela era nume de înger, nu de om. Maşina care dăduse peste el pe când traversa ca s-o întâlnească n-a făcut decât să pună ordine în lucruri, aşa şi-a spus. Oamenii cu oamenii şi îngerii cu îngerii. Cu trecerea timpului Paul a devenit tot mai abstract, transformându-se, ca orice iubire neîmplinită, într-o poartă a timpului. Se gândea la Paul şi călătorea încoace şi încolo prin viaţa ei, sus, jos, trecut, viitor, avându-l pe el ca punct de reper şi Stea Polară. „Paul, iubirea mea”.

- Monica, te-ai trezit? Te simţi mai bine?

Dar cel care-i vorbea era Sergiu.

- Da, cred că mi-a mai trecut.

- Mai avem doar două antibiotice, din păcate. Ar fi bine să le iei. Pe de altă parte, mă gândesc că în caz de ceva, rămânem fără.

- Lasă, nu le mai iau. Poate că mi-a trecut. Ce face tata?

- Doarme. L-a chinuit iar stomacul. Tocmai despre el doream să-ţi vorbesc.

PÂCLĂ... A Doua Zi

O visase pe maică-sa. Era în camera din faţă, în casa veche. Monica se oprise pe prag şi o privea pe femeia care cosea o faţă de masă. Ea nu mai cususe nimic de la ultima oră de lucru manual din clasa a treia. Astăzi nimeni nu se mai ocupa cu aşa ceva. Astăzi femeile trăiau mai mult în lumea virtuală. Era mai blândă şi mai frumoasă decât realitatea. „Tot atât de frumoasă ca modelele broderiilor artistice”. oftă Monica. Femeile căutau şi azi acelaşi lucru, doar că o făceau în altă parte; şi puţin altfel. Şi mama era scăldată în lumina ferestrei din spatele ei care se revărsa ca auriul cald din icoane.

- Monica. şoptise mama. Vrei să bei suc?

Monica, fetiţa ar fi păşit dincolo de prag, în lumină, spre mama, însă era tare frig acolo, cu toată lumina aurie. Unde se afla ea, era cald, dar întuneric şi mirosea urât. Aerul era murdar. Şi s-a trezit. Avea gura pungită de parcă ar fi mestecat coaja unei lămâi vechi, mucegăite. Bineînţeles, simpla lipsă a apei îi declanşase o sete sahariană. Doamne, ce-ar mai fi băut! Ar fi putut bea tot ce mai era în sticlă. Vor trebui să iasă, să plece. N-aveau cum să reziste acolo. Dar ce naiba puţea în halul acela?! Auzi mişcare în spatele raftului, la găleată. Unul din ei avea probleme cu stomacul!

- Mona, ai cumva nişte hârtie igienică? Sau chiar un ziar, ceva? Orice… am diaree.

- Imediat, tată!

Nu putea să-şi rupă treningul ca să i-l dea. Ziar! De unde ziar? Iată că spiritul organizatoric al lui Sergiu avusese scăpări… Iar ea… într-adevăr, nu s-a gândit. Cartea! „Ochi-de-pisică”. Dormise cu capul pe ea. O să-i dea cartea, şi-aşa nu mai putea s-o citească. Nici dac-ar fi avut literele în relief n-ar mai fi citit-o. Dar tot îi părea rău.

- Tată, uite, întinde o mână. E o carte, rupe din ea.

Îşi îngropă faţa în bluză într-o încercare disperată de-a evita mirosul. Ce uşor puteau fi reduşi la stadiul de vierme! Îl auzi pe Sergiu foindu-se:

- Pfui! Ce putoare! Aoleu, moşule, să nu mai mănânci compot! Ne omori!

- Sergiu!

- Copii, vă rog să mă iertaţi. Nu m-am putut ţine. Îmi pare foarte rău. Nu, nu mai mănânc.

Bătrânul se întoarse bâjbâind şi se aşeză la locul lui pe lădiţă; Monicăi i se păru că-l aude suspinând. Dar poate că era doar răcit. Se făcuse frig.

- Cât o fi ceasu? O fi azi, sau e tot ieri?

- Nu ştiu, fetiţo. Am senzaţia că e o altă zi, foarte devreme, dar mă pot înşela, desigur. În lipsa oricărui reper…

- Nu vi se pare că afară nu mai e atât de întuneric?

Sergiu se ridică şi privi pe fereastră. Ieri uitase să mai atârne pătura în dreptul ei. Din cauză că se certase cu prostovana de Monica! Şi probabil au intrat particule.

- E posibil să fi fost o bombă murdară… opină gânditor.

- Nu prea cred. Nu explică întunericul. Ce vezi, măi băiete?

- Da, mi se pare şi mie că e altfel. Parcă disting clădirile de pe partea cealaltă a drumului.

În clipa aceea auziră paşi deasupra capetelor, în casă. Încremeniră instantaneu.

- N-ai încuiat? şopti Monica.

- Cum să nu!

- Cine să fie? O armată străină? Sergiu, mi-e frică!

- Ssst! Cel mai probabil sunt hoţi.

Ascultară cu răsuflarea tăiată. Nu se mai auzi nimic. Sergiu privi din nou pe geam. Locuiau într-un cartier mărginaş, populat de case şi vile cochete, înconjurate de multă verdeaţă, unde maşinile rulau cu atenţie iar după amiaza străzile largi erau cucerite de copiii care băteau mingea. Unde puteau fi cu toţii acum? Unde dispăruseră? De ce nu se auzea nicio mişcare, nici un strigăt, nicio chemare? Paşii aceia stranii pe podeaua sufrageriei lor fuseseră unicul zgomot străin pe care-l percepuseră. Şi era linişte din nou.

- Eram gata să cred că afară au murit toţi.

- Nici în Malevil nu au murit.

- Unde?

Monica deveni conştientă că aproape putea distinge conturul lui Sergiu. Dar descifra şi în beznă iritarea din vocea soţului. Reluă, obosită dintr-o dată:

- În „Malevil”. E un roman.

- Aha! Merle, nu-i aşa?

- Da, tată. Mă gândeam cât de mult se aseamănă situaţiile…

- Hm, scumpo, de unde să facem rost de un Emanuel? oftă bătrânul.

- Ia mai tăceţi! Norul negru de afară nu mai pare format din aburi; parcă e praf. Pare să se mişte ca dus de vânt.

- În 1915, batalionul Norfolk a dispărut la Gallipoli într-un nor compact. Nu s-a mai găsit nicicând vreo urmă a lor. Dar gurile rele spun că i-ar fi executat turcii.

- Tată, pentru Dumnezeu! Tocmai spuneam că se vede ceva afară. Se disipează negura. Monica, stai şi priveşte afară, poate vezi oameni. Eu aranjez porţiile pentru azi. Tată, când vrei să bei apă, înainte sau după ce mănânci?

- Beau acum, dacă-mi dai. Diareea deshidratează.

- Sergiu, pot să capăt şi eu puţină apă?

- Ai spus că nu bei. Îţi pot oferi un biscuite.

- Te rog, mi-e tare sete!

- Na! Şi bea! Nu ştiu ce dracu ne facem! În mod normal, apa asta n-ar ajunge nici măcar pentru azi! Pentru că tu ai preferat să fii imbecilă!

Monica înghiţi repede gura de apă de pe fundul paharului, înainte ca Sergiu să se răzgândească. Îi era frig, de fapt o scutura frigul. Apoi transpira şi dârdâia. „Am frisoane.” gândi cu un început de panică. Şi bănuia de la ce: mâna. Ieri o usturase tare palma unde se tăiase, dar răbdase fără să se plângă, fiindcă ştia că nu luase de sus nici spirt, nici iod, niciun alt dezinfectant. Nu din neglijenţă, cum s-ar fi grăbit bărbatu-său s-o acuze, doar descărcase tot sertarul cu medicamente într-o plasă, ci pentru că nu aveau în casă. Exact! În casa unui doctor nu exista niciun dezinfectant. Poate că Sergiu avea ceva în trusa din maşină, dar nu în casă.

Desfăcu palma încetişor. Pe sub piele crescură instantaneu nervuri ale durerii ca lujerii unei plante extraterestre. Sângele îi pulsa fierbinte în locul acela şi devenise conştientă de existenţa propriului braţ într-un mod ciudat. „Să vezi că dau în cangrenă!” şi, cum ideea asta nouă nu era deloc în măsură s-o liniştească, începu să plângă. Mugurele de lumină ce se aprinse în vârful lumânării o surprinse cu lacrimile pe obraji. Încercă iute să şi le şteargă, dar era prea târziu: Sergiu o văzuse:

- Acum ce-ai de boceşti? Ţi-am dat apă, atât cât se putea. Mai multă ai avut tu grijă să n-avem…

Îi arătă tăietura din palmă. Era destul de adâncă şi plină de mizerie.

- Cum dracu te-ai tăiat în halu ăsta?

- Ieri, când am căzut. se smiorcăi ea.

Sergiu cotrobăi în plasa cu medicamente. Nu pomeni de lipsa dezinfectantului. Îi curăţă rana cu un pansament şi o presără din belşug cu praful alb dintr-o cutiuţă. Apoi îi dădu să înghită un antibiotic:

- Hai, ia-l cu puţin compot că apa ţi-ai băut-o pe ziua de azi! După o vreme, cam cât vom considera că înseamnă şase ore, îţi mai dau unul. N-o să te cureţi, stai liniştită.

Ceva în tonul său avea o tentă mângâietoare şi inima ei tresări. Era încă sensibilă la oscilaţiile acestea… „probabil că eu tot îl iubesc…” Deşi bănuia că nu era nimic altceva decât tonul său profesional, antrenat să exprime compasiune şi atenţie. „Nimic mai mult, iar eu sunt o proastă”.

Îşi mâncară fiecare felia de pâine alocată împreună cu bucăţica de cârnat şi cea de brânză. O nimica toată. Nici nu trecură două zile (sau trecuseră?) şi deja stomacurile li se revoltau. Monica se simţea aeriană de foame. Privi pe fereastra prăfuită aşa cum i se ceruse. Nu vedea mare lucru, dar se holba la umbrele a ceea ce zicea că sunt casele de peste drum. De la un timp i se păru că aude un foşnet. Ca atunci când ninge. Doar că acum se auzea de parcă ar fi nins cu nisip. Sunetul era uscat şi sinistru. Dar îi aduse în faţa ochilor rochiţa ei de balet. Mai precis, rochiţa pe care mama i-o cususe pentru serbarea de la şcoala de balet. Voalul alb apretat foşnea în felul acela sec la cea mai mică mişcare, iar ea, fetiţă, se simţea plină de importanţă de parcă ar fi fost prim solista operei. Însă rochiţa, minunata rochiţă de lebădă, n-a mai apucat să fie purtată la serbare. Din cauza profesoarei pe care Monica a avut imprudenţa s-o caute la vestiar într-o joi, când ajunsese prea devreme la şcoala de balet. Nu dorea decât să-i arate rochiţa, fiindcă mama tocmai îi cususe tivul final cu o zi înainte. Şi pătrunse în camera unde se echipau, plină de dulăpioare şi scăunaşe, de umeraşe cu costume şi oglinzi. Auzise voci înăuntru. Poate or mai fi sosit şi alte fete şi ar fi avut prilejul să se laude cu rochiţa. Numai că în vestiar erau doar doamna profesoară şi domnul care le cânta la pian. Se părea că cei doi exersează o priză, o poziţie de dans, deşi ceva părea total diferit…

Acasă, povesti la cină cum doamna profesoară făcuse ochii mari şi nu dorise deloc, chiar deloc să admire rochiţa ei foşnitoare ca aripile de lebădă! Cum domnul profesor se înroşi parcă şi mai tare, faţă de cât de roşu era deja.

Mama rămase o clipă cu polonicul de lapte în aer, ţuguie buzele şi se uită la tata. Iar tata râse tare şi spuse ceva ce Monica n-a înţeles decât după mai mulţi ani, ceva în legătură cu faptul că nu era nimic de mirare ţinând cont că doamna profesoară dansase la bară şi înainte de-a fi profesoară de balet. Doar că aceea fusese o bară verticală. Şi râse iarăşi tare.

Dar mama a retras-o de la şcoala de balet şi Monica n-a mai avut ocazia să-şi foşnească voalul apretat pe scenă. A plâns şi s-a rugat în zadar. Uneori în câte-o amiază însorită se ducea în faţa oglinzii, îmbrăca rochiţa şi făcea piruete. De la un timp, rochiţa n-a mai încăput-o.

„Când colegele mele, celelalte fetiţe de şapte ani de la balet au dat serbarea de sfârşit de an, fustele lor foşneau uscat ca praful acesta, sau ce-o fi…” Poate, dacă în ziua aceea nu ar fi plecat prea repede spre şcoală, acum ar fi fost solista operei. Poate. Sau poate după câţiva ani s-ar fi plictisit de balet şi pasiunea ei pentru dans s-ar fi dovedit a fi un foc de paie, doar interesul unei fetiţe pentru rochii foşnitoare şi pantofi cu poante… Nu poţi să ştii niciodată ce-ar fi fost…

- Monica, ai adormit? Lasă-mă să mă uit şi eu.

- A, nu. Uită-te dacă vrei. Zău dacă n-am impresia că întunericul e ca un solvent. Ne dizolvăm.

„Numai de-ar începe dizolvarea cu mâna mea! Sau cu capul.” Nu ştia ce-o doare mai rău.

PÂCLĂ... Prima Zi

Monica se trezi fără să ştie unde se află. Gâtul îi înţepenise din cauza poziţiei incomode. Clipi nedumerită, apoi îşi aminti. O greutate i se atârnă de gânduri. Nu putea fi adevărat! Ziua de ieri fusese un coşmar. Dar mirosul de pământ al pivniţei şi respiraţia chinuită, astmatică a socrului şi mai ales, mai ales întunericul spuneau că nu, coşmarul era real. „De ce ni se întâmplă asta tocmai nouă?” a fost prima întrebare pe care şi-a pus-o. Nu putea să nu resimtă indignare, o indignare adâncă în faţa acestor evenimente. Până ieri toate fuseseră la locul lor. Soarele răsărea şi apunea, cerul se răsucea cuminte cu stelele în spinare, pământul îşi vedea de treabă aşa cum îi fusese rânduit pentru ca să adăpostească oamenii. De ce dintr-o dată îşi uitaseră toate datoria?

„Doamne, împrăştie întunericul şi adu lumina!” oftă încercând o rugăciune timidă.

- Nici eu n-am prea dormit. şopti bătrânul.

- Speram că dimineaţă toate vor reveni la normal.

- Nu e dimineaţă de tot, ştii. E foarte devreme. Ceasul meu biologic nu mă minte. Nu poate fi mai mult de trei jumate, patru.

- Dacă e aşa devreme de ce nu tăceţi? se burzului Sergiu. Cât timp dormim, cel puţin nu ne mai frământăm.

- Nu te enerva, dragule! Sunt speriată, bezna asta mă face să mă simt dezorientată.

Era momentul ca Sergiu s-o consoleze, s-o mângâie. De ce era mereu agasat?

- Poate ar fi bine să ne uităm un pic afară. începu Monica din nou.

- Ce dracu crezi c-o să descoperi? mârâi bărbatul pe tonul soţilor a căror răbdare dansează pe sârmă. Ia uite! o invită smulgând păturica din dreptul ferestruicii.

Monica îl cunoştea atât de bine, încât nu avea nevoie de lumină ca să ghicească grimasa lui dispreţuitoare. O simţea întinsă pe buzele lui ca untul pe pâine. Dar auzi ceva de afară. Se ridică şi se apropie cu mâinile întinse de locul unde îşi imagina că e geamul. Pipăi cu degetele sticla; apoi ascultă. Distinse un mieunat jalnic. Misi! Era Misi!

- Am uitat-o pe Misi afară! exclamă şi porni spre uşă gata să se împiedice într-o găleată, găleata cu pământ de flori, îşi spuse, cine naiba o lăsase fix în drum?

- Ia mai scuteşte-mă! Doar n-ai de gând să bagi mâţa înăuntru!

- Dar e Misi! invocă Monica argumentul suprem.

Tonul ei spunea: e Misi, pisicuţa mea scumpă, pe care o iubesc din toată inima, e fetiţa mea şi sunt dispusă chiar să ies în bezna îngrozitoare ca s-o caut şi s-o salvez.

- Să fiu al dracu dacă te las să deschizi uşa aia pentru mâţă! Afară or fi radiaţii, nu judeci deloc, măi femeie? Ne punem viaţa în pericol pentru mâţă?

Misi îşi pleda cauza cu un miorlăit disperat. Fiecare mieunat o chinuia pe Monica întocmai ca mâna pe care refuzi s-o vezi a unuia ce se îneacă. Se întoarse spre colţul ei biruită de argumentul raţional şi deloc satisfăcător al radiaţilor şi al balanţei între viaţa lor şi viaţa pisicii. Izbi cu piciorul găleata de care uitase şi se împiedică. Se prăbuşi în coate şi genunchi, mai, mai să dea de pământ şi cu bărbia.

- Bravo! Te-ai lovit? Vezi dacă eşti bleagă? Stai naibii liniştită!

- Sergiu, de ce-mi vorbeşti aşa? Ce e cu tine?

Îşi tăiase palma în ceva, un ciob, îşi zise, dar n-o durea nimic mai tare ca sufletul. Sergiu devenise morocănos de o vreme încoace, dar azi întrecea nivelul unui urs trezit din hibernare în toiul iernii. Ce era cu el?

- Nimic, dragă, nimic, ce să fie? Bag de seamă că ăştia au pus-o de-un război atomic, că totul se duce dracului, dar în rest n-am nimic. Şi, ca întotdeauna când ţara arde, se găseşte una să se pieptene…

- Război atomic? îngăimă ea vizualizând ciuperca de la Hiroshima. Păi atunci… suntem pierduţi… nici nu are rost să ne mai adăpostim.

- Nu ştiu ce e! N-am zis că sigur e război. Dar e ceva grav. Un nor a acoperit soarele.

- Sau soarele nici n-a mai răsărit. croncăni bătrânul.

„Nevermore!” suspină inima femeii. După ziua de azi, dacă se putea numi „ziuă”, nimic n-o să mai fie vreodată la fel ca până atunci. Întunericul acela avea să rămână, dacă omenirea totuşi va supravieţui, spaţiul despărţitor între „înainte” şi „după”.

- Când s-a luat curentul m-am gândit la un puls electromagnetic. Dar asta nu explica întunericul de afară… Iar maşina n-avea nimic. vorbi Sergiu mai mult pentru sine.

Monica îşi găsi culcuşul şi se aşeză tremurând. Nu doar că nu mai era cald ca ieri, se făcuse de-a dreptul răcoare. Şi simţea imperios nevoia să meargă la toaletă.

- Sergiu, indiferent ce-ar fi, eu vreau să mă întorc în casă. Trebuie să merg la veceu.

- Te duci în spatele raftului cu borcane şi faci acolo. Nici nu se pune problema să ieşim. Am adus o găleată pe care am găsit-o sub scări. O vom folosi pe aia la început.

„Aha, găleata!” Ruşinată, Monica găsi prima oară întunericul convenabil. Dar dacă ea se descurca pe bâjbâite, ce avea să facă tata? Şi ce vor face dacă va trebui să stea aici mai mult timp? Chiar şi fără o găleată ca aia, aerul era greu respirabil.

- Eu cred că s-ar putea să fie ceva mult mai simplu şi mai puţin grav decât un război sau nu ştiu ce radiaţii… spuse tata împăciuitor.

- Mda, varianta cu sfârşitul lumii e mai liniştitoare. acceptă fiul sarcastic.

Bătrânul nu-l luă în seamă:

- În 1952, la Londra au fost cinci zile de întuneric cauzat de smog. Au murit patru mii de oameni. Era în decembrie… se amestecase fumul cu eşapamentul şi cu ceaţa specifică. Nu se mai vedea soarele. Şi mâzga aia pătrundea şi în clădiri. S-a mai întâmplat încă o dată, prin anii 60, da’ nu a mai fost atât de pronunţat. Doamne, ce-aş bea un ceai!

- Tată, avem aici nişte borcane cu compot. Dacă aprindem numai un pic lumânarea, găsesc imediat. Pe întuneric n-am cum să le deosebesc…

Sergiu aprinse fitilul fără să mai fie rugat. Monica se strecură agilă printre rafturi şi aduse compot. Trase măsuţa pe care stăteau ghivecele de flori iarna şi o aşeză între ei. Scoase nişte mâncare: aveau doi cârnaţi, crenvurşti ambalaţi în vid, o brânză cam veche, dar oricum bună date fiind circumstanţele, o bucată de slănină şi câteva roşii. Două pâini, un pachet mare de biscuiţi şi un chec de cumpărat. Sergiu nu le permise să se atingă de nimic. Raţionaliză porţiile. Ambală ceea ce rămăsese în plasa de plastic pe care o aşeză aproape de el, pe pervazul ferestrei mici. Nimeni nu protestă. Bărbatul îi privi pe amândoi:

- Cu ce mai e pe aici, rezistăm o lună.

Cuvintele lui însemnau: „Să nu vă prind că cereţi ceva în plus!”

Monica îşi imagină cum aveau să se îmbolnăvească de scorbut, iar Sergiu le va da cartofii din lădiţă cu porţia, doar după ce le vor cădea dinţii.

- Ce păcat că n-avem un fierbător, aş fi băut o cafea!

Sergiu mărturisise! Era şi el om, avea o slăbiciune!

- Fără curent?

- Oh, am uitat! Să stingem lumânarea că se consumă.

- Stai! Ţi-am luat borcanul de ness, m-am gândit la tine.

- Vezi, mă? De-asta te iubesc eu pe tine!

Monica se învioră. Îi prepară un ness în singurul pahar rătăcit pe acolo. Nu strălucea de curăţenie, dar cine se mai uita? Îl amestecă sprinten cu o furculiţă. Sergiu sorbi cu nesaţ, dar se strâmbă în aceeaşi clipă:

- N-are zahăr!

- N-am luat zahărul… Bea-l şi tu ca pe medicament, ce să facem acum…

Sergiu se sacrifică şi dădu paharul peste cap. Monica îl privi cu invidie. Ar fi băut şi ea, chiar şi fără zahăr, avea tensiunea mică dintotdeauna, dar nu îndrăzni.

- Dă-mi apa să-mi clătesc gura! porunci soţul.

- Vezi că asta-i toată! îl avertiză Monica văzând cum scuipă lichidul preţios.

Sergiu măsură din priviri sticla de doi litri din care deja lipsea cam un sfert.

- Nu ţi-am spus să iei apă? făcu pe un ton mocnit care nu prevestea nimic bun.

- Ba exact aşa ai spus: „să iei apă”. Şi am luat. Nu ai spus câtă. Nu ai spus că ai intenţia să stai aici tot restul vieţii, aşa că nu sunt eu de vină.

- Băi, e imposibil cu tine! Nu ţi-ai dat seama că împachetăm strictul necesar, că am luat toată mâncarea din frigider, că am luat pături, medicamente, cu alte cuvinte că urma să stăm o vreme aici? Ai considerat că doi litri de apă ajung?!

- Eu n-o să beau apă deloc. Şi-aşa, nu prea beau apă.

- Proastă ai fost toată viaţa ta!

Monica realiză că Sergiu era realmente scârbit de persoana ei, iar această descoperire nu era deloc de ultimă oră; era o senzaţie cu care convieţuise în ultimii doi ani aşa cum ar fi încercat să ignore un cuţit înfipt în coaste. Mai bine să uite de el, fiindcă dacă ar fi încercat să-l extragă, avea să sângereze prea mult. Acum însă durerea năvăli asupra ei cu toată forţa pe care o acumulase. Începu să suspine necontrolat. Avea dreptate, Sergiu avea dreptate! Ar fi trebuit să-şi dea seama că va fi nevoie de mult mai multă apă, însă nu gândise, doar executase mecanic ceea ce îi ordonase el. Şi asta pentru că de prea multe ori i se înăbuşise orice iniţiativă; de prea multe ori fusese luată peste picior când încercase să facă ceva, cât de mic, după capul ei. Îşi crease un scut protector lăsându-l pe soţ să ia orice decizie. Ea se refugiase în cărţi, că nici prietene nu avea. Toată familia ei murise lăsând în jurul ei un vid în care strălucea ca un astru unic Sergiu.

Se simţi o victimă a destinului absurd, nemilos şi implacabil. Şi plânse.

- Uite ce-ai făcut, măi băiete! îl dojeni tatăl. Monica, vino şi stai jos. Haide, nu mai plânge, o scoatem cumva la capăt. Când îi era sete Alice mânca biscuiţi.

- Cine?

- Alice, cea din Ţara Minunilor.

- Oh!

- Şi mi se pare că avem biscuiţi, nu-i aşa?

- Da. se însenină Monica.

- Sunteţi duşi amândoi!

- Nu e nimeni „dus”, Sergiule! Dar ce ai vrea să facem acum? Am încercat mereu să te învăţ să tratezi viaţa cu umor. Ia-o aşa cum e. Fă haz de ea, mai ales când îşi înfige colţii în tine.

- Ăsta e un mic tratat de dat colţu’ mai iute.

- Da’ măcar o să dai colţu’ râzând în hohote. Şi dacă râzi, nu se poate spune că ai fost înfrânt. Te transformi în acea trestie gânditoare a lui Pascal… pe care universul întreg n-o poate frânge. Oricum o să murim mai devreme sau mai târziu. Să murim râzând!

- Tată, m-am săturat de teoriile tale defetiste. Şi mi se pare că Pascal al tău s-a cam zvârcolit de durere toată viaţa. Suntem datori să supravieţuim, să ne luptăm ca să rămânem vii. Ăştia au pornit un război total şi noi, oamenii normali, suntem primele victime. Ce e de râs în asta? Sau în faptul că nevastă-mea nu judecă?

- N-ai înţeles nimic. Îmi dau seama că situaţia e albastră, dar asta nu trebuie să ne împiedice să rămânem normali, aşa cum ziceai. Eram în tranşee câte-o noapte întreagă, pândeam cu orele cea mai mică mişcare în cartierul talibanilor, dar prietenul meu, Silviu, tot avea răgaz să-mi arate constelaţii şi stele, pe Sirius, pe Mizar, pe Alioth şi pe Benet-Nash. Şi caporalul nostru scria o povestire într-un carnet pe care-l purta la piept şi între capitole mai împuşca un taliban. Şi când a fost el împuşcat nu ştiu dacă-şi terminase povestirea.

- Şi ce-i cu asta?

- Încercam să-ţi exemplific că şi în situaţii extreme e bine să rămânem noi înşine. Să încercăm să fim deasupra rahatului.

- Tată?

- Da, Monica.

- Dacă afară e război, de ce sunt oamenii hotărâţi să-şi facă atât de mult rău unii altora, încât sunt dispuşi să moară ei înşişi doar ca să-i distrugă pe adversari?

- He, he! Înşiră fel de fel de motive, fetiţo: libertatea, dreptatea socială, redistribuirea resurselor, reîmpărţirea pământului, dar, de fapt, motivul adevărat e unul singur: îi ucid pe cei care sunt altfel. Şi îşi imaginează că ei vor supravieţui.

- OK! Gata cu mândreţea asta de teorii, că vreau să dorm. Culcaţi-vă şi voi! Consumaţi prea mult aer vorbind.

Din direcţia lui Sergiu se auzi în scurt timp un susur sforăitor, semn că n-a avut probleme să adoarmă. Monica ascultă cu invidie: ar fi vrut să se detaşeze tot atât de uşor.

-va urma-

PÂCLĂ...

Femeia ştiu că avea să moară în următoarele ore. Cu toate astea, ceea ce simţea era numai curiozitate. Se întrebă dacă viaţa ei, aşa cum a fost, i se va derula prin faţa ochilor, dacă în ultima clipă, clipa care ucide, va reuşi să înţeleagă sensul lucrurilor cu acea înţelegere supraumană… Nu putea să moară râzând, nu de data asta când se părea că nu doar lumea ei murea odată cu ea, ci chiar lumea întreagă se prăbuşea spre cer.

Dar nici nu voia să se recunoască învinsă. Dădu drumul din palmă briceagului cu plăsele de os. Închise ochii şi aşteptă. Nu putea să râdă, dar ar fi vrut să fie ca trestia…

***

Monica întinse mâna şi opri zbârnâitul ceasului. Se întinse între cele două cearşafuri. Somnul de dimineaţă era cel mai odihnitor. Totuşi, trebuia să se ridice, să-i facă o cafea mare lui Sergiu, care n-ar fi putut deschide ochii în alt mod.

Oh, de ce nu se luminase încă? Oare era înnorat? Ploua? Şi ea care intenţionase să plivească florile după lungi amânări!

Ieşi în balcon ameţită. Afară era întuneric deplin cu excepţia unei dâre roşiatice dincolo de coama dealului. Cerul era negru complet, nu se vedeau stele, probabil că norii plini de apă coborâseră jos de tot.

Se întoarse la bucătărie şi porni cafetiera. În camera tatei mergea un aparat, bătrânul se trezea întotdeauna foarte devreme.

În timp ce lichidul negru se aduna în cana de sticlă avea să facă un duş rapid, înainte să ocupe Sergiu baia. Exact când se săpuni bine se stinse becul. Aparatul tăcu. Era imposibil să plouă fără să se ia lumina? Doamne, pe ce lume trăiau! Se clăti pe dibuite şi se îmbrăcă. Apoi o luă spre dormitor să-şi trezească soţul. Bine că făcuse mai întâi cafeaua! Aruncă o privire pe geamul balconului; nici un fir de lumină. Era ciudat.

Sergiu sforăia cu spor. Cascadele vocale urcau şi coborau ca aria unei opere dramatice. Monica zâmbi pe întuneric. Întinse mâna şi-l mângâie:

- Sergiu, haide dragă. Se face târziu. Şi s-a luat curentul. Unde ai pus data trecută lumânările?

- De ce mă trezeşti aşa devreme? Nici nu s-a luminat!

- Vine o furtună mare. Bine că am făcut mai întâi cafeaua. Mă duc să caut lumânările. Vezi să nu dai peste ceva.

Se întoarse pe hol, acolo unde bănuia că s-ar putea ascunde nişte lumânări. În sertarele bufetului… Aha! Astea erau! Dibui după un păhărel pe raftul de sus al dulăpiorului şi aşeză lumânarea în el. Chibrituri! N-aveau chibrituri, desigur. Aragazul se aprindea automat. Exista o brichetă pe undeva, dar unde? Îl auzi pe Sergiu intrând în baie. Peste câteva momente va veni şi n-o să vadă să-şi ungă pateul pe pâine.

Ciocăni la uşa socrului:

- Tăticule, aveţi grijă, că s-a luat curentu. Caut o brichetă şi aprind o lumânare, să nu vă loviţi pe întuneric.

- Monica, intră şi caută în sertarul mesei că am eu acolo nişte chibrituri. Sergiu s-a sculat?

- Da, e la baie. Cred că vine o furtună mare.

- Da… Ai găsit?

- Gata. Haideţi la masă. I-am tot zis să cumpere un felinar ceva…

Sergiu îşi turnase cafeaua şi cotrobăia prin frigider.

- Nu găsesc nimic pe întuneric.

- Lasă-mă pe mine, că ţii uşa aia deschisă prea mult. Şi-aşa se dezgheaţă până vine curentu.

- Nu ai ordine în frigider.

- Ţi-am spus de atâtea ori că ne trebuie unul mai mare.

- Ca să crească şi dezordinea exponenţial…

- Te-ai trezit cu fundu în sus.

Sergiu tăcu, pentru că cel mai deştept cedează. Lipsea vocea ştiriştilor de la televizor. Atunci ascultau şi nu se puteau ciondăni. Monica puse o cană de ceai în faţa bătrânului:

- N-am avut cum să fac pâine prăjită. se scuză.

Socrul îi mângâie mâna afectuos:

- Mănâncă şi tu, fetiţo. Nu ştiu ce s-a-ntâmplat că la radio n-au dat ştiri la şase. Era muzică simfonică. Unde aţi mai pomenit?

- Ai fost pe alt post, măi tată.

- Da’ nici nu m-am atins de scală! Eu ascult mereu acelaşi post: actualităţile.

Sergiu nu mai catadicsi să răspundă. Monica îi turnă a doua cafea.

- Să-mi dai o sută de euro că trebuie să plătesc banca şi nu-mi ajung banii.

- Dacă mai luăm din ei…

- De parcă i-aş lua să-i beau!

- Nu te enerva, dragă, zic şi eu că n-o să mai ajungă pentru ce ne-am propus.

Sergiu porni spre dormitor şi izbi cu şoldul colţul bufetului.

- Fir-ar al dracului de curent! Că şi furtuna asta nu se hotărăşte odată!

Privi afară de pe balcon. Nu se vedea nimic. Întunericul avea o consistenţă materială. La orizont persista dunga roşiatică.

- Uite-ţi cămaşa. Doamne, bine c-am călcat aseară! Ce mă făceam acum?

Lumânarea tremura umbre pe pereţi. Sergiu îşi alese o cravată încercând să distingă culorile în lumina moartă.

- E groaznic de cald. oftă Monica.

- Suntem în iunie.

- E zăpuşeală, aşa de dimineaţă.

Sergiu era îmbrăcat. Luă bani din cutia ascunsă printre haine, în dulap. Verifică dacă are telefonul, ochelarii, portofelul. Se încălţă.

- Am uitat cheile de la maşină. Vezi că sunt pe măsuţă.

- Le-am găsit. Ai grijă cum conduci pe întunericu ăsta!

Farurile aprinse ale fordului decupară un tunel luminat din masa de întuneric. Monica desluşi umbre bulbucate rostogolindu-se de parcă un nor cumulus plin de funingine ar fi coborât la sol. O boare fierbinte i se strecură pe sub capot şi-i învălui picioarele aproape senzual. Părăsi terasa indignată. Cine mai pomenise una ca asta! La televizor nu auzise nimic, dar n-o mira: conspiraţiile şi joaca cu minţile oamenilor erau specialitatea guvernanţilor din umbră…

Se întrebă cum se va descurca doar cu cele două lumânări dacă bezna avea de gând să mai dureze. Trebuia strânsă masa şi spălate vasele. Trebuia să gătească. Îi păru rău că nu se arătase mai entuziasmată când Sergiu voise să cumpere un generator; acum n-ar fi avut probleme.

Ca să prindă elan, îşi turnă încă o ceaşcă de cafea. Poate avea să se risipească întunericul…

Bătrânul o strigă de pe balcon:

- Monica, mi se pare mie sau chiar miroasă a clor?

Of, şi tata! De ce nu stătea locului, ce se tot fâţâia prin casă, aşa orbeşte? Scoase capul şi adulmecă în dreptul ferestrei.

- Parcă ar fi… nu ştiu… usturoi? Haide înăuntru, tată, nu-mi place să intre zăpuşeala asta peste tot. Dacă mai şi pute, cu atât mai rău!

Bătrânul o urmă ascultător. Mergea încet ca şi cum tălpile pipăiau mai întâi locul pe care aveau să calce.

- Dă-mi să-ţi curăţ zarzavatul pentru mâncare. Zi cu ce te ajut, Mona.

- Nici nu m-am gândit ce să gătesc. Şi pe întuneric, parcă nu-mi vine…

- Păi, dacă pui lumânările pe masă, aprinzi aragazul, eu zic că ne descurcăm. Sunt la dispoziţia ta.

- Bine, tată. Stai un pic jos, uite îţi mai dau un ceai, îmi termin şi eu cafeaua, dup-aia îmi iau inima-n dinţi şi cobor în pivniţă să aduc legume şi nişte bulion. Ce zici de-o musaca? Am un pachet de carne tocată rămas de la sarmalele de duminică.

- Cum vrei tu, fetiţo!

- Doamne, s-a făcut opt jumate şi e tot beznă! Tată, ai mai pomenit aşa ceva?

- Hm, numai în război am mai simţit o întunecime aşa densă. Fumam noaptea în tranşee cu ţigara în podul palmei, să nu fim văzuţi. Caporalul ne zicea să…

Nu! Pentru Dumnezeu, iar începea cu povestitul! Monica îşi prinse tâmplele în palme. O durere de cap bombănea acolo undeva întocmai ca un bondar derutat. Sorbi din cafea şi părăsi taburetul.

- … dacă te ridicai primeai un plumb în frunte!

- Doamne fereşte! Tăticule, cobor în pivniţă. Stai aici şi termină-ţi ceaiul, că iau o lumânare cu mine. Parcă mi-e şi urât să ies afară!

Bătrânul înghiţi povestea neterminată:

- Vrei să mă duc eu?

- A, nu! Stai liniştit.

Deschise uşa de la intrare încetişor, circumspectă de parcă ar fi privit prin crăpătură un străin care-a bătut târziu în noapte. Întunericul se rostogolea apăsător. O clipă îi trecu prin minte că nu va putea înainta, că negreaţa aceea este compactă ca o gelatină lipicioasă. Flacăra lumânării se aplecă tremurător. O apără cu palma, dar lumina ei nu ajungea până jos. Nu vedea unde pune piciorul! Păşi peste prag şi merse pe lângă peretele casei pipăind. Încercă să vadă cu ochii lărgiţi vreo lumină pe la vecini, dar abia dacă desluşi casele – pete şi mai întunecate în beznă, ca nişte animale mari, moarte. Se înfioră. Dădu peste intrarea în pivniţă. Deschise repede, ca să scape de senzaţia neplăcută că aerul o murdăreşte. Îndesă în plasă cartofi din lădiţa de la colţ, nişte ceapă, o sticlă de bulion… Aha! Să ia şi o dulceaţă. Poate mai târziu, după furtună, avea să facă clătite, că Sergiu poftise dulce…

Se întoarse în casă cât de repede a fost în stare. Parcă mirosea a ceva… nu clor… a ceva indefinit… Intră iute şi închise uşa. Dorea să dezbrace capotul. Îl simţea murdar de mâzgă, de funingine, de ce-o fi fost! Mişcările repezite stinseră lumina fragilă a lumânării.

„Lua-te-ar naiba!” îi ură Monica aruncând capotul. Înregistră în minte conştient ceea ce sesizase încă de dimineaţă: în casă, chiar şi fără nicio sursă de lumină, nu era un întuneric absolut, compact, aşa ca afară. Mobilele se distingeau vag, dar poate contribuia la asta şi faptul că le ştia locul. Îmbrăcă treningul pe care-l spălase cu o zi înainte. Mirosea proaspăt şi era destul de răcoros. Apoi se întoarse în bucătărie.

- Ai reuşit! o întâmpină socrul.

- E groaznic afară! Dacă e furtună, o să fie taifun. Uite, tată, curăţă aicea cartofii.

- Dar ce altceva decât furtună ar putea să fie?

- Nu ştiu. Când ai zis că miroase a clor m-am gândit la combinat. Şi chiar miroase a ceva afară…

Aprinse aragazul ca să prăjească tocătura. Numai de nu s-ar termina butelia tocmai acum! Cimbrul. Ingredientul secret nu trebuia să lipsească… Oftă sperând că supa de ieri nu se stricase în frigider fără curent. Altfel, vor avea un singur fel de mâncare şi Sergiu o să bombăne. Şi tata era ciorbar, însă avea tactul de-a nu face observaţii. Era un bătrânel cuminte, oricum mai suportabil decât o soacră cicălitoare care crede că nimic nu e suficient de bun pentru fiuţul ei.

Gândul i se curmă ca un fir rupt când auzi motorul fordului în curte. Îl cunoştea dintr-o mie de motoare care torceau identic. Dar ce să caute Sergiu acasă în timpul serviciului?

- Tată, ai auzit?

- Mi s-a părut că vine o maşină.

Sergiu trebuia să fie, fără îndoială, fiindcă auzi uşa de la intrare trântindu-se. Trase cratiţa la o parte şi stinse flacăra, cuprinsă de presimţirea că ceva rău e pe cale să se petreacă.

- Monica, unde sunteţi?

- Ce e dragă, ce s-a întâmplat?

- Ascultaţi-mă amândoi cu atenţie şi fără să vă panicaţi. Trebuie să coborâm în pivniţă.

- Sergiu, ce-ai aflat? Ce e?

- Ascultă-mă! Luăm din casă banii, actele, ia-ţi aurul. Tată, ia aparatul de radio pentru orice eventualitate. Scoate nişte pături. Medicamente. Mâncarea din frigider care poate fi transportată.

- Dar n-am terminat musacaua!

- Dă-o dracului de musaca, fă ce-ţi spun! Apă, să nu uităm de apă! Să ne mişcăm repede. Nici n-am putut să ies pe drumul european. Se circula bară la bară. Intersecţia era blocată. Lumea fuge de ceva. Erau sute de maşini din capitală. Strânge lucrurile în timp ce-ţi vorbesc, nu sta! Am încercat să întreb pe cineva ce se întâmplă, dar n-a vrut să coboare geamul şi mi-a făcut semn să mă întorc în maşină.

- Şi noi de ce nu fugim?

- E prea târziu. Şi oricum n-avem pe unde ieşi. Drumul e blocat, nu ţi-am spus? Pivniţa are ziduri groase, fereastra e mică, suntem protejaţi. Aşa, deci astea sunt plasele cu mâncare şi păturile? Haide tăticule să coborâm împreună, ai luat radioul, da? Monica, mă întorc după tine. Să fii gata!

Da, avea să fie gata, deşi ceva ciudat o făcea să se mişte greoi tocmai acum când era nevoie să fie sprintenă. „Parcă aş fi o goangă amorţită de frig.” Muştele şi gândacii arătau ca ea dacă le găseai iarna în ascunzătorile lor. Doar că ei nu-i era frig. Durerea de cap ieşise cu hotărâre la suprafaţă, şi Monica îşi imagină că e un sfredel ce-o să-şi iţească vârful printr-o tâmplă. Asta o făcu să-şi amintească de medicamente. Goli tot sertarul într-o plasă. Că n-o să stea să le sorteze! Bijuteriile le luase, luase şi banii, cu toate că nu pricepea ce-o să facă în pivniţă cu ei… Ce mai spusese Sergiu? Lucruri de valoare. Persanul oriental şi… şi pendula bunicii. Avea peste o sută cincizeci de ani. Numai că n-avea cum să le ducă jos. Sergiu se întoarse tuşind:

- Eşti gata? Haide! Dă să te ajut. E ceva în aer, uite cum m-am înecat. Ai luat tot?

Monica se întoarse spre casa luminată palid de lumânare. Ar fi dorit să-şi încarce braţele cu toate lucrurile dragi, dar poate că le vor găsi totuşi aici când se va termina. Înşfăcă de pe bufet „Ochi-de-pisică”, era cartea pe care o citea.

- Haide, nu mai sta! se răsti Sergiu.

Monica mai avea o mână liberă. Apucă briceagul cu mâner de os, al tatei; era tot pe bufet şi bătrânul ţinea la el pentru că era vechi şi-l avusese şi în război.

Trecură pragul în beznă. Sergiu încuie uşa şi-o apucă de braţ.

- Ai grijă unde calci şi caută să respiri cât mai puţin.

Oare cum avusese curaj mai devreme să iasă din casă? Monica se simţi complet dezorientată şi, dacă n-ar fi fost mâna lui Sergiu, probabil că s-ar fi lăsat pe vine ameţită, ca şi cum ar fi mers pe-o punte îngustă la înălţime. Încă mai simţea senzaţia aceea de încremenire; picioarele îi erau grele şi-ar fi avut poftă să se trântească în pat, să doarmă un somn bun, iar la trezire să privească la soarele vesel de pe strada lor. Fiindcă de fapt acesta trebuia să fie un vis. Unul din acele coşmaruri absurde şi fără noimă care îţi dau dimineaţa un sentiment de perplexitate.

- Gata, am ajuns! Ai grijă să nu te împiedici în prag.

În pivniţă aerul era respirabil, deşi pereţii umezi de la ultima ploaie şi pământul de pe jos nu-l încărcau de mireasmă.

- Tată, stai pe capacul lăzii de cartofi, pe pătura asta. Monica, dă-mi o pătură mai subţire s-o atârn la uşă; mai filtrează eventualele particule care se strecoară înăuntru. Aranjează tot ce-am adus, aşa încât să ţii minte unde se află. Vom stinge lumânarea, fiindcă ne consumă aerul.

- Sergiu, mă sperii! Nu era mai bine să rămânem în casă? Cât crezi c-o să rezistăm aici?

- Atât cât este nevoie.

- Dar ce crezi că se întâmplă? Dacă nu vorbeşti cu mine, o să înnebunesc.

Sergiu se scutură iritat. Lumânarea îi amplifica umbra pe pereţi, de parcă ar fi arătat într-o oglindă magică adevăratul său eu.

- Habar nu am! mărturisi obosit. Pot presupune ca şi tine, ca orice om cu un grăunte de imaginaţie, fie că a izbucnit un război, fie că suntem în mijlocul unei catastrofe meteorologice, fie că extratereştrii au hotărât că azi e ziua Z.

- Sau că a început până la urmă sfârşitul lumii. şopti bătrânul din colţul său.

-va urma-