Licuricioaia

-Înc-un pic şi-am ajuns, doamna Irina. Văz că v-a fost greu să urcaţi pân-aici.
-Nu, mă gândeam că sunt caraghioasă; ce-aştept eu să-mi spună o babă?
-Poate n-a avea nimic a vă spune, da’ dacă are? Apoi nu vreţi s-aflaţi?
-Ba da, Mărioară. Cum trăieşte bătrâna asta aici în mijlocul pustietăţii? Cine are grijă de ea?
-Domnu Dumnezeu o are în pază, că ai ei au murit toţi. Mai urcăm şi noi, Onela şi cu mine, da’ mai rar. Vine mai des Măria lu’ Nae. Ne e urât, ce să facem? Că n-o fi uşor de cea care-a găsi-o ţapănă.
-Bine, dar are nevoie de mâncare, de-un spălat, de-o curăţenie…
-Mitra trăieşte cu poame şi apă. N-a mai băgat în gura ei carne de zeci de ani. O duce tot într-un post şi-o rugăciune. O cămaşă curată îi aduce Măria şi-o primeneşte sâmbătă seara, duminica după leturghie vine părintele s-o cuminece, că i-a intrat babii în cap să nu moară neîmpărtăşită. O mai boscorodeşte părintele că-l pune să urce coasta în loc să plece la masă la doamna preuteasă, da’ n-are ce-i face, că de-o află moartea nepregătită, de la el va cere Domnu preţul sufletului. Şi-apoi vin cei ce au nevoie de-un cuvânt de la ea. Ietă casa!
-Acolo…
-Vă miraţi, doamna Irina? Vi se pare mică, ai? S-a mai derăpănat în atâţia ani, ce-i drept, da’ să ştiţi că aşa trăiau moşii noştri: o cameră şi-o tindă, în care ereau toţi de-a valma. Vara dormeau afară, iarna se înghesuiau să scape de ger. Hai înuntru, cu curaj!
-Bună ziua, lele Mitră! Ietă, pe cine ţi-adusăi! Dânsa e doamna noastră, care e patroană.
-Bună ziua, tanti Mitra.
-Mulţămim dumneavoastră, da şedeţi. Tu iaşti, Mărioară, ai?
-Eu, eu. O adusăi pe doamna Irina că are un necaz mare.
-Îmi zâceam io că n-ţi vinitără icişi degeaba.
-Tanti, ţi-am adus nişte lapte.
-Mulţam, da’ be-l tălică, poate ţ-o topi verinu’ ce-l ai la irimă.
-Ce zice?
-Lasă, n-o luaţi în seamă, că mai ie şi ea scorţoasă câteodată. Lele Mitră, doamna are casă la Linia Hanului, ştii mata. Are loc de primire pentru oaspeţi, pricepi? Acu’ e supărată că i-a dispărut băietu’. Ziceam că poate deschizi psaltirea pentru dumneaiei să afle ce are de făcut.
-Desluşesc năcazu în ochii muierii, maică. Irina te cheamă?
-Da, mamae. Trăieşte copilu meu? Unde e? Plătesc oricât ca să aflu ceva.
-Leapădă-te de Satan!
-Hai, Mărioaro, că-i nebună, bate câmpii…
-Ascultaţi ce vă zice, fără supărare.
-Văzuşi, fata mea, că tălică te îngreunezi la suflet aflând adevărul? Satan sălăşluieşte-n irima tălică, Irino. Văz mândrie, şicană şi pizmă în adâcu sufletului. Şi n-o fi icişi tata-l minciunii? Leapădă-l!
-Ce să fac, ce vrea?
-Zi că te lepezi.
-Bine, mă lepăd, mamae, dar…
-Geaba agrăieşti din limbă, fata mea. Deştidă-ţi irima de vreai a pricepere ce ţi-oi spune.
-Tanti Mitra, trec printr-o nenorocire. Mărioara crede că mă poţi ajuta să-mi găsesc copilul. Andrei al meu trăieşte?
-Săzi şi m-ascultă. Nu vrusăi a te ocărî. Doar a-ţi încropi început bun în cuget pentru ce-ai afla. Văz că veni vremea ce-o aştept, vremea să desluşăsc taina cu carea trăii în cuget de prin tinereţă. Că vreme iaste să ţeşi şi vreme să deşiri, vreme iaste să taci şi vreme să grăieşti…
-Nu te întinde, mamae, că doamna e nerăbdătoare să afle.
-D-apoi icişi prin părţile noaste o fost loc de popas la care şi cruciş de drumuri. Că pi-cilea trecea tot omu când apuca spre târg la Vărzaru, ori cari vineau dinspre răsărit scurtau pe la noi ca s-ajungă la mânăstiri la Surpatele, Govora şi Dintr-un Lemn… S-o fost ridicat on han pentru drumeţi, unde să cinstească on pahar şi s-adape dobitoacele. Şi s-o dus buhu locului, şi tăţi zicea că fac popas la Linia Hanului, de-o rămas numele şi până azi. Şopteau ăi bătrâni că şi haiducii lu’ Jianu s-or fost perindat pe la han, da’ asta-i altă vorbă.
Destul că-n timpu când coptilăream io, ierea stăpână peste han o femeie tineră şi frumoasă de i se dusese vestea. Mulţi ogoiau goana cailor şi intrau a da bineţe cerând on urcior de vin anume ca s-o vază. Îi zicea Ileana iei şi pe drept se minuna lumea, că ierea tare frumoasă. Poci a spune şi io, carea o zăream des, cum aveam bordeiu o ţârică mai la deal. Aprigă muiere o fost Ileana. Niminea
nu-i sta-n cale şi mâna slugile cu gârbaciu şi cu mână de fier. Zicea babele că strânsesă mult bănet, da’ ce folos dacă n-avea om lângă ea s-o-ncălzască? Io ieream coptilă, nu mai ştiu cum s-a ivit Ileana la noi, sau cum s-a făcut de-avea ia on prunc făr s-aibă bărbat… S-a fi săturat muierili s-o tăt ocărască, ori că ie nu le punea la irimă… Ş-o crescut măricel băietu iei şi-erea leat cu mine. Ionuţ îi zicea. Mă mai jucam cu iel când mergeam cu vacile la imaş; mi-aducea subt cămeşuţă colăcel cu brânză dulce furat din cămările mă-sii… „Na, Dumitră, zicea, că io mi-s sătul de-ăstea. Da’ mi-i cânta un cântecel sau mi-i spune o poveste cu vântoasele”. Mânam vitele la umbră să pască la răcoare, iar noi ne aşezam sub sălciile cele pletoase de pe prundu Topologului. Îi cântam şi povesteam cu drag, iar seara nu ne-nduram a plecare.
Toate până-ntr-o zi când s-o auzit că Ileana de la han ş-a găst on drăguţ. Venisă la conac, la boieri on neamţ să dreagă otomobilu. Boier Mandrea l-o fost oprit să mai zăbovească, de teamă să nu se strice maşinăria din nou. Avea nume ciudat, săracu, pocit, că noi nu-l puteam rosti, dară iel ierea tare mândru bărbat: nalt, cu păr ca paiu’, cu boiu chipeş, lat în umere. Înturnau capu după iel fetili de măritat şi chiar şi nevestili. Neamţu’ n-avea ochi decât pentru Ileana. Ierea de-ajuns
să-i vezi laolaltă şi sâmţeai în aer scântei, atâta foc mocnea în irimile loruşi. Patima din iei o cântau lăutarii sâmbătă seara când se încingea joc la han, de sărea arcuşu’ pe cordile viorii şi zbârnâiau cobzili, iar ţambalu’ n-avea hodihnă…
He, he ce veselie, ce voie bună! Şi mustăcea lăutaru ăl bătrân când Ileana mai turna o cană de vin la oaspeţi… Se cugetau muierili că-l împământenim pe neamţ şi-l facem de-al nost, i-om spune Gheorghe.
Păsemne aşa cugeta şi Ileana carea se cutremura întâiaşi dată de fioru dragostei. Dară n-o fost scris a fi învoială curată între cei doi. Că neamţu, în loc a o cere de nevastă după lege, se mulţămea s-o strângă-n braţă la horă, încalte că videa că moare muierea de dor. Aşa o deprins Ileana drumu sus în deal la Licuricioaia, care sălăşluia colea, lângă on păru bătrân, într-on bordei de chirpici. Vestită fermecătoare ierea ţiganca, de vineau la ie oameni de la depărări să-şi spuie oful. Ierea meşteră la ghicit, că-ţi afla ursita în bobi, în cărţi sau în palmă. Tăt ie scotea argintu viu, blestema doru’ de măsele şi vindeca arsurili. Pe-nserat se iţeau în pragul iei fetili fără noroc la măritiş să le facă de dragoste. Aduceau neaparat o găină neagră pe care o tăia ţiganca sub păru din bătătură şi lăsa sângili să să scurgă în timpu ce mormăia on descântec vechi. Apăi făcea on benghi în fruntea fetii cu tina pe care se lăţise sângili jertfei. Negreşit, la câşlegi, fata se mărita, că ierea săracă, sau de ierea slută, îşi găsea soarta iei.
S-o fi socotit în sineşi Ileana ăst feliu să facă şi ie. Ce-o fi fost, ce nu, o întorcea mereu ţiganca, vezi ierea vrajă grea, că Ileana vrea de soţ on bărbat anume, nu pe oareşcine. O scos hangiţa taleri de supt saltea, o dus mai multe găini negre, dară focu ce-o mistuia pi-năuntru n-avea astâmpăr şi fermecătoarea nu-i găsea leac. Ce s-or fi vorovit, ce lucru groaznic i-a fi strecurat ţiganca Ilenii, nimini nu poate a ştire. Drăcuşoru de-mplinea poruncile fermecătoarei cerea preţ mare.
Galbină la faţă o îmblat Ileana câteva săptămâni şi cu muta-n gură. Nu-i mai intra niminea-n voie. Apăi s-o zvonit că pleacă neamţu, după boieri, la capitală. Atunci o trecut on trăznet prin sufletu Ilenii şi s-o zbuciumat fără somn o noapte întreagă. A doua zi or aflat-o zorilli cu hotărârea luată şi cu toate fereştile hanului înnegrite ca de fum.

Seara ceea mă trimeasă maica să târguiesc gaz de doi bani, că nu se mai afla nimic pe fundu lămpii. Se făcuse târziu, da’ nu mi-erea urât, că vă spusăi, aveam bordeiu la o zvârlitură de băţ de han. La han, închis. Obloanele lăsate, zăvoru tras. Io, fiind de-a căsii, am luat-o pe potecuţă la deal, unde ştiam că mai are coana Ileana neşte ostreţe cu orătănii. Aveam să-i zic frumos seara bună şi s-o rog să deştidă să mi-i dea gaz, că nu se cădea să stăm făr’ de feştilă.
Pe când m-apropiam de păru din deal, auz aşa, on bocet plin de deznădejde. Mi se făcu irima cât on purice, da’ mă dădui în lături din cărare să nu fiu ginită la lumina lunii. Plângea on coptil, on glas cunoscut, apoi mă dumirii în sinemi că tre’ să fie Ionuţ, băietu Ilenii. M-am adunat niţel cu firea şi am mai făcut doi-tri paşi. De după on rug des videam bine de tot ce se petrecea. Faptă groaznică şi urâciune înaintea lui Dumnezeu! Şi azi mă căiesc că n-am dat glas să vină sătenii să le descopere pe nelegiuite! Dară îngheţasem stană că-mi părea că s-o fost deştis borta iadului înainte-mi. Licuricioaia şi Ileana legaseră fedeleş băietu, pă Ionuţ, şi se luptau să-l înghiză într-o ladă ca cele de zestre. Plângea sărăcuţu şi zicea:
„Măicuţă, măicuţă, aibi milă, c-oi fi cuminte, nu te-oi mai amărî, da’ numa’ nu mă băga colea!” Ileana tăcea şi nici nu privi ultima oară chipu băietului când ţiganca trânti capacu’ deasupra. Atunci desluşi io că pata întunecată de la picelili loruşi nu ierea o umbră, ci o groapă săpată pe măsura cufărului, în carea şi sloboziră lada cu funii. Nu puteam să-mi cred ochilor o atare mârşăvie şi aşteptam din clipită-n clipită să scoaţă băietu. Da’ iele apucară douauă lopeţi şi porniră cu nădejde s-acopere borta. Glasul lu’ Ionuţ s-auzea tot mai înfundat. Mă îmbărbătam a strigare, când am văst aievea în spatele celor muieri o măgăoaie neagră cu ochii roşi ca făcliile. Rânjea şi ţopăia şi făcea tăt felu de semne deşuchete. M-a fi vrăjit Satan, că nu am mai mişcat de teamă, iar limba mi
s-a-ncleiat în ceriu gurii. Le-am văst cum or tras pământu pă loc, cum or preserat frunză şi năsip să nu să cunoască şi-or plecat care-n cotro. Abia atunci, m-am ţinut după paşii Ilenii la vale să nu rămâi singură-n cel loc lângă părul blestemat. Am ajuns acasă fără gaz şi tremurând din toate mădularili, de biata maica o fost crezut că m-or luată frigurili.
A doua zi s-o vestit c-o dispărut băietu Ilenii. Hangiţa cea spurcată povestea cui vrea s-o auză c-a plecat ficioraşu la scăldat şi n-a mai vinit. Jăndaru l-o cătăt pe prundiş la Topolog, da’ neaflându-l, o zis să se facă slujbe s-aducă apele trupu la mal. Aistea mi le-o povestit maica, că io zăceam beteagă. După şase săptămâni i-o făcut lu’ Ionuţ slujbă de îngropăciune şi-o bocit mă-sa cu trei rânduri de lăcrămi. S-o muiet irima neamţului de atâta suferinţă şi n-o mai plecat cu boierii; o mas la han, iar după alte patruzeci de zile o cerut-o de soaţă pe Ileana. S-or luat şi-or trăit unu cu altu până la moarte. Or avut on coptil cam negricios ce le-o scos sufletu de neastâmpărat ce ierea. Cum ieream măricică pe vremea ceea, or dorit a mă plătire să am grijă de iel, da’ io nici n-am vrut să auz, de m-o făcut maica în feliu şi chip, ocărându-mă că nu muncesc pentru on ban câştigat lesne.
Urmaşii băietului ăla, de-i ziseseră Sebi, trăiesc şi azi la Linia Hanului. Unul din iei a murit de vreo şase-şapte ai, Nelu îl chema, ierea tâmplar, îl ştii, Mărioară… Licuricioaia se povesteşte că şi-a aflat sfârşitu înecată în lacu de pe dealul celălalt, de-i zice Lacu Dracului. Io însă crez că ia îi tăt p-icişi, cătând să prinză şi alte suflete vinovate în năvodu lu’ Satan al iei.
Aiasta o fost taina ce mi-o întunecat viaţa şi căinţa c-am tăcut mă urmării
pân-acu.
Iar tălică, doamna Irina, dă-ţi drumu şi spală-ţi irima cu lacrămi, deprinzând bunătatea şi răbdarea. Băietu matale nu li-i mai videa între hotarele ăstei lumi. Mângâie-te cu gându că iel n-a suferit, că nu e în loc rău şi că dincolo de viaţa
d-icişi l-ăi afla cum l-ai perdut. Unde-i iel amu, i s-a părea c-a trecut o zi sau două fără tălică, că se joacă cu Ionuţ. Că pentru cei nevinovaţi rânduieşte Domnu căi de scăpare, iară pe cei mânjiţi într-ale răului i-a arde în foc.
Atât avusăi a vă spune şi tălică Mărioaro, potriveşte să vină părintele vineri să-mi facă maslu şi să mă cuminece, c-am să moriu şi mai mult n-am a-l supăra.




EPILOG

-Iubitule, stai mai încet, uite ce frumos e pe-aici! Mie mi se pare superb locul, la Vlădeşti, după ce că s-au înghesuit casă lângă casă, mai este şi scump terenul.
-A! Mia cara, eu spus la tine nu e bani de caza…
-Ba da, vreau o căsuţă pitorească de vacanţă, unde să putem veni doar noi doi. Să ne giugiulim departe de ochii scorpiei de nevastă-ta. Uite! Sus pe deal! Vezi căsuţa albă?

Praf Minune, capitolul cinci. A cincea Forţă

- Geometriile neeuclidiene descriu, de fapt, universuri multidimensionale…
Profesorul surâse unui gând neîmpărtăşit şi privi o clipă soarele ce juca încurcat în perdele.
- Dacă printr-un punct exterior unei drepte poţi duce mai multe paralele la dreapta dată, este evident că vorbim despre structura universurilor cu mai mult de patru dimensiuni…
Pe atunci ascultam deopotrivă înfricoşată şi vrăjită poveştile domnului profesor; acum aş fugi, dar este prea târziu. Stăteam şi sorbeam toate cuvintele lui, de parcă m-aş fi aflat în faţa unei reptile care mă hipnotizase. Cum de-l primisem în casa mea? Cum de acceptasem să-l însoţesc la vila de la Balcic?
Domnul profesor Dinis Kostas mă contactase telefonic. Avea vocea unui om în vârstă, vorbea molcom, fără pic de accent străin, în ciuda numelui grec. Recunosc, am găsit că deferenţa cu care mi-a vorbit îl recomanda drept un gentleman, fără doar şi poate.
Cu toate acestea, am insistat să-mi spună la aparat ce doreşte. A tuşit puţin, apoi a zis în şoaptă: „Despre praful minune aş vrea să discutăm, dacă nu vă inoportunez…”
Am ezitat pe marginea unei secunde; apoi am fost de acord să ne întâlnim în parc. Mă cunoştea. Din momentul în care a început să-mi vorbească, deciziile mele ulterioare s-au modificat.
În ziua aceea la Balcic, încă era un profet pentru mine; îl ascultam pricepând uneori doar pe jumătate ceea ce-mi spunea:
- Foarte târziu s-au apucat savanţii să teoretizeze atât de abstract realitatea universurilor multiple… Lobacevski şi Bolyai au fost primii care au adus deplina eliberare în gândirea matematică, având curajul de a modifica postulatul al cincilea, conform căruia, printr-un punct exterior unei drepte, se poate duce o singură paralelă la dreapta dată… Ei au spus, nu domnilor, printr-un punct exterior la o dreaptă dată, se pot duce cel puţin două paralele! Da, curaj, chiar aşa! Îndrăzneau să exploreze imaginar zone ce nu-şi aveau corespondentul în lumea fizică. Nici nu şi-au dat seama atunci ce implicaţii va avea erezia lor, de care unii savanţi au râs pe sub mustăţi, în elaborarea teoriei relativităţii generale… păi asta este teoria geometrică a gravitaţiei…
- Domnule profesor, eu nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi… Nu-mi pot aminti nimic de obiectul pe care mi-l cereţi.
De la bun început, excentricul profesor îmi mărturisise că doreşte să obţină de la mine un obiect ce aparţinuse bunicului meu, care, la rândul său, îl şterpelise neortodox de la domnul Goldmann. Mi-a explicat, de asemenea, că respectivul obiect are o valoare deosebită, că este căutat de mai multe persoane, dintre care unele sigur nu erau atât de amabile precum dânsul. Sinceritatea lui era dezarmantă! A declarat emoţionat că eu eram fata din basme care păstrase giuvaerul strălucitor fără să-l râvnească.
- Este o bijuterie, atunci?
Nu. Adevărul era că domnul Kostas nu ştia ce caută. Dar era foarte sigur că eu trebuia să fi văzut acel lucru, chiar dacă nu-mi mai aminteam, chiar dacă mi se păruse ceva absolut banal. A ajuns la concluzia că era nevoie să se producă un „declic” în mintea mea ca
să-mi dau seama ce era acel obiect. Iar declicul avea să se producă prin anamneză. De aceea era util să ascult istoria acelui miraculos obiect.
Mai întâi amuzată, apoi intrigată şi, finalmente fascinată, am ascultat zile în şir poveşti. Asta mi-am zis că sunt. Până când am observat că sunt urmărită: o maşină argintie, un bărbat ascuns de parbrizul fumuriu. Peste câteva zile, venind din parc, am găsit casa răvăşită: cineva intrase prin efracţie. Am anunţat poliţia, însă după ce „organele” m-au anunţat că vor prinde cât de curând infractorii, vârstnicul meu amic a sugerat că ar fi bine să lipsesc un timp.
Nausica a fost încredinţată vecinei, iar eu am plecat cu un avânt ce nu mă caracteriza… Tot stabilisem că urmează o vară neobişnuit de liberă, aşa că, de ce nu?
Întâi am poposit la Brăila, unde profesorul m-a condus pe străzi vechi, cu imobile din secolul trecut, pe care le descria cu o nostalgie nedisimulată. După două zile mi-a propus Balcicul, fiindcă „acolo creştea o vrajă din inima unei regine”. De fapt, deşi eu nu băgasem de seamă, dorea să plecăm din cauza maşinii argintii, ce ne prinsese din urmă.
La domeniul din Balcic am stat netulburaţi două săptămâni. Nu mă înşelasem: profesorul se purta ca un tată şi, în afară de ciudăţenia firii lui excesiv de curioase, nu-i găseam nici un cusur. Era un erudit, iar eu îl ascultam cu veneraţie, deşi uneori mă întrebam dacă nu cumva bietul bătrânel nu se credea, în taină, vreun Caliostro, vreun Saint Germain…
Chiar şi acum, ascunsă aici, în încăperea aceasta umedă şi întunecoasă mă gândesc cu plăcere la zilele cu lumină aurie de pe terasa vilei, când Dinis Kostas crea pentru mine o lume magică…
- Vezi tu, fetiţo, oamenii au purtat din vechime în ei conştiinţa faptului că vor dispărea într-o zi; nu doar ca indivizi, ci ca specie, mă-nţelegi? Aşa că încercarea de a găsi spaţii prietenoase de refugiu, este firească. Ce e Raiul până la urmă? Locul de salvare! Şi unde e Raiul? În altă dimensiune, desigur. Aici au ajuns din cauza repetării aceluiaşi scenariu în decursul a milioane de ani; s-a imprimat genetic în noi…
- Milioane de ani? am încercat eu un protest.
- Da. Stai liniştită, datările cu izotopul de carbon sunt greşite, când vine vorba de datarea erelor geologice. Omul este mult mai vechi, iar evoluţionismul e un praf în ochi. Omul, aşa cum îl ştim azi, are câteva milioane de ani. Civilizaţii succesive au apărut şi s-au stins, mereu supravieţuind câteva mii de indivizi care păstrau cu veneraţie dovezi ale culmilor atinse de strămoşi. Gândeşte-te la sferele Klerksdorp care datează din Pliocen, de acum aproape trei milioane de ani! au fost lucrate cu un utilaj complex. Sau la sutele de artefacte găsite pe toate continentele şi care în mod evident n-au fost făcute de cioplitori în piatră. Chiar mai recent, multe documente pomenesc de aparate de zbor, de submarine, în care zburau şi călătoreau…cine? Nişte hominizi involuaţi? Nu, draga mea, oameni ca noi, ca mine şi ca tine, dar mult mai avansaţi tehnologic. Ca un blestem însă, ne-au urmărit consecinţele firii noastre pervertite. Dintotdeauna au fost oameni buni, doritori de pace, de linişte şi oameni cu spiritul corupt de avariţie, de egoism şi lăcomie, care trăiau exclusiv pentru satisfacerea proprie. Atunci a apărut Conspiraţia Înţelepţilor, Fiii Legii Unice care au dorit să salveze lumea de cancerul celor ce alergau spre Rău. S-au înarmat ambele tabere, au luptat, au pierit. Din ei înşişi le-a venit moartea. Atlantida s-a scufundat după dezastre succesive, iar atlanţii au migrat în valuri spre Europa, spre Egipt şi Asia. Ştii ce sunt „gliptolitos”? Pietre gravate. Au fost descoperite în Mexic. Mii de pietre gravate ce redau scene din viaţa cotidiană a atlanţilor. Crezi că erau doar nişte artişti ce desenau pereţii peşterilor şi lăcrimau versuri din liră? Nu, deloc! Pietrele înfăţişează oraşe cu clădiri înalte, maşini ce glisează pe rute aeriene, o întreagă societate cu administraţie, cu instituţii, cu pături sociale diverse. Sunt desenate operaţii chirurgicale complexe, se practicau transplanturile, inclusiv cel de creier. Dar „ a căzut o stea din cer” şi oamenii au fost pârjoliţi. Câţi au supravieţuit acestui prim dezastru, s-au gândit să lase dovezi ale trecerii lor, gravând aceste pietre. Cam aşa am făcut şi noi când am trimis în spaţiu o plăcuţă gravată, nu?
- Dar domnule profesor, dacă lucrurile stau cum spuneţi, de ce nu se cercetează serios aceste ipoteze?
- Ipoteze? Sunt lucruri demonstrate. S-au cercetat, dar nu sunt cunoscute publicului larg. De-atâţia ani a dovedit Thor Hyerdahl că se putea naviga chiar şi primitiv între America şi Africa! Pentru savanţi nu mai este un secret faptul că egiptenii şi amerindienii au origini comune. Nu doar că metafizica lor e sensibil aceeaşi, sau că s-au ocupat obsedant de construirea piramidelor şi de-o parte şi de alta a oceanului, dar există şi documente care atestă aceste fapte. Ştii de papirusul de la Anana? A fost întocmit de scribul şef al faraonului Seti; cuvintele lui sunt profetice şi dovedesc o cunoaştere de tip superior. Zicea cam aşa, citez aproximativ: cei care vor descoperi acel papirus să-l citească cu smerenie, fiindcă pe ei i-au încredinţat zeii vremurilor din urmă, când trecutul şi viitorul se aseamănă, căci oamenii nu trăiesc doar o singură dată, ei se rotesc într-o buclă ce nu-i lasă a înainta. Cronicarul arab Al- Massuri pomeneşte într-o lucrare a sa despre tezaurul uluitor ce a fost adus din cealaltă parte a apei celei mari, de la iluştri strămoşi, tezaur ce cuprindea minuni ale ştiinţei, unelte uluitoare ce permiteau oamenilor să prevadă viitorul, să zboare în văzduh, să meargă sub ape…
Ultimul bastion al civilizaţiei atlante a fost pe insula Creta, sau Keftiu, cum o numeau egiptenii. Ai citit, ca toată lumea, Legendele Olimpului, ai auzit de regele Minos din Cnossos. O legendă, nu? În 1900, nebunul de Evans, care n-a vrut să accepte că astea erau doar poveşti pentru copii, s-a încăpăţânat să descopere palatul regelui cu urechi de măgar. Sub pământ zac şi ruinele labirintului, fiindcă Minotaurul a fost închis acolo, ca o curiozitate a vremurilor de demult, când atlanţii mai făceau experienţe genetice. Toate Popoarele Mării, aşa cum le numeau egiptenii, au trecut printr-un cataclism care le-a decimat: şi ferii şi saksarii şi demenii. Între stânca Helgoland şi coasta Germaniei a mai existat o insulă, la sud de peninsula Iutlanda, dar, fiind locuită de urmaşii atlanţilor, s-a scufundat într-o furtună apocaliptică. Capitala insulei se numea Basileea şi izvoarele istorice o descriu ca pe o minune. Asta, ca să nu mai spun de Creta însăşi, care după cum se ştie, a fost spălată de acelaşi tsunami care a smuls de pe ţărmul din Rhodos vestitul Colos.
- Nu ştiu dacă am înţeles bine, dar spuneţi că insula care avea capitala la Basileea s-a scufundat fiindcă era locuită de urmaşii atlanţilor? Fiindcă?
- Ba ai înţeles foarte bine. Chiar aşa. S-a scufundat fiindcă era locuită de cei coborâtori din atlanţi, de moştenitorii acestora. Dezastrele i-au urmat mereu după aceea pe atlanţi… Vezi tu, Claudia dragă, Fiii Legii Unice aveau ca duşmani pe Fiii lui Belial, iar aceştia din urmă au dezvoltat arme făcute să strice Pământul însuşi. Energia atomică, laserul, erau ceva banal. Noi credem că ei descoperiseră ceea ce numim a cincea forţă. Doar un asemenea dispozitiv ar fi putut lovi continente întregi. Primul distrus a fost Lemuria, iar insulele Bahamas sunt ceea ce a mai rămas din Poseida. În alte cazuri au dispărut doar oamenii, oraşele rămânând pe loc, mărturie tăcută, ca la Machu Pichu sau Nan Madol, în Micronezia.
- Am auzit de a cincea forţă, dar am înţeles doar vag…
- Păi, cele patru forţe cunoscute sunt forţa gravitaţională, forţa electromagnetică, şi forţele nucleare, tare şi slabă… Ei bine, a cincea forţă le unifică pe celelalte patru şi le este superioară… Închipuie-ţi cum ar fi să poţi transforma gravitaţia în electricitate! Einstein a demonstrat că se poate. Numai că şi-a dat seama că e al dracului de periculos, deoarece, din motive neînţelese suficient, declanşarea forţei a cincea, creează haos. Modifică şansa unui eveniment de a se produce. Inversează cauza cu efectul, răstoarnă cursul firesc, sau cel puţin cu care ne-am obişnuit, al întâmplărilor. Concluzia normală a fost că această forţă acţionează direct asupra timpului. Căci ce este timpul decât încercarea naturii de a ordona consecutiv evenimentele după cauze şi efecte? Şi asta numai pentru percepţia noastră, întrucât în Univers fenomenele coexistă. Aşa cum în spaţiu nu poţi spune „sus, jos, la stânga, la dreapta”, nu poţi spune nici „ieri, azi, mâine”. Totul este „aici, acum”.
- Da, am citit despre experimentul Philadelphia… are o legătură cu toate astea, nu?
- Bineînţeles. A fost cel mai mare experiment ratat din istorie. Au văzut ce înseamnă să te joci cu Forţa. Canalul temporal deschis atunci, risca să înghită tot prezentul într-un vortex temporal, dar în 1976, avansaseră suficient cu studiul, încât să ştie cum să repare buba. Baza de la Montauk s-a ocupat cu problema.
- Vreţi să sugeraţi că omul poate călători în timp?
- A putut cândva, în trecut, a făcut ceea ce era de aşteptat, o prostie, dând naştere periculoasei bucle temporale… De atunci, ne tot învârtim în cerc, neputând să ne depăşim destinul…
- Adică…
- Fetiţo, mă faci să mă întorc la geometriile neeuclidiene care postulează că o dreaptă prelungită suficient de mult se întoarce în punctul din care a plecat.
- Şi ce-i cu asta?
- Nu pricepi? Deoarece ne învârtim în bucla temporală, cei care vor supravieţui dintre noi după următoarea apocalipsă, sunt de fapt strămoşii atlanţilor.

Talent

Prima oară s-a întâmplat anul trecut prin aprilie. Veneam de la şcoală cu maşina, într-o zi călduţă, plină de zumzet de albine şi nori leneşi. Îmi spuneam că aş putea parcurge şi pe jos distanţa de doi kilometri, mai ales că vremea se îndreptase şi era atât de frumos. Ştiam totuşi că n-o voi face. Mergeam cu maşina, aşa eram scutită să dau ochii cu lumea. Întotdeauna am fost puţin sălbatică, puţin prea sensibilă la opinia celor din jur… nu că mi-ar fi păsat efectiv de părerea ţăranilor de aici, dar… mă sâcâiau. De când murise tata şi rămăsesem singură în casa dintre dealuri, am simţit multe priviri atârnând prelung de umerii mei. Ce mă făceam singurică, sărăcuţa de mine? Şi de ce nu mă căsătoream? Astea erau întrebări pe care nu le îndrăznea oricine, e drept. Dar îmi fuseseră puse măcar o dată…
Cabina strălucitoare a fordului era ca o capsulă protectoare ce mă ajuta să glisez nestingherită de acasă la serviciu şi înapoi.
În acea zi, aproape ajunsesem şi mai aveam de urcat doar drumeagul ce se termina în curte la mine. Brusc, am frânat, întâmpinând un obstacol perfid: un lanţ întins de-a curmezişul, barând trecerea. Iar la capătul lanţului, un cal. Cine priponise animalul pe carosabil? Şi mai ales pe pământul meu? Ştiind că voi trece pe acolo cu maşina la întoarcere? Eram blocată. Ori coboram şi abandonam maşina pornind pe jos, ori aşteptam ca posesorul celuilalt mijloc de locomoţie să vină să-l recupereze pe al lui. La prima variantă am renunţat de la bun început: mi-era frică de cal. Am preferat să dau automobilul în spate, ieşind din zona de acţiune a copitelor, după care mi-am fixat palma apăsat pe claxon. Iar şi iar şi iar. Vroiam să ajung acasă.
După zece minute tensiunea mea arterială era foarte mare. Furie neputincioasă. Asta simţeam clocotind în toţi neuronii mei sau în alte organe responsabile cu propagarea nervilor. La cotitura uliţei şi-a făcut apariţia mergând agale un moş din zonă; mi-era vag cunoscut sub numele de Finu Gheorghe. Apropiindu-se, a început să-şi exprime din plin indignarea pentru atitudinea mea ofensatoare:
-Ce-ai, taică, de scoli şi morţii? De la tălică aşteaptă lumea o ţâră de bun simţ.
-Bine, nea Gheorghe, dar ce caută calu-n drum? Eu cum să trec cu maşina?
-Ei, domnişoară, o luai uşor pe lângă el.
-Calul se sperie, îmi putea sări pe capotă. Aveai bani dumneata să-mi plăteşti reparaţiile? Şi plus de asta, eşti cu cal cu tot pe pământul meu!
-Iacă, ce-ţi făcu că păscu o ţârică iarbă? Neagră mai eşti la inimă, cuconiţo!
-Ia-ţi animalul şi pleacă sau chem poliţistul.
-Cu doi pumni de pământ se astupă orice gură, să ştii, domnişorico! Hai, că nu-ţi luai pământu’-n picioare, ho, că plec!
Am ambalat motorul şi-am demarat scrâşnind. Acasă, am încercat să mă calmez: masa de prânz, o cafea, cartea începută de două zile. Dar seara, înainte să adorm, scena mi-a revenit în minte. M-am enervat din nou.
Dimineaţa uitasem totul, de aceea am fost uimită când am văzut la răscruce un cal mort. Semăna foarte bine cu calul de ieri, putea fi chiar acelaşi . Abia când m-am întors de la şcoală, o vecină mi-a confirmat: era calul lui nea Gheorghe.
Mi-a părut rău. Bietul animal, nu se făcuse vinovat de nimic. Stăpânul însă…
În ziua următoare, fiind sâmbătă, am stat acasă. Spre seară, aud goarna. E obiceiul satului ca atunci când moare cineva, clopotarul să meargă pe uliţe suflând în trompetă. Mă rog, e treaba lor dacă nu sesizează cât de grotesc e acel sunet… Duminică, pe la amiază, mă strigă la poartă tanti Ioana:
-Domnişoară, auzirăţi?
-Ce să aud?
-Muri Finu Gheorghe.
-Ce-a păţit?
-Ei, Dumnezeu să-l ierte, nu trebe să puneţi la inimă ce vorbeşte oamenii…
-Tanti, nu înţeleg. Ziceţi odată care-i problema!
-De, maică, zice nevastă-sa că-l inervaşi tălică, muri de inimă rea.
Grozav! Nu eram sigură cine enervase pe cine. Şi, trebuie să recunosc, am simţit o satisfacţie. Nu, n-a fost bucurie! Însă mi-am amintit de enunţul acela cu cei doi pumni de ţărână.
Nici măcar atunci nu mi-am dat seama.
N-am priceput nici când, rămasă fără benzină, m-am dus pe jos la şcoală şi era să fiu muşcată de un câine. Care n-a mai apucat să-mi sfâşie pulpa, fiindcă a căzut la pământ zbătându-se.
Am înţeles cum stau lucrurile, în noaptea când cineva a încercat să intre peste mine în casă. Ştiau toţi că locuiesc singură de aproape un an. Îmi era frică, dar n-o mărturisisem, aveam oroare să fiu compătimită. Undeva, în sufletul meu, prevăzusem că până la noaptea fatidică nu era decât o simplă problemă de timp.
Întâi am auzit paşi în curte. Am stins toate luminile şi-am dibuit în sertarul de la bucătărie toporişca de spart oase. Telefonul mobil n-avea semnal din casă, din păcate. Ar fi fost o variantă care nu mi-ar fi murdărit mâinile…
Aşteptam după uşa dormitorului cu respiraţia şuierătoare şi inima bătând să-mi sară din piept. M-am gândit c-o va auzi. Mi s-a părut că broasca uşii de la intrare scârţâie. Am strâns pleoapele. Începuse să mă doară capul rău de tot, cu pulsaţii de intensitate. Respiram şuierând. Mă va auzi, mi-am spus. Dar era linişte. Mă rugam să nu intre. Am aşteptat. Timpul părea că nu se mai termină. Linişte. Tremuram. M-a acoperit o transpiraţie rece. Poate că totuşi nu fusese decât un hoţ. A luat ceva şi-a plecat. M-am sprijinit de perete. Am aşteptat şi-am aşteptat strângând în palmă coada de metal a toporiştii. Se-auzeau doar greierii. O pasăre nocturnă scotea un ţipăt ascuţit. Încet, am reuşit să-mi domolesc inima. Dacă intrase şi era în casă, aşteptând la fel ca mine? Un nou junghi prin tâmple. Am ascultat. Întunericul pălea. Afară au început să cânte zeci de păsări de pădure. Aerul din cameră devenise cenuşiu. Se lumina de ziuă. Am întors capul, am privit. Nimeni. Am cutezat să mă mişc. Nu eram decât eu în casă. Uşa era încuiată. Abia în acea clipă m-a năpădit oboseala. Cămaşa de noapte îmi atârna udă pe spate. Am plâns. Am plâns până am hotărât că trebuia să-mi fac o cafea, să-mi revin. Nu mai puteam trăi aşa. Locul pustiu unde mă aflam nu era bun pentru o femeie singură. Dar eram puternică, şi acest fapt m-a umplut de mândrie. Nu ţipasem, că oricum nu m-ar fi auzit nimeni, ci apucasem toporul. Dar oare aş fi reuşit să-l lovesc? Sau, mai probabil, m-ar fi lovit el primul?
Şi dacă mi s-a părut? m-am întrebat în timp ce mă îmbrăcam să plec. Dacă am devenit isterică şi totul n-a fost decât o închipuire? Atunci era şi mai grav, am stabilit; însemna că înnebuneam.
Eram gata de plecare şi am descuiat uşa să ies. Ceva greu se sprijinea în ea şi, spre oroarea mea, s-a prăvălit peste mine în casă: un om, un bărbat. Aparent mort.
Am fugit afară, de data asta chiar pe punctul de a face o criză; m-am împleticit până la stâlp şi-am format numărul poliţistului. Era o dimineaţă strălucitoare…
După-amiaza târziu, stând pe banca din grădină, am dedus că e ceva cu mine. Am încercat să omor cu puterea gândului o muscă. N-a mers. Nu mi-a ieşit nici cu porcul nu ştiu cui, care se plimba nestingherit pe uliţă. Da. Probabil funcţiona altfel. Aveam nevoie de exerciţiu.
Peste trei săptămâni ne-am trezit la şcoală cu o inspecţie neanunţată. Un inspector de teren între două vârste, copleşit de propria-i personalitate şi convins din start că va găsi abateri. A pus ochii pe mine. Nu l-a impresionat dosarul meu doldora de toate documentele posibile, nici revista şcolară la al zecelea număr, nici lecţia de română despre gradele de comparaţie ale adjectivului. Nu utilizasem cretă colorată la tablă. Pe elevul de etnie minoritară din ultima bancă îl ascultasem mai puţin. Avea să noteze aceste abateri în dosarul meu. Aveam să fiu sancţionată. M-a discutat şi în consiliul profesoral. Dar înainte de vot, domnul inspector a suferit o intensă hemoragie nazală. Care nu se mai oprea. A trebuit să plece la dispensar, de unde nu s-a mai întors în ziua respectivă.
Apoi am aflat că inspectorul venise în urma unei reclamaţii: o colegă mă iubea atât de mult, încât dorea să mă zboare de pe post. Ea era educatoare, dar îi plăcea mult specialitatea mea, m-ar fi putut suplini cu succes. La pilele pe care le avea, ar fi reuşit să mă înlăture până la urmă, doar că a avut un accident bizar: ţipând la un elev, i s-au rupt coardele vocale. Nu mai poate vorbi decât în şoaptă. Şi şi-a pierdut şi pofta de-a preda materia mea. Pentru că e destul de greu să fiu înlocuită. Am talent…

Praf Minune

UNU


Mă trezisem dimineaţa târziu, destul de buimacă, după ce noaptea precedentă închisesem calculatorul la două şi jumătate. Da, dar terminasem teza de doctorat! Ceea ce urma, erau mai mult chestiuni de protocol. O vreme mi-am propus să nu mai aud de lingvistică şi, mai ales de influenţa structuralismului saussurian în filosofia lui Derrida. Aveam să iau o pauză în care… nu prea ştiam ce voi face.
Pentru început, mi-am turnat o cafea mare, am deschis ferestrele şi-am lăsat să se scurgă din CD acordurile Dimineţii lui Grieg. Minunată zi! mi-am şoptit, vrăjită de desenele soarelui pe parchetul lustruit. Încă nu mă obişnuisem cu casa, deşi fusese construită de bunicii mei. Legea 10 le-o restituise, dar plină de chiriaşi, oameni bătrâni şi ei, care îi rugaseră cu lacrimi în ochi să nu-i dăm afară. Bunicii au cedat, rămânând la rândul lor chiriaşi la stat, în blocul turn din centru, pe la etajul şase…
Apoi i-a strâns Dumnezeu… Chiriaşi, proprietari s-au trezit în Câmpiile Elizee, unde certurile nu-şi mai au rostul. În răstimpul unui singur an m-am aflat unică moştenitoare a casei de pe strada Lucian Blaga, fostă Banul Mihalache. Părinţii îmi muriseră de mult, crescusem ca fata bunicilor. Moştenisem o casă şi multe amintiri… Chiar! Ce-o fi în lădiţa aceea grea pe care o găsisem în debaraua de la bloc? Caiete, văzusem, dar ce conţineau? Le-am înşirat pe toate în jurul meu, pe covor. Din fericire, erau numerotate!
Unu. Era scrisul mărunt şi ordonat al bunicului, contabil conştiincios, corect, punctual. Doar că printre paragrafe a desenat obiecte ciudate, plante, iată şi-un portret. Părea un jurnal. Prima însemnare înscrisă pe foile îngălbenite, aproape sfărâmicioase, datează din…

4 aprilie 1924

Nu mai pot trăi pe spinarea părinţilor! Trebuie să-mi găsesc neapărat de lucru, chiar de-ar fi să car valize în gară! Mi-e ruşine de Eliza.

5 aprilie 1924

Oraşul este atât de mic! M-am întâlnit pe stradă cu doamna Câmpeanu, era cu fiică-sa şi cu nesuferitul ei de fiu. M-a întrebat ce mai fac, ce face scumpa mea mamă? Era toată numai miere, însă de fapt îşi bătea joc. Toţi se bucură atunci când o familie veche decade dintr-un motiv sau altul… Uită că bunicul a înfiinţat şcoala numărul 1, că unchiul meu a înfiinţat firma de taxiuri, că mama a fost prima fată cu bacalaureatul din tot târgul. Aş vrea să le pot da peste nas! Ştie toată lumea că n-am de lucru.

6 aprilie1924

Şandor mi-a vândut un pont: spiţerul caută un ajutor. Mi-a tresărit inima, dar cred că va cere referinţe, ceea ce n-am de unde-i aduce. Am făcut şcoala militară, trăiesc din război, nu mă pricep la pus lipitori şi ventuze…


9 aprilie 1924

Mama zice că ar merita o încercare. Tata păstrează o figură sumbră. Trebuie s-o mărite pe Matilda, însă cu dota pe care o are…

11 aprilie 1924

Gata! Am fost la spiţer. De parcă n-aş fi alergat până acolo toată copilăria să cumpăr ceaiuri, pudre şi alifii! Azi când am intrat, a fost ca şi cum aş fi păşit în clădire pentru prima oară. Ştiam cât e de mare sala, clopoţeii de la intrare fac ecou spărgându-şi clipocitul în tavanul boltit şi înalt cât pentru două etaje. Mă fascinase mereu această încăpere în care nu poţi vorbi decât în şoaptă, plină de dulăpioare închise, rafturi cu sticluţe, balanţe şi eprubete. De îndată ce uşa s-a închis în urma mea, s-a lăsat o linişte mormântală; doar de undeva de sus, de la nivelul balconului ce înconjoară camera rotundă, se auzea ticăitul discret al unui pendul…
De aceea vocea domnului Goldmann, m-a făcut să tresar. Ce fizionomie are individul! Părul sur şi favoriţii lungi îi dau aerul unui mag, iar şorţul alb îl face să aducă puţin cu un măcelar… Ce mai contează! După un scurt interogatoriu mi-a zis:
-Tinere domn, te aşteptam!
M-a angajat, nici nu-mi venea să cred! La disperarea mea, aş fi lucrat şi pentru diavol!

13 aprilie 1924

Ieri m-am prezentat devreme la lucru şi, cu toate acestea, l-am găsit pe patronul meu deja ocupat cu prepararea unor reţete. Mi-a întins mâna, a zâmbit mustrător şi s-a prezentat de parcă nu l-aş mai fi văzut de-o viaţă:
- Numele meu este Jacob Goldmann, fiule, ai reţinut? Şi nu-mi place lipsa de punctualitate. Asta, fiindcă în domeniul nostru se cer o mulţime de calităţi şi virtuţi de la cei care se încumetă să pătrundă tainele materiei şi ale spiritului…Acum am să te rog să intri în cămăruţa asta şi să te schimbi, îţi vei lua pe tine hainele atârnate în cuiul de după uşă. La plecare repeţi operaţia inversă.
- Bine, dar pot şi acasă…
- Nu, nu poţi, vei face exact aşa cum îţi recomand, pentru că nu sunt toane de om bătrân acestea, ci elementare măsuri de precauţie. Lucrăm cu substanţe periculoase, înţelegi?
Apoi, când am fost echipat, m-a purtat prin toate încăperile şi laboratoarele de la parter şi de la etajul întâi, din dreptul balconului. Ne-am oprit turul în camera centrală de la etaj; domnul Goldmann zâmbi şmechereşte…
- Eşti băiat inteligent, ţi-ai dat seama că mai sunt încăperi în clădire; n-a venit însă momentul să le cunoşti. Te asigur că le vei parcurge pe toate, pe măsura progresului tău spiritual. Da, ai auzit bine; pentru a combina cu măiestrie desăvârşită elementele lumii materiale este nevoie de asceză şi puritate. Ţin să-ţi recomand insistent anumite reguli de comportament dacă tot mai doreşti să lucrezi cu mine.
- Bineînţeles… sigur… m-am bâlbâit nedumerit.
- Bravo, tinere, aşa te vreau, plin de hotărâre, spre culmile gloriei!
Moşul era un pic scrântit, mi-am dat seama repede, trebuia să-i fac faţă şi să îl las în plata Domnului. Pentru început mă aşeză la o măsuţă lângă fereastră şi-mi spuse că treaba mea în săptămânile următoare era lectura unor cărţi fără de care n-aveam să mă descurc nicicum în această meserie. Scoase din dulapul de la colţ câteva tomuri grele şi prăfuite, le stivui la dreapta mea în ordinea în care trebuia să le citesc şi mă părăsi.
Prima carte avea coperţi de piele neagră, iar pe pagina de titlu era desenată o mână ţinând o torţă. „Flacăra cunoaşterii” mi-am zis şi-am răsfoit-o niţeluş, să-mi fac o impresie. Nu mi-am putut închipui în cel fel m-ar fi ajutat înţelepciunea acelei cărţi la prepararea soluţiilor contra durerii de măsele: avea multe figuri geometrice cu triunghiuri şi pătrate, cu globul pământesc, apoi, chiar la mijloc, pe toată pagina, era din nou desenată o mână ce ieşea dintr-un nor; de data asta, mâna ţinea un fir de care atârna întreaga lume. „Un simbol transparent…”
A doua carte purta un titlu: „Magne Hierogliphica” şi cuprindea multe desene de neînţeles, explicate prin cuvinte şi mai de neînţeles; după capitolul al treilea, se părea că se mai clarifică oarecum: erau multe reprezentări creştine precum mielul sacrificat, sfântul potir, Ochiul lui Dumnezeu, porumbelul, crucea-copac. După capitolul al patrulea, intram din nou în ceaţă: se vorbea despre peşteri, râuri subterane, metale şi… castitatea inorogilor. Am închis-o oarecum înciudat.
A treia carte avea titlul încrustat cu aur: „Sapientae Aeternae”. Ni se predase latina şi greaca la şcoala militară, probabil pentru ca să ni se testeze rezistenţa… Acum mă bucuram în sinea mea, pentru că acest al treilea volum era în întregime scris în latină; Deschizându-l m-am cutremurat: era un manuscris! Trebuie că fusese copiat în acele abaţii ale Evului Mijlociu, pe când Gutenberg nu inventase tiparul. Avea o mulţime de miniaturi remarcabile, iar literele se înşirau parcă pictate. „Îmi voi face rost de-un dicţionar, e prea complicat”.
Abia cea de-a patra carte părea să aibă de-a face în mod direct cu ştiinţa spiţerului. Se numea „Testamentul lui Ga’far al Sâdiq” şi discuta despre virtuţile terapeutice ale unor pietre preţioase ca jadul, malahitul, ametistul şi lapis lazuli. Înşelătorie curată! Niciodată nu-i cumpărasem aşa ceva maică-mii când o durea capul. Nu înghiţisem niciodată pietricele în caz că ne stricam stomacul. „Ce aiureli!”
Enervat, am pus mâna pe următoarea carte, descurajant de groasă; autorul era se pare un arab, pe numele său al-Kamil , şi îşi intitulase lucrarea „Compendiu de medicamente simple şi de alimente”. Încă de la bun început, cititorul era avertizat că acolo va descoperi o mie patru sute de substanţe vegetale, animale şi minerale necesare pentru tratarea tuturor bolilor. Cred că o mie patru sute de pagini avea şi cartea lui!
Mai era un tom scris de unul Dioscoride, după cum am silabisit, intitulat „Despre Materia Medicală” , apoi o altă carte de dimensiuni uriaşe, cu legături de metal, pe care era scris un singur cuvânt „Bergbuchlein-1505” şi care avea ca subiect de studiu…metalurgia; în sfârşit, ultima hârţoagă se numea „Trinosophia, cartea magului” şi am renunţat s-o deschid. „E imposibil!” m-am indignat în sine-mi. „Nu pot nici măcar să citesc aceste cărţi în câteva săptămâni, darămite să le învăţ, cum spune spiţerul… E nebunie curată, n-am ce căuta aici.” Exact atunci s-a deschis uşa, iar capul sur al domnului Goldmann apăru afişând un surâs mieros:
- Ba da, dragul meu Rudi, vei putea, dacă ţi-o doreşti, dar mai ales dacă ai să mă laşi să te ajut puţin.
- Cum să nu, chiar cred că am nevoie de meditaţii serioase! Ştiţi, latina mea… nici cu greaca nu mă dau în vânt; germana o stăpânesc; din păcate nu e nimic în franceză, că m-aş descurca…
- He, he, dragul meu, ai nevoie de mai mult decât atât… Să nu te superi… Ţi-am întocmit horoscopul şi am descoperit că te afli sub auspicii favorabile.
- Horoscopul?
- Ce te miră? Astrele ne influenţează destinul, aşa cum şi gândurile noastre pot mişca soarele, luna şi alte stele…
- Dante.
- Întocmai! Dar asta nu înseamnă că nu e adevărat. Dante a fost dincolo… Fiule, dă-mi voie să te numesc în acest fel, tu îmi vei moşteni toate cunoştinţele, doar să vrei să ai încredere în mine.
L-am privit pe bătrânelul din faţa mea; devenise patetic. Eram gata să mă las cuprins de milă, când am realizat că intrase în cameră răspunzând gândurilor mele. Oare putea să…
- N-ar trebui să te mire faptul că pot. E un fleac!
- Domnule, îmi citiţi gândurile!
- Te voi învăţa cum să ţi le acoperi, stai liniştit. Hai, spune că vrei.
- Bine, vreau, ce trebuie să fac?
- O nimica toată pentru un războinic aşa ca tine, Rudi! O picătură de sânge. Dă-mi un deget.
Până să mă dumiresc, mă şi înţepase şi recoltase bobul rubiniu într-un păhărel de argint. Ieşi din cameră valvârtej şi plin de euforie. La fel se întoarse aducând o cupă:
- Bea asta, fiule. Fără teamă, dacă eşti fără prihană!
Nu era loc de împotrivire; speram din tot sufletul ca nebunul să nu-mi dea ceva care să mă strice la stomac. Am înghiţit, ca să scap. Foarte curios, licoarea n-a avut niciun gust. Dintr-o dată m-am simţit înviorat. Vesel. Puternic.
- E… foarte curios…mă simt bine… sper că nu e vreun drog, că nu vreau să devin dependent cum am auzit că sunt fumătorii de opiu…
- Acum la studiu, dragul meu, la studiu! Mâine când vei veni, ai să găseşti licoarea pe măsuţă.
Tot restul acelei zile am citit. Cădea înserarea când spiţerul m-a trimis acasă. Nu simţisem nici foame, nici sete, nici oboseală. Dar mai ales, Prima Carte mi s-a părut captivantă!

15 aprilie 1924

Am terminat de învăţat prima carte. Acum am priceput că nimic în Univers nu este întâmplător, că osiile cereşti nu se rotesc în van. Am descoperit geometriile secrete şi mantrele.

21 aprilie 1924

Licoarea maestrului are efecte magice! Cum e cu putinţă ca un om luminat ca dânsul să fie anonim?Reţin pe loc nu doar tot ceea ce citesc, ci şi ce aud sau văd; mintea mea este sprinţară; mă trezesc făcând legături neaşteptate între lucruri…Adevărul? Maestrul m-a făcut mai inteligent. Însă toate au un preţ: va trebui să renunţ la Eliza! Castitatea este condiţia sine qua non a reuşitei.

Eliza? Pe bunica mea n-o chema aşa! Doamne, ce foame mi se făcuse! Interesant, pe bunicul nu mi-l imaginasem scriitor… Nu a făcut niciodată vreo referire la faptul că i-ar fi plăcut să scrie. Poveştile sale gravitau în jurul celor două războaie mondiale, sau făceau referiri extinse la experienţa deportării în Siberia. Întotdeauna îmi plăcea felul în care povestea zâmbind; trecuse peste nedreptăţi şi dureri cu înţelepciune, bucurându-se că trăieşte.
Şi totuşi! Farmacia de care e vorba aici chiar a existat! Îmi aminteam de ea, o apucasem şi eu. De-asta mi se părea atât de familiară întâmplarea. Da, ştiam încăperea imensă cu luminator în tavan şi cu balconul care o înconjura ca un brâu… Să fie acesta într-adevăr un jurnal?
Dezbaterea putea să mai aştepte! Nu mai mâncasem de ieri de la prânz. În frigider, pauză. La ce naiba îl mai ţineam în priză? Ori mă hotăram să cobor la billa, ori scoteam un pachet de carne din congelator; a doua variantă era de durată. Am decis să-mi înfrunt debutul de agorafobie şi să ies. Aveam să-mi cumpăr prăjituri drept recompensă. Cântarul ( slavă Domnului! ) se stricase de când muncitorii angajaţi cu mutatul scăpaseră piciorul dulapului pe el. Puteam să fac o aprovizionare mai serioasă, ca să scap de-o grijă. A! Va fi necesar să mă gândesc şi la ceremonia cu doctoratul; două navete de şampanie, caviar, ce se mai dădea cu astfel de ocazii?

DOI

Mi-am făcut două sandvişuri cu şuncă şi caşcaval, mi-am pus pe tavă şi o prăjitură plină cu cremă de ciocolată, ca să completez armonios bomba calorică şi m-am aşezat pe jos, între caietele bunicului. Un stomac plin te face să gândeşti mai bine, este demonstrat faptul că munca intelectuală consumă mai multă energie decât cea fizică. Gândind aşa mă simţeam justificată şi consolată. Am luat caietul pe genunchi, atentă să nu-l pătez. Unde rămăsesem?

30 aprilie 1924

Ieri a fost o zi fastă. Maestrul m-a introdus în prima încăpere secretă. Mi-a cerut să fac un legământ al tăcerii, astfel ca orice soartă voi avea, să jur că nimic din cele ce voi vedea, auzi sau cunoaşte în aceste camere, să nu divulg niciodată. Apoi mi-a explicat că voi parcurge, în mod simbolic, evident, un labirint, la capătul căruia voi afla iluminarea.
Nu i-am spus de acest jurnal, dar de vreme ce îl ţin la loc sigur, este ca şi cum aş vorbi cu mine însumi.
În această primă oprire în labirint, mi-am luat rămas bun de la cărţile citite. Le-am mângâiat ultima oară coperta, iar maestrul le-a ferecat. Secretele şi învăţăturile cuprinse în ele sunt rodul gândurilor şi muncii unor iniţiaţi de-a lungul miilor de ani. Deja m-am transformat, deja ştiinţa lor a făcut din mine alt om. Mai am însă cale de mers!
Maestrul a citit o invocaţie deasupra capului meu, m-a îndemnat să-mi las sufletul cucerit de corespondenţele dintre lumea de sus şi cea de jos, dintre vis şi real, dintre credinţă şi magie, dintre viaţa de acum şi cele trecute…Apoi mi-a pus un inel pe deget, ca semn al legământului meu. Avea şi el unul întocmai, cu reprezentarea unei cruci pe care zăcea un trandafir. Mi-a mărturisit, într-o pornire de entuziasm că din acel moment nu avea să mai fie singur, eram doi fraţi ai Ordinului Rozei-Cruce Antic şi Acceptat.
M-am simţit onorat. Aveam să fiu făcut părtaş misterelor. Maestrul a deschis trei din cele patru uşi existente în cameră:
- Fiule, intră, citeşte şi învaţă. A patra uşă o vei deschide doar cu mine.
Rămas singur, am păşit dincolo de pragul uşii celei dintâi. Era o cămăruţă ceva mai mare decât un dulap, însă înălţimea ei m-a uluit. Tavanul se pierdea în întuneric. Avea rafturi pe doi dintre pereţi. Pe al treilea era pictat portretul unei fiinţe cu capul mare, fără păr, fără gură, cu ochii oblici, negri. Nu era o creatură omenească. M-a înfiorat. Rafturile erau solide şi m-am căţărat pe ele ca o maimuţă, căutând să aflu cât de sus se întinde camera. N-am putut descoperi, deşi lumina părea să se ridice odată cu mine. Era straniu faptul că nu observasem niciodată ca spiţeria să fi avut turnuleţe…Dincolo de acest amănunt, uluitor mai era şi numărul de obiecte depozitate pe rafturile celor doi pereţi. Am coborât şi, decis să lucrez ordonat, am pornit cu peretele din stânga mea. Obiectele de aici, semănau cu un instrumentar chimic foarte bogat. Pe unele le-am recunoscut, pe altele, nu. Erau vase de toate mărimile, flacoane, borcănaşe, eprubete, creuzete, recipiente contorsionate, mojare cu pistil, balanţe mari şi mici, scalpele, sonde, alambicuri, vechi olivare pentru aplicarea de cautere.
Şi celălalt perete era plin de borcănaşe, doar că acestea aveau şi conţinut, numit pe o etichetă lipită; am găsit pământ alb şi galben, pământ sulfuros, uleiul lui Saturn, apă din Styx, plumb negru, pilitură de fier meteoritic, acizi, datura stramonium, suc de valeriană, captalan, belladonnă, anason şi cinabru, teriac, dar nu le mai înşir , fiindcă n-aş termina curând.
Am inspectat încăperea din spatele celei de-a doua uşi. Pe peretele din faţă era înfăţişat Hermes Trismegistus cu al său caduceu. Pe zidul din stânga erau zeci de cutiuţe ce păreau să conţină bucăţi de stele căzătoare; se aflau însă şi cioburi din planetele sistemului solar, dacă era să cred inscripţiile învechite de pe etichete: Jovis, scria pe căpăcel, dar în cutie era o bucată de cositor; Vener, şi-am găsit alamă; Selene, am dat de argint.”Fireşte”, mi-am zis.”Planetele corespund câte unui metal”. Mă aşteptam să găsesc plumb în recipientul lui Saturnis, şi-aşa a fost; dar ce putea fi în cutia lui Helios?Aur, desigur. În schimb era o bucată dintr-un element necunoscut. Am luat-o în buzunar să-l întreb pe maestru. Ca să ajung mai sus, m-am urcat pe rafturile mai joase. Acolo se găseau vechi papirusuri ce proslăveau reîncarnările zeului:Toth, Hermes, Enoh-Idris . Erau şi „Protocoalele lui Trismestus”, dar un volum mi-a tăiat respiraţia: „Corpus Hermeticum”, toate scrierile acestui zeu sapienţial! Pe ceruri! Ar fi fost cu putinţă să se afle acolo şi conţinutul vestitelor tăbliţe despre care citisem?Conţinutul „Tabulei Smaragdina”?Am încercat să deschid cartea, dar era ferecată. Mi-am zis că se va deschide doar când voi fi pregătit s-o citesc cu adevărat. Peretele opus gemea sub greutatea papirusurilor şi a volumelor îngrămădite pe rafturile sale, dar am hotărât să renunţ cercetarea lor grăbită şi s-o iau pe îndelete şi metodic de a doua zi. Totuşi, nu am putut să renunţ a arunca măcar un ochi în cea de-a treia încăpere, pe al cărei zid frontal fusese înfăţişat Iisus Învăţătorul. Comorile cuprinse în această cămăruţă întreceau închipuirea oricărui evlavios! Aici era cel mai bogat relicvariu. Fără să vreau, am tresărit descoperind chiar de la început o casetă de sticlă în care zăcea ultimul răvaş trimis de Jacques de Molay abatelui Gerard de Tourains pe care încă strălucea roşu sigiliul marelui maestru templier. Într-o icoană de aur era prins lemn din Sfânta Cruce, un sipet conţinea apă din Botezul de la Iordan, iar mai sus, înfăşurată într-o pânză de purpură era înfăşurată rasa sfântului Ignaţiu de Loyola . Care, care din ele era odorul cel mai preţios?Oare aşchia din suliţa romanului Longinus? Sau cămaşa de zale a lui Carol cel Sfânt?Mai sus moaştele se diversificau: crucea de lemn purtată de Francisc din Assisi , una din săgeţile care l-au străpuns pe Sebastian, sandaua Terezei, o brăţară dacică din oricalc , un solz din balaurul ucis de Gheorghe, călimara cu care aruncase Luther după diavol…
Am coborât năucit. Celălalt perete avea tainicele învăţături predate de Mântuitor doar celor doisprezece apostoli. Aproape că era un sacrilegiu să citesc! Am deschis un singur manuscris care pomenea despre rugăciunea Chemării Misticului Nume. Doamne Dumnezeule! Unde mă aflam?Ce faptă mă învrednicise vederii acelor secrete de care nu eram demn?

„Bunicul meu a fost Indiana Jones, iar eu nici n-am bănuit!” mi-am zis zâmbind condescendent. Lectura jurnalului mă adormise şi o cafea ar fi picat fix la ţanc! M-am întins căscând. Am ştiut întotdeauna că bunicul fusese o enciclopedie ambulantă, dar cum se face că n-am bănuit nimic despre plăcerea lui de-a scrie? Ce putuse inventa, domnule!

Afară, pe la casele din jur, vecinii se pregăteau de picnic. Dintr-o maşină se auzea Scooter I want it loud. M-am oprit cu tava în mână şi-am privit pe fereastră viermuiala străzii. Dar dacă era adevărat? Dacă acele lucruri se aflaseră la un moment dat în vechea farmacie? Aceşti oameni habar n-au pe lângă ce au trecut. Ce pericol ascuns i-a pândit înainte de-a se naşte! M-am îndreptat spre bucătărie şi în trecere am pornit Adagio-ul lui Albinoni, ca să se audă muzică şi de la mine, apoi am turnat altă ceaşcă de cafea şi m-am întrebat ce motiv aş fi putut invoca pentru încă o prăjitură…

TREI

Mi-am petrecut după-amiaza în faţa televizorului. Mă adoarme în cel mai scurt timp, indiferent de cantitatea de cafea băută. Pe la cinci m-a trezit muzica unui film indian pe care l-am întrerupt cu un singur deget.
Nu ştiam ce să fac cu atâta libertate. Până la sfârşitul lui august, când eram chemată la facultate să-mi ocup postul, erau câteva luni doar ale mele. Dar ce să fac cu ele?Ar fi trebuit să mă duc la mare, la munte, într-o excursie, oriunde, cu prietenele sau cu prietenul, doar să mă descarc de tensiunea acumulată pe parcursul celor patru ani de doctorat. Să uit de lingvistică, semiotică, constructivism şi toate teoriile aferente! Pentru că „cenuşie este, iubite amice, orice teorie şi verde pomul vieţii aurit”.
Ştiam însă că n-o voi face; devenisem deja un şoarece de bibliotecă, iar asta era o transformare ireversibilă. Distracţiile mele erau şi ele de natură exclusiv intelectuală. N-aveam cum să-i explic acest lucru lui Sorin; el era ahtiat după fotbal, ieşiri la grătar cu prietenii şi filme de acţiune. Degeaba ne străduiserăm, era evident: între noi lucrurile stagnaseră de mult. Şi nu simţeam niciun regret.
Am fost întreruptă de Nausica, scumpa mea felină, care a venit alintându-se şi întrebând de mâncare. Am servit-o şi, când a terminat, s-a aşezat mulţumită pe covor, printre jurnalele bunicului, ca să-şi spele labele şi urechile.
-Ce înţeleaptă eşti tu, micuţo! i-am şoptit mângâind-o. Nu te sperie autosuficienţa.
Mi s-a cuibărit în braţe, iar eu am deschis din nou caietul.

21 mai 1924

Studiile mele sunt mai mănoase ca oricând. Mari taine se descoperă ochilor mei uimiţi. E singura mea mângâiere, acum că Eliza m-a părăsit. M-a întristat teribil returnându-mi şevaletul pe care i-l dăruisem şi albumul pentru amintiri şi păpuşa franţuzească. Dar e mai bine aşa pentru ea. Eu nu-mi mai aparţin. M-am predat acestei fascinante ştiinţe ce promite să-mi hrănească pururi cugetul cu misterele ei.

30 iunie 1924

Sunt în cea de-a treia încăpere secretă. Aici am simţit prima oară că mă aflu cumva în afara spaţiului. Nu doar că aceste camere nu par a face parte din structura clădirii, ci parcă ar fiinţa undeva în …neant. Şi timpul se scurge altfel aici. În prima cameră am luat opaiţul cu mine; în a doua l-am păstrat doar ca să nu-mi forţez ochii; aici, nu este nevoie de el. Toate lucrurile par să răspândească o lumină dulce, neobişnuită. După neascultarea mea de data trecută, când am îndrăznit să iau bucata de metal din cutia lui Helios, iar zeul m-a pedepsit arzându-mă pe mâini şi pe pielea din dreptul buzunarului, am preferat să-l întreb pe maestru despre sursa acestei blânde lumini. A zâmbit clipind din ochi şi mi-a arătat nişte vase ciudate spunând că erau candele veşnice:
- Iată, acestea sunt făcute de atlanţi; una s-a stins anul trecut, dar, ţinând cont că a funcţionat treizeci şi şase de mii de ani, nu avem ce să-i reproşăm… Asta este candela din mormântul Tulliei, fiica lui Cicero. Trebuie să ai grijă cu aceste lămpi: explodează dacă le spargi, mătură jumătate din oraş.
Apoi mi-a vorbit despre Măreaţa Lucrare şi gradele celor ce trudesc la ea.
- Fiul meu, alchimistul nu caută aur; el urmăreşte propria sa desăvârşire şi pe cea a semenilor. Despre condiţiile necesare ţi-am spus: puritate şi asceză. Le-ai îndeplinit, luptând împotriva pornirilor obscure şi iraţionale ale creierului de şopârlă. Ai studiat primele noţiuni ale acestei arte, te-ai întâlnit în spirit cu marii Învăţători, cu cei ştiuţi şi cu cei neştiuţi. Începând cu marele Hermes şi manifestările sale, Aesculap sau Asclepios, trecând prin scrierile anticilor Platon, Dioscoride, Hippocrate, Galenus, dar şi ale iluştrilor discipoli ai lor, Avicenna, Averroes, Paracelsus, Fallopio, Eustachio ,Geberto, iar mai târziu Toma d’Aquino, Bacon, Lullo, pater Magnus şi Flamel… ai citit aproape tot. A venit vremea să purcezi însuţi pe calea împlinirii Marii Lucrări. Tot ce vor atinge mâinile tale sunt doar simboluri, oglindiri ale Ideilor. Ţine minte acest fapt, căci tu va trebui să accezi pe treapta cea de sus.
- La ce vă referiţi, maestre?
- Mulţi s-au lăsat înşelaţi şi s-au predat în braţele avariţiei; au reuşit să transforme metalele în aur şi s-au bucurat de bogăţie; ei sunt inferiori. Cei care pot descoperi Piatra Filosofală, ingredientul divin, sunt cei mijlocii; iar aceia care trec de toate acestea, dobândind Adevărata Cunoaştere, sunt Superiorii. Ei sunt nemuritori. Trec din veac în veac urmaţi de propria legendă. Va fi obligatoriu să te laşi locuit de Ideea Primordială, să primeşti în casa fiinţei tale suflul ce cutreieră Axis Mundi adiind direct din gura Marelui Arhitect. Primeşti?
- Primesc!
- Inspiră şi rosteşte: Aum, până ce vei simţi căldură în inimă.
Maestrul a chemat asupra mea harul celor trei zei: Enki-Ea, Nimurta şi Tamuz, apoi m-a părăsit. Trei zile am petrecut închis acolo, rostind acea mantră de foc, până ce inima mi s-a aprins de la el. Dintr-o dată, simţurile mele au devenit mult mai ascuţite, am început să văd chiar şi cu ochii închişi, să aud gândurile unor necunoscuţi ce treceau pe lângă spiţerie, să rezonez la îngrijorarea mamei care se întreba, acasă, de ce lipsesc atât de mult.
Uşa s-a dat în lături, maestrul a reapărut.
- Maestre, ce schimbare uriaşă!
- Ţi s-a deschis al treilea ochi. Eşti pregătit să vezi Adevărul. De acum vei purcede singur la nuntirea metalelor, fiindcă alchimia este Marea Artă a combinării Masculinului cu Femininul. Mineralele au şi ele sex; există, cum bine ştii, pietre bărbăteşti şi pietre femeieşti, aşa cum ne învaţă Bahya Ben Asher. Iată, acesta este cazanul tău de topit, întruchipând Marea Matrice, Pământul Pântec. Îl vei pregăti într-o zi atent determinată, vei sacrifica un an-kubu, embrionul divin, şi vei prepara cea mai simplă reţetă. Ai aici immanaku, cenuşă de leşie şi iarbă albă. Urmează reţeta, fierbe-le, răceşte-le, pisează-le, arde-le iar. Va trebui să obţii smalţ albastru, oglinda cerului, simbolul iniţierii tale. Mă chemi când e gata.

18 august 1924

Au trecut şapte zile de când am pătruns în ultima încăpere secretă. Azi dimineaţă, foarte devreme, am ieşit biruitor, dar clătinându-mă pe picioare. Mergând pe străzile pustii spre casă, îmi părea că simt mişcarea Pământului însuşi, rotitoare, lină, precum postulează Galileo în Siderus Nuncius. Pentru mine, locul stelelor nu mai este acelaşi, lucrurile nu mai au înţelesurile din trecut… Mama mă priveşte încruntată, tata mă ocoleşte. Ce le-aş putea spune? Că de fapt nu prepar alifii şi creme? În aerul răcoros al dimineţii am priceput cât de fără de întoarcere e calea pe care am păşit.

5 septembrie 1924

Aflat în ultimul stadiu al iniţierii mele, nu-mi mai rămâne decât să încerc să obţin Elixirul de Aur, Elixirul Vieţii. Cheia simbolică a acestei lucrări am primit-o de la maestru: VITRIOL, Visita Interiora Terrae, Rectificando Invenies Occulum Lapidem, adică „vizitează interiorul pământului, distilând vei găsi piatra ascunsă”. Nunta sulfului masculin, activ cu mercurul feminin, pasiv, duce la echilibrul perfect al aurului, cel care nu e altceva decât lumină solidificată… Ştiu toate etapele şi operaţiile pe care trebuie să le parcurg; întâi mor, putrezind, mă predau lui Saturn; apoi îmi sublimez conştiinţa albindu-mă în faţa lui Jupiter, ca în final să mă purific de tot, vărsând din sângele meu, martoră fiindu-mi Selene. Nigredo, albedo, rubedo. Sau putrefacţie, calcinare, distilare.
De ce sunt trist?

20 septembrie 1924

Mi-am pus şorţul şi-am intrat în magazin. Doream cu disperare să văd oameni, eu care pierdusem aproape contactul cu ei de atâtea luni de zile. Maestrului nu i-a plăcut, dar n-a zis nimic. Seara, m-a rugat să rămân încă un pic.
- Te-ai hotărât, băiete?Ai ales o dată potrivită pentru lucrarea ta?
Tăcerea mea l-a neliniştit.
- Rudi, acum nu mai poţi da înapoi!
- Maestre, am un sentiment neplăcut; ceva îmi spune că nu e bine ceea ce fac. Care este scopul acestor lucruri? Eu nu doresc să fiu nemuritor, deşi nici nu prea cred că ar fi posibil…
- Aha, ai început deja să te îndoieşti? Păi, am să-ţi spun, Rudi. De fapt, ţi-am spus chiar de la început. Scopul este acela de a te purifica pe tine şi de a-i face pe oameni mai buni.
- Oamenii ar trebui să se lupte singuri să fie mai buni; n-are nicio valoare spirituală pentru ei dacă primesc acest lucru de-a gata.
- Fiul meu, aşa cum toate metalele sunt aur imperfect, oamenii sunt oglinzi ciobite ale Celui Preaînalt. Noi ne străduim să desăvârşim metalele şi nu ne vom lupta să ne ajutăm semenii? Tu vei închide cercul preparând Elixirul, căci cercul trebuie închis, pentru a ne feri de locuitorii din unghiuri, spiritele damnate ce nu se mai pot vindeca.
- Eu spuneam că oamenii pot alege singuri ceea ce vor să fie. Şi Creatorul le-a dat această libertate.
- Ei sunt nişte copii mari, nu înţeleg.
- Dar au mâncat din pomul cunoaşterii, maestre, în adâncul inimilor ştiu, cu siguranţă!
- Rudi, ceea ce ai văzut aici, este o nimica toată! Fii ascultător şi-ţi promit că la anul, când sunt invitat la întrunirea pentru dezbaterea asupra documentelor asiriene, te voi lua cu mine. Îţi voi prezenta persoane extraordinare, vei afla ceea ce urechile muritorilor n-au mai auzit de mii de ani.
- Maestre…
- Ascultă-mă! Vei avea prilejul să-l cunoşti pe rabbi Jezel, numerologul, îţi va şopti taina numărului sacru, a numărului de aur; învăţatul Sadiq îţi va arăta homununculul creat acum cinci secole şi pe care îl are în păstrare de atunci; te duc în peştera secretă de la Meteore şi-ţi voi arăta pasărea lui Hermes, ultimul dromornis de pe pământ!
- Parcă mi-aţi promite nişte jucărele…
- Nu, sunt reale! Şi, dacă vine rabbi Aaron, am să insist să-ţi arate golemul său…


27 septembrie 1924

Aseară abia am scăpat de maestru! Nu ştiu ce e cu mine. Poate, aşa cum a spus chiar el, este ultima mea ispitire. Sau, într-adevăr, mi s-a deschis al treilea ochi şi VĂD. Toate misterele şi secretele bine păzite, toate acele lucruşoare îngrămădite în jalnice colecţii îmi par triumfuri ale ridicolului. O tristeţe apăsă greu inima mea.





3 octombrie 1924

Azi de dimineaţă, maestrul a spus că răbdarea sa se apropie de sfârşit. Îmi alesesem ziua pentru Marea Lucrare? Dacă nu merg mai departe, invocaţiile sale nu mă vor mai putea apăra de furia demonilor.
Am avut necuviinţa să râd. Demonii pe care-i dezamăgisem! Ce vor avea să-mi facă?
- Băiete, te situezi sub nivelul aşteptărilor mele. Priveşte urâţenia lumii! Admiră groteştile fiinţe ce mimează viaţa în jurul tău; s-au născut orbi şi vor muri orbi! Între timp se luptă să-şi facă rău unul altuia, cei mediocri să-l acopere cu noroi pe cel ce-ar vrea să se ridice, cei mici să-i doboare pe cei mai înalţi, cei negri să-i ucidă pe cei albi…
- Domnule Goldmann, câtă vreme a fost vorba doar de mine, am fost de acord cu acest joc.
- Joc!
- Am dorit o slujbă. Mi-aţi dat-o. Am intrat de-a dreptul copilăreşte într-o…
- N-am fost cinstit cu tine? Nu te-am plătit suficient? Ce îţi cer eu până la urmă?Să închei ciclul început. Te-am purtat cam repede prin etape, asta aşa e. Dacă vrei o amânare, spune-o deschis. Dar hai să terminăm în bună pace Praful Minune şi să-l distribuim până la sfârşitul lunii. Cantitatea pe care o am nu este suficientă.
- Cred că tocmai cu acest medicament nu sunt de acord. Aura de panaceu universal mă face bănuitor. Prea ucide toate durerile trupeşti şi sufleteşti! Va transforma oamenii în creaturi blegi şi fără voinţă. Am văzut că aţi testat praful pe câţiva nenorocoşi; i-am urmărit şi eu niţeluş.

Praf Minune? Expresia asta îmi suna foarte cunoscut…

- Da? Ai tras vreo concluzie? Au murit? S-au zvârcolit?
- Nici vorbă. Arătau grozav de fericiţi. Atât de fericiţi, încât familia Cândea şi-a îngropat fiica de paisprezece ani fără o lacrimă. Mama surâdea prietenelor consternate şi le amintea că primeşte duminică la ceai, iar tatăl afişa un surâs filosofic, strecurând indignare în sufletele celor prezenţi.
- Şi ce e rău în asta?Cei prezenţi nu luaseră praful, de-aceea nu înţelegeau, dar când toată lumea va trece pe la spiţerie, că dureri mai are fiecare, va primi în pliculeţ rezolvarea tuturor problemelor sale. Rudi, nu fi egoist!
- Domnule Goldmann, oamenii au nevoie de suferinţă. Suferinţa este mântuitoare.
- Auzi la el! Am găsit această magică formulă ce tratează nu doar durerile de orice fel, ci şi temperamentul, iar tu te împotriveşti în mod absurd.
- Întocmai! Tratează durerile, dar nu boala, înăbuşă temperamentul, fără să îi facă pe oameni mai buni. Rămân cu acelaşi caracter, dar dezvoltă o nepăsare monstruoasă.
- E primul pas; îi facem docili.
- Îi îndobitociţi.
- Rudi, trebuie să faci o alegere. Dar ce vorbesc eu?Nu prea mai ai de ales. Te mai păsuiesc cu Lucrarea, dar mă vei ajuta cu Praful Minune.
Atunci mi-a venit o idee:
- Bine, deocamdată. Poate aveţi pe undeva dreptate. Vă ajut cu praful, însă mai amân Lucrarea.

Praf Minune… Mai auzisem cuvintele astea, dar unde? Da! Mi-am amintit că mama Adelei a rugat-o să-i cumpere aşa ceva odată. Însemna că acest produs chiar exista. Foarte curios…
Nausica dormea un somn agitat şi plin de vise; afară se înnoptase şi în grădina din spate mierloiul fluiera timid. Dinspre stradă pătrundea vacarmul oraşului: maşini nervoase, râsete, muzică - toate desfăşurate în noaptea calmă, luminată de becuri colorate şi faruri tremurătoare, ca pe scena unui teatru.
„ Se vor naşte orbi şi vor muri orbi”.
Avea farmacistul dreptate?
M-am îndreptat spre bucătărie cu gând să-mi torn un pahar de lapte; uşa frigiderului a trezit inevitabil pisica. M-a privit cu ochii ei verzi, migdalaţi, expresivi:
- Ce avem la cină?

PATRU

A doua zi mi-am început mica anchetă. Am telefonat la Adela. Ştiam că nu e acasă la ora aceea, dar eu tocmai cu maică-sa doream să vorbesc. Era foarte protocolară, sigur avea să mă întrebe ce mai fac. M-am plâns de dureri de cap, probabil din cauza calculatorului, dar era o consecinţă normală, fiindcă trebuise să-mi termin lucrarea.
- Vai, dragă, dar ia un praf minune, nu te chinui! mă sfătui doamna plină de solicitudine.
- Nici nu ştiu ce este acela.
Acesta era factorul declanşator. Doamna Szabo, fostă profesoară, explica totul sistematic, clar, amănunţit. Astfel am aflat că: Praful minune este un preparat medicamentos de laborator, destinat durerilor de cap, dinţi, urechi, în general zona O.R.L., care se produce exclusiv în oraşul nostru, conform dorinţei exprimate în testamentul inventatorului, un renumit farmacist evreu.
- Claudia, îţi mai spun ceva, dacă-l foloseşti mai mult timp, vei observa cât de benefic este; ameliorează şi indispoziţiile!
Îmi furnizase şi-un bonus…
Acum existau două posibilităţi: 1) bunicul se inspirase din realitate şi scrisese o… povestire; 2) bunicul relatase fapte reale.
Ce să zic, cu tot praful minune înghiţit de câteva decenii, populaţia oraşului mi se părea, cu mici excepţii, relativ normală…
Am reluat lectura jurnalelor.

8 octombrie 1924

Nu doream decât să câştig timp. Ce era mai bine să fac? Să anunţ autorităţile? Cine m-ar fi crezut? Să mai încerc să-l conving pe domnul Goldmann? După cât ajunsesem să-l cunosc, obişnuia să-şi ducă intenţiile până la capăt. Doamne! Nu aveam pe nimeni cu care să mă sfătuiesc! Am petrecut zile întregi pradă unui zbucium sufletesc intens. Azi însă mi-a venit o idee; recunosc, nu este soluţia ideală, dar mai amână puţin lucrurile.
Un foc! În armată am fost instruiţi cum să creăm diversiuni, aşa că nu-şi va da seama nimeni că n-a fost o pură întâmplare nefericită… Incendiul are să cuprindă mai ales laboratorul principal, unde se găsea probabil cea mai mare cantitate de praf, dar şi reţeta. În timp, spiţerul o va redescoperi, ba chiar s-ar putea s-o „îmbunătăţească”. Până atunci, voi sta de vorbă cu… Nu ştiu cu cine.

9 octombrie 1924

Pe pagina anterioară am scris aiureli. Cum o să dau foc unei clădiri în mijlocul oraşului?! Se poate să apară victime. Nu sunt un piroman, nu pot să dezlănţui iadul.

10 octombrie 1924

Bine, nu dau foc clădirii. Atunci ce voi face? Îl voi lăsa pe nebun să otrăvească oameni nevinovaţi?

30 octombrie 1924

Eu m-am resemnat în nepăsare. Mi-e silă de mine însumi şi de incapacitatea mea de-a lua o decizie. Între timp, cantitatea de Praf Minune este tot mai mare, iar spiţerul îşi freacă mâinile de bucurie:
- Rudi, îmi spune chicotind, îi vom transforma pe toţi în aur!

2 noiembrie 1924

Ieri s-a întâmplat nenorocirea. Încă îmi tremură mâinile. Nu ştiu ce simt. Vinovăţie? Mulţumire?
Eram în laborator şi combinam substanţele primare ce intră în compoziţia Prafului Minune. Domnul Goldmann s-a dovedit destul de şiret ca să nu-mi permită accesul la reţeta finală. M-am tot gândit cum să fac s-o distrug, deşi îmi dădeam seama că asta nu va fi suficient; mai mult ca sigur că patronul o ştia pe de rost… Să-l conving să renunţe era un deziderat pierdut de la bun început. Aşa că mă vedeam prins în capcana de-a produce fără de voie otravă pentru concetăţeni. Speram ca până la urmă să găsesc o soluţie. Şi a venit, prin mâna Providenţei.
Am auzit clopoţelul de la intrare, apoi o voce foarte cunoscută, o voce care în ciuda tuturor restricţiilor şi abţinerilor tot îmi mai accelera pulsul. Am ieşit în balcon şi-am privit în jos. Da, ea era şi-i cerea domnului Goldmann un calmant pentru reumatismul mamei sale. Oare îi putea recomanda şi ei ceva pentru migrenele care o chinuiau de la o vreme încoace? Surâzând hoţeşte, spiţerul scoase pliculeţele cu praful dubios.
- Eliza, am strigat aplecându-mă peste balustradă, nu cumpăra porcăria aceea! Este otravă!
A ridicat spre mine ochii albaştri şi m-a privit preţ de câteva secunde. Am văzut-o cum se împurpura la faţă.
- Domnişoară, asistentul meu nu se simte bine.
- Nu! Eliza, nu! am continuat vehement.
S-a hotărât să mă ignore.
- Eliza, praful acela vă va face să înnebuniţi! Să nu-l iei pentru nimic în lume!
- Domnişoară, vă costă patru lei. Staţi liniştită! Până găsiţi mărunt în punguţă, mă duc să-l calmez puţin. Bietul băiat! A muncit cam mult în ultimul timp. Lăsaţi banii aici pe tejghea. Sărut mâinile!
- Eliza, ascultă-mă! Să nu înghiţi aşa ceva! O să vă facă rău!
Spiţerul ajunsese lângă mine şi se lupta să mă împingă înăuntru pe uşa laboratorului, aruncându-mi priviri sumbre. Era mai atletic decât prevăzusem, iar groaza că Eliza avea să plece cu substanţa aceea periculoasă, m-a determinat să-l îmbrâncesc nervos, fiindcă intenţionam să-i spun nu doar ei despre ce era vorba, ci oricui avea să-mi iasă în cale!
Nu mi-am calculat bine impulsul, care s-a dovedit mai puternic decât mă aşteptam, iar domnul Goldmann, dezechilibrându-se, a căzut peste balustradă.
Bufnetul surd, ţipătul Elizei, inima bătându-mi în timpane! Am zburat jos şi-am încercat să-l ajut, dar era prea târziu: o pată mare de sânge întunecat se lăţise pe duşumeaua de piatră. Preţ de o clipă am avut o revelaţie: acesta fusese deznodământul.
Am spus tuturor adevărul: a fost un accident. Eliza nu m-a contrazis. I-am luat prafurile.
N-am fost acuzat de nimic, dar trebuie să rămân la dispoziţia poliţiei.

17 noiembrie 1924

Primăria a intrat în posesia spiţeriei. Defunctul nu avea moştenitori. Mi s-a propus să rămân în continuare acolo, dar am refuzat. E ca un coşmar care ia sfârşit; n-o să cer eu însumi o prelungire! Am fost exonerat, ba chiar mi s-a cerut colaborarea la întocmirea inventarului. Au sosit patru indivizi cu figuri încruntate şi pelerine desuete care au încărcat documente şi obiecte din depozite şi laboratoare. Am străbătut cu ei toată clădirea, pivniţa, podul şi anexele. Totuşi nu am descoperit nicăieri încăperile secrete. Cred că au fost pură halucinaţie…
Am avut însă grijă de reţeta Prafului Minune! Am scos din compoziţie trei ingrediente exotice cu risc crescut; ceea ce a rămas este într-adevăr un calmant moderat.
Am pus lucrurile în ordine.

24 noiembrie 1924

M-am angajat contabil la poştă. Colegii de birou sunt amabili, şefului însă îi place să tune şi să fulgere.
Avem un nou spiţer, venit de la Hermannstadt. I-am predat inventarul, fără regret.
- Domnule Tratner, de ce nu vreţi să rămâneţi cu mine? m-a întrebat. Este nevoie de cineva în prăvălie. Dacă sunteţi calificat, lucrăm împreună în laborator şi mai angajăm pe cineva…
- Nu, vă mulţumesc, dar nu mă pricep.
Mi-au trecut prin minte toate titlurile cărţilor magice pe care le citisem. Descriau o lume deopotrivă întunecată şi aurită, fascinantă şi înspăimântătoare. Eram atras de ea, dar mă şi tulbura. Doream să trăiesc în lumea reală, cu bucuriile sale simple şi fireşti. Cu toate acestea, ştiam că voi purta în inimă, pentru tot restul vieţii, o pată de întuneric.





25 noiembrie 1924

Ziarul local a anunţat ieri, sub două mâini unite, logodna domnişoarei Eliza Mureşan cu domnul Gelu Nistor.

Oh, săracu’ bunicu-meu! Nu merita una ca asta! Deşi, dacă se căsătorea cu Eliza, eu n-aş mai fi existat.
Am stabilit că acesta era un jurnal, cu alte cuvinte, ceea ce citisem era măcar în parte real.
Celelalte caiete se întindeau pe ani întregi; într-un carnet mic, erau rânduri scrise pe front. O adevărată comoară! Aveam să le citesc pe toate, dar acum doream un final mai clar pentru aventura de la farmacie. Ce-ar fi să cumpăr nişte Praf Minune?
M-am îmbrăcat să ies. Aveam să merg la farmacia de cartier, unde vindea doamna Dorina. Era destul de limbută şi, dacă n-o prindeam prea ocupată, avea să-mi povestească tot ce ştia.
Din fericire, în acea minunată zi de iunie, se pare că nimeni nu suferea de nimic. Doamna Dorina îmi aruncă o privire mustrătoare pentru durerile de cap pe care le reclamasem.
- Da, că staţi toată ziua cu nasu-n calculator! Că i-am zis şi lui Jeni a mea: „ Mai dă-l încolo de calculator, măi mamă! Ieşi la plimbare cu fetele, găseşte şi tu un băiat să te scoată în lume!” Şi vă miraţi că vă doare capu’… Hai, ce să vă dau? Algocalmin? Aspirină, ca la americani?
- Doamna Dorina, nu-mi trece cu de-astea, că am mai luat. Mi-a recomandat mama Adelei, doamna Tais, o ştiţi… nişte prafuri…
- A! Praf Minune! E cel mai bun, da’ să ştiţi că dă un pic de dependenţă…
- Da. Chiar aşa i-a zis. N-am mai auzit de medicamentul acesta.
- Păi, nu se face decât la noi. E după o reţetă veche, vedeţi ce oameni deştepţi erau pe vremuri… Da’ să veniţi încă o dată peste o lună. Luaţi acum pe acestea, dar o să vedeţi că s-a descoperit reţeta originală, dirigintele farmaciilor zice că e mai bună.
- Reţeta originală?
- Da, a evreului Goldmann. A fost închisă la bancă, au găsit-o la renovare, într-o cutie de valori nerevendicată de optzeci de ani.

Serbarea de Crăciun

Iată copiii noştri! Astăzi, după ce timpul ne-a schimbat iremediabil pe toţi, copiii de ieri sunt oameni mari. Da, sunt oameni mari, nu doar adulţi. Pe unii i-au ajutat cei de lângă ei, alţii au fost lăsaţi să se descurce singuri, dar toţi şi-au găsit drumul în viaţă.
Neli e profesoară; mai mult, e translator – au apărut două romane “tălmăcite“- cum îi place să spună – de ea. Fănel e patron! Are un service, dar a deschis un mic poligon de carturi pentru şcolari . Băiatul lui e mereu prezent! Olguţa se află în Spania, unde munceşte. Trimite bani acasă soţului, fiicei şi, bineînţeles, părinţilor şi fraţilor. Aurel a renunţat la pian. Cântă zi şi noapte, dar mai ales noaptea, la acordeon, prin localuri sau pe la nunţi. Soţia lui e solistă şi, deşi au împreună un copil, au mai înfiat unul, ca să-l ferească de nepăsarea celor din jur. Rica e căsătorită de mult. Nelu a luat-o până la urmă de nevastă. Au acum şi-o fetiţă frumoasă, “ruptă din soare“, cum o laudă vecinele. Şi amândoi copiii învaţă atât de bine, încât Rica e hotărâtă să-i ţină în şcoală cu orice preţ. Laura pictează obiecte ceramice într-un mic atelier privat care nu mai face faţă cererii de peste hotare. Aurora, manelista, ştiind că are un public cu inima sensibilă, face apel în fiecare spectacol pentru strângerea de fonduri destinate celor sinistraţi, oamenilor necăjiţi şi defavorizaţi. La inundaţii a adunat o sumă record! Cred că dacă ar cânta operă n-ar reuşi!
Rareş a fost în ţară o singură dată. Cei care l-au văzut, greu l-au recunoscut.
Nu pentru că l-ar fi schimbat cele două doctorate pe care le-a obţinut sau titlul de cel mai tânăr profesor universitar la catedra de astro-fizică, ci pentru că i s-a imprimat aerul acela de
“străin“. Şi-a chemat în zadar părinţii în America. Le-a trimis o maşină şi bani, bani, mulţi bani. Se pare că banii nu pot şterge expresia aceea de gol sufletesc din ochii poştăşiţei…
Marius! N-o să vă vină să credeţi, dar Marius e cel mai iubit dintre toţi. L-am văzut de curând acasă la el, adică la misiunea franciscană din oraş. Acolo e un centru pentru copii ai străzii. Marius e adult, ce caută acolo? Acolo lucrează. N-are nevoie de mâini; obiectul muncii lui este imaterial: e sufletul micuţilor ce-l înconjoară. Marius citeşte copiilor. Citeşte atât de frumos, încât –spunea un călugăr uimit – i s-a părut că nu doar copiii, ci şi păsările se opresc să-l asculte, ca pe sfântul Francisc. Când termină de citit, mânuţe mici se întind spre el să-l îmbrăţişeze şi să-l roage să continue.
Laurenţiu e fotbalist. Chiar înainte de a-şi face un nume cunoscut în fotbalul românesc, a fost cumpărat de AS Roma. Lavinia e aproape de el.Şi-a iertat mama şi a mers la ea unde a fost bine primită. Acum s-a căsătorit şi ea cu patronul unei brutării.
Cine mai e? Marian, un inginer bun, cu o familie frumoasă, Mihai, judecător incoruptibil ce ţine să amintească semenilor că au mâncat din pomul cunoaşterii, dar şi mulţi alţii a căror poveste ar merita a fi spusă şi ascultată.
Aceştia sunt oamenii mari, dar în amintirea mea, acolo unde timpul nu-i poate atinge, vor rămâne aşa cum erau la serbarea de Crăciun, când i-am văzut strânşi la un loc:
În public, printre zeci de şcolari, Rica purtând copilaşul în braţe, veniţi să primească daruri,
ca doi copii ce sunt.
Marius, lângă bunică-sa, prezentă ca să întindă mâna în locul lui spre desaga lui Moş Crăciun; Neli cu sora ei, pline de speranţă; Laurenţiu şi Lavinia, aşteptând un dar pe care Moşul nu li-l poate da.
Pe scenă, de-o parte, în corul îngerilor sunt Aurora şi Laura. Între păstori îl văd pe Mihai. Moş Crăciun, încercând să pară obosit, are ochii lui Fănel. Magii, care
uite-i! vin, sunt Rareş, Bogdan şi Aurel. Sfântul Iosif, într-o atitudine gânditoare, e Marian.
Şi iat-o, acolo în mijloc, micuţă, serioasă, timidă, pe Fecioara Maria. E Olguţa; ţine în braţe o păpuşă învelită într-o pânză veche, săracă, dar, deşi toţi ştiu că e o păpuşă, întind gâturile
să-L vadă pe pruncul Iisus şi cântă sfios cu glasurile lor subţirele:
“Dormi, dormi Copile sfânt!
Mii de heruvimi şi de serafimi
Te slăvesc în cor, Copil Mântuitor!”

Silviu

Silviu a înţeles de curând că el e copilul nimănui. Mai întâi a crezut că părinţii săi sunt cei care l-au crescut de mic: mama- femeia blondă, mereu surâzătoare, cu braţe care-l strângeau puternic la piept, cu buze roşii, cărnoase, ce se ţuguiau glumeţ când îl numeau pe el „îngeraş”, iar bărbatul înalt care venea seara acasă, când vesel, când trist, dar vorbind întotdeauna tare, era tata, desigur. Nici nu se putea altfel, de vreme ce îi spunea „fiule”, îl lua pe genunchi şi scotea hoţeşte din buzunar o portocală, o bomboană sau o jucărie.
Şi totuşi, nu.
Mama şi tata au dispărut în mod misterios într-o zi. Nişte doamne grăbite l-au luat de acasă cu o maşină şi l-au dus într-un loc asemănător cu grădiniţa lui. Însă nimeni
n-a venit după el la prânz şi nici seara. Toţi copiii părea că locuiesc acolo de mai mult timp. A tot întrebat: „Tanti, când vine mama după mine?”, dar femeile cu halat alb îi răspundeau prin altă întrebare: „Cum, nu te simţi bine aici? Ia uite câte jucării ai!”
Jucăriile însă îl plictiseau şi-ar fi vrut să-i spună asta lui tati. El îi explica aşa de bine totul, de la tati ar fi priceput orice. De aceea în prima seară s-a hotărât să plângă - în semn de protest – pentru faptul că nimeni nu-l duce acasă. A adormit suspinând şi-a visat-o pe mama.
După câteva zile se lipise de fereastră: s-o vadă pe mama când vine! Dar tanti Reli, cea care făcea curat şi spunea mereu că sunt nişte purcei unsuroşi, l-a smucit de acolo dimineaţa:
- Du-te şi te joacă, măi copile, că uite! Ai pus degetele murdare pe geam. Nu-ţi mai lipi mucii de fereastră că nu mai vine mă-ta din groapă. De câte ori vrei să şterg după tine?!
Nici n-a simţit urecheala sănătoasă administrată de Reli, atât de mult i-a trezit interesul prin cuvintele ei: vorbise de mama!
Câteva zile a ţinut în el toate frânturile de gânduri pe care nu le putea duce până la capăt, dar care îi făceau somnul agitat şi-i întipăreau tristeţea pe chip. Într-o
după-amiază, a apărut doamna inspectoare, de care simţise el că se tem până şi femeile cu halat alb, ba chiar şi tanti Reli.
Plin de hotărâre, cu obrajii încinşi, s-a apropiat de măsuţa unde se servise cafeaua.
-El e copilul de care v-am spus. zise Viorica.
Doamna inspectoare îl privi pe deasupra ochelarilor. Nu zâmbi, dar i se adresă pe un ton blând:
-Silviu, te deranjează ceva? Te supără cineva?
-Mami mă supără că nu vine odată după mine!
Una din femei oftă. Inspectoarea părea că se gândeşte la ceva. Mesteca în ceaşcă cu un aer absent. Îl privi din nou:
-Mulţi ar vrea să-l ia în adopţie. E tare frumuşel. Dar până se analizează dosarele, până se aprobă, până la încheierea anchetei sociale, mai trece un an, doi. Să găsim un asistent maternal, să-l dăm în plasament. E clar că nu-i place aici.
-Tanti Reli a zis că mama e-n groapă. Cum adică?
Doamnele părură stânjenite.
-Ce prostie! Hai, du-te şi te joacă, uite ce maşină are Gelu.
Se îndepărtă necăjit. Nimeni nu-i spunea ceea ce dorea să afle.
Zilele erau cumplit de lungi. Uneori se trezea noaptea plângând, dar tăcea repede, oricum nu venea nnimeni la el. Îşi ţinea respiraţia în speranţa că va auzi cum sforăie tati în dormitor, însă tot ce putea desluşi era picătura unui robinet de la baie sau visul zbuciumat al unui copil.
Până la urmă îşi făcu un prieten. Era ceva mai mare:
-Cum te cheamă? îl întrebase băiatul blond, cel mai înalt din grupă.
-Silviu. Da’ pe tine?
-Doru, ca pe tata.
-Tata-l tău când vine să te ia?
-A, nu vine, că e-n Spania, o ţară de-afară, e tare departe. Şi câţi ani ai?
-Cinci.
-Eu am şase. zise Doru cu vădită mândrie. La toamnă mă dă la şcoală. Ştii ce e şcoala?
-Da, c-am fost şi eu la grădiniţă, da’ venea mama după mine.
-N-o să mai vină.
-Tu de unde ştii?
-Aicea-s numa’ copii fără mamă şi tată, nu vezi?
-Da’ de ce ?
-De-aia. Tanti Reli zice că suntem cu nevoi speciale.
Silviu îl privi cu gura căscată. Începea să priceapă că lucrurile stăteau mai prost decât crezuse.
-La şcoală o să fie tare bine. continuă Doru ideea care îl preocupa. E frumos, o să vezi! Te învaţă să scrii şi să citeşti, ai o învăţătoare care te iubeşte, te ţine de mână şi scrie cu tine şi îţi zice pe nume.
Silviu nu putea urmări aşa potop de cuvinte; se uita la ursuleţul cafeniu pe care-l ţinea de-un picior: îi căzuse ochiul, singurul ce-i mai rămăsese. Acum o să mai vadă?
Într-o zi s-a întâmplat ceva: a fost chemat într-o cameră separată, unde un nene şi o doamnă vorbeau cu doamna inspectoare.
De cum îl văzu, doamna cea tânără începu să zâmbească şi să-i spună lucruri de alint:
-Silvică, mamă, vrei să fii puiul meu? Te facem mare, să ai grijă de noi când om fi bătrâni.
Inspectoarea tuşi ca să le atragă atenţia:
-Doamna Dobrescu, sper c-aţi înţeles. Copilul vă este încredinţat în plasament. Sunteţi asistent maternal, în orice moment copilul poate fi dat spre adopţie. În consecinţă, vă rog să nu vă ataşaţi prea tare sau să-i faceţi promisiuni nefondate.
-Nu, sigur că nu. aprobă domnul cu geacă de fâş. Când venim să-l luăm?
-Îl va aduce la dumneavoastră asistenta socială, cam pe săptămâna viitoare. Doamna fiind acasă, se va trezi cu noi la uşă.
-Da. Şi încă o întrebare: mai sunt zece zile din luna asta. Ni le plăteşte sau doar de luna viitoare căpătăm bani?
-Nu vă grăbiţi aşa cu banii, domnu Dobrescu. Întâi rezolvaţi amănuntele pe care vi le-am semnalat ca să puteţi primi copilul în bune condiţii.
-Da, bineînţeles, ziceam şi eu numa’ aşa ca să ştim cum să ne facem socotelile.
Întors printre copii, Silviu îşi dădu seama că, deşi doamna Dobrescu îl mângâiase şi-l pupase, iar acest lucru îi plăcuse, tot nu era ca atunci când mami îl strângea la piept. Şi mai era ceva: el i-a spus unei femei cu halat alb că aceştia nu erau părinţii săi, dar ea părea să nu înţeleagă că e pe cale să se producă o greşeală.
Dacă el pleca cu oamenii aceia şi apoi aveau să vină mami şi tati şi n-o să-l mai găsească? Îi împărtăşi această spaimă şi lui Doru, dar el comentă cu satisfacţie:
-Vezi? Ţi-am spus că aici te aduce numai dacă n-ai mamă şi tată. Acum ţi-au găsit alţii.
-Dar tu ai zis că ai tată.
-Da, dar e-n Spania şi se întoarce abia peste un an, c-aşa a promis.
Silviu ascunse ursuleţul cafeniu sub pătura patului său, deşi li se spusese de mai multe ori că nu e voie cu jucării în pat. Ursuleţul nu era însă o jucărie. Era frăţiorul lui şi avea nevoie de el, fiindcă era orb. O să-i spună lui necazul pe care nimeni nu părea să-l ia în seamă.
Petrecură multe nopţi împreună, Silviu suspinând de dorul mamei, ursuleţul încercând să-l aline cu mormăitul slab şi răguşit pe care resortul său defect i-l mai permitea. După zece zile, într-o dimineaţă de toamnă, Silviu a fost chemat în birou.
Doamna Viorica îi împachetase hăinuţele în două plase: aveau să plece la familia Dobrescu. Ursuleţul dormea încă, înfăşurat în prosopul de deasupra; după ce l-a învelit mai bine, Silviu se declară de acord să plece. Doamna Viorica zâmbi, Silviu o luă de mână. Aşa a părăsit locul unde petrecuse ultimile patru luni.
Familia Dobrescu locuia la ţară. Silviu privise pe geamul maşinii tot drumul. Coborând, clipi din ochi. Erau pe-o uliţă plină de noroi, cu case modeste înşirate de-o parte şi de alta. În faţă, un podeţ şi-o poartă de fier care-l întristă fără să ştie de ce. Doamna Viorica apăsă un buton, sus pe stâlp. Se auziră paşi, apoi poarta se deschise larg:
-Ia te uită cine a venit acasă!
Doamna Dobrescu îl duse înăuntru plină de efuziuni.
-Puişorule, o să-mi spui mama, da?
Silviu ar fi vrut să plângă, dar ştia că toţi se vor supăra.

Au trecut trei ani, dar Silviu îşi mai aminteşte încă dimineaţa umedă , rece şi tristă în care a ajuns aici. E ca un tablou în mintea sa, pe care se opreşte uneori să-l privească. Ştie cumva, în sinea lui, de ce l-a speriat poarta de fier: intrând pe-acolo pierdea şansa de-a o regăsi pe mama.
A acceptat s-o numească „mamă” pe doamna Dobrescu, dar cuvântul îl ustură de fiecare dată ca o mustrare. A învăţat să fie supus, dacă vrea să-i meargă bine, fiindcă bunica repede pune mâna pe băţ. Bunica e mama domnului Dobrescu; lui Silviu i se pare că-l priveşte cu duşmănie, însă n-are ce face: „mama” pleacă să-l ajute pe „tata” la chioşcul alimentar pe care l-au deschis la colţul uliţei. Vine seara târziu acasă, iar pe el îl lasă cu buni. De altfel, chiar şi alinturile doamnei Dobrescu au devenit foarte rare, i-a spus că de acum e băiat mare şi trebuie să fie cuminte, să ajute în gospodărie şi să asculte de toţi.
Silviu ştie ce are de făcut; bunica îi dă mereu de lucru, iar dacă îl vede la lecţii, îi zice batjocoritor că niciun om nu poate mânca hârţoage. Mai bine să facă ceva folositor: să dea la păsări, să închidă oile, să scoată apă. Dar mai ales, să încerce să nu semene cu poama de mă-sa:
-Cum care mamă? Aia de te lepădă la spital, că ce poamă trebe să fi fost, he, he…
După ce află sensul cuvântului „lepădă”, Silviu zadarnic s-a străduit să explice bătrânei că mama lui, împreună cu tata, au plecat într-o zi peste drum la nişte vecini şi nu s-au mai întors, dar el îi aşteaptă pentru că…
Enervată de-a binelea, baba îl aşeză la masă în faţa ei şi făcu totul să fie clară:
-Mă, copile, a de zici tu de ea, erea tot asistentă de-asta ca noru-mea. Nu erea
mă-ta cea adevărată. Şi nu mai vine, c-o călcat-o un audi, de-or murit pă loc şi ea şi bărbatu-său, aşa că nu mai aştepta. Iar mă-ta cea bună, şezi blând că nu vine, atâta grijă o avut: să scape de tine. La ce să mai vie?
Silviu rămase perplex. Dintr-o dată se simţi suspendat în aer. Cine era mama lui? Când şoptea „mama” vedea icoana femeii blonde, iubitoare, lângă care nimic rău nu i se putea întâmpla. Dar aceea nu era mama. Şi nici tata nu era tata.
Deci el era copilul nimănui. Aşa se explica de ce la şcoală învăţătorul îl găsea mereu vinovat, de ce doamna Dobrescu se cam plictisese să-l alinte, de ce domnul Dobrescu îl învaţă să spună anumite lucruri când vine asistenta socială în vizită…
Total debusolat, Silviu se aşeză pe patul lui, unde Beni, ursuleţul, dormea mai tot timpul. Nu era nimeni în jur şi, după ce se asigură de acest lucru, îl luă în braţe pe vechiul său prieten şi se duse la geam:
-Beni, stai cuminte, să nu ne audă doamna. Ne uităm pe fereastră să vedem când vine mami după noi, da’ să nu mai zici la nimeni, bine?

Oglinda

Bunica i-a dat cadou mamei o poşetă neagră, veche, dar bine păstrată. Adevărul e că nu mai prea era de purtat; mama ar fi meritat o poşetă elegantă din piele scumpă, însă ea n-a cheltuit niciodată prea mult pentru sine şi-a purtat toată viaţa poşete din vinilin ieftin.
În poşeta primită era şi o oglindă mică, cu două feţe şi margini şlefuite, nu ceva deosebit, dar îndeajuns de micuţă şi cochetă ca să fure inima fetiţei ce eram. Bineînţeles că am început o campanie fierbinte de rugăminţi şi promisiuni adresate mamei, ca să mi se dea oglinda. Am fost refuzată. Mi s-a răspuns invariabil acelaşi lucru: “Eşti prea mică, n-ai nevoie de oglindă.” Am bâzâit, m-am îmbufnat, dar până la urmă m-am împăcat cu ideea că locul oglinzii e în buzunăraşul poşetei negre.
Mama era educatoare şi, într-o zi, o fetiţă micuţă cât un lăstar de trandafir, cu şorţuleţ albastru şi fundă roşie la gât, a văzut-o privindu-se în oglindă, înainte de plecare.
Şi iată că fetiţa aceea sărăcuţă, cu pantalonaşii prăfuiţi, ale caror manşete atârnau descusute,
a îndrăznit să-i ceară mamei oglinda pentru ea! Eu eram de faţă şi aşteptam cu încântare să aud acelaşi răspuns care mi-a fost dat şi mie: “ Încă eşti mică, n-ai nevoie de oglindă.”
Mama însă a luat de mână pe fetiţa blondă cu păr ondulat, şi-a deschis poşeta, a scos oglinda din buzunarul lateral – pe care-l cunoşteam atât de bine – şi i-a dat-o!
N-am putut protesta, fiindcă uimirea mă sugrumase. Era o lumină misterioasă pe chipul mamei, care a trecut pe chipul fetiţei de îndată ce a luat oglinda şi şi-a privit ochii în ea.
Nu-mi mai amintesc dacă mai târziu am reproşat sau nu mamei faptul că dăruise lucruşorul ce mi-l doream altei fetiţe, dar acum înţeleg gestul ei şi privirea - adresată mie - care l-a însoţit: eu aş fi pierdut oglinda, poate aş fi spart-o şi-aş fi uitat totul.
Mama mie mi-a dăruit oglinda aceea; mi-a dăruit-o în forma ei ideală, astfel încât n-o pot uita.
Şi peste timp, privesc cu ochii minţii în oglinda mică şi zăresc în ea chipul mamei, aşa cum a fost, luminat şi luminând ciudat.

Mamă a trei copii

Această întâmplare s-a petrecut cu câţiva ani în urmă. Pe atunci locuiam încă în frumoasa casă albă, stil românesc, de pe strada Ciocârliei, împreună cu părinţii. Era o relaxare să te plimbi pe strada noastră; era linişte, maşinile rulau moderat, casele îngrijite aveau în faţă grădini de flori cu bănci şi alei. Copacii îşi întindeau umbra pe trotuare în zilele cu arşiţă şi toată lumea încetinea pasul de plăcere.
Faptele de care-mi amintesc acum nu s-au petrecut însă în una din acele minunate zile de vară. Era toamnă târzie, era un noiembrie umed de ceaţă, mohorât, întunecat. Nu era frumos nici pe strada noastră. Veneam cu mama de la cumpărături discutând, ca mai întot-
deauna, un pic în contradictoriu, dar păstrând tonul glumeţ.
Pe acelaşi trotuar, dar din sens opus, se apropia de noi o femeie în vârstă. După îmbrăcăminte s-ar fi zis că s-a repezit până în vecini, la cineva. Avea în mână o sacoşă. Baticul de pe cap şi puloverul de lână tricotat, m-au făcut să mă gândesc la o pensionară a vreunei fabrici oarecare. Ajungând în dreptul nostru, a căutat privirea Mamei şi a întins mâna cu un gest rugător, vrând cu orice preţ să ne oprească:
-Doamnă dragă, îi zise Mamei, nu ştii dumneata pe unde s-apuc către Cluj?
-Către Cluj? se miră oarecum Mama. Puteţi sta la ocazie pe lângă Spitalul din Nord…
-Nu, nu la ocazie. Mă duc pe jos…
-Pe jos?!
Am schiţat o mişcare de nerăbdare spre maică-mea: nu-şi dădea seama că bătrâna are minţile rătăcite? Mama însă întrebă cu îngrijorare:
-Auzi acolo! De ce vreţi să mergeţi pe jos! la Cluj?
-Păi, poate m-oi sfârşi până acolo. şi bătrâna lăsă lacrimile să-i curgă pe obraji.
Mama schimbă brusc tonul:
-Ascultă, mamae! Vino dumneata cu noi, uite aici, a doua casă. Bem o cafea, mâncăm o prăjitură şi-mi explici ce s-a întâmplat.
Mi-am dat ochii peste cap exasperată. Bătrâna părea însă atât de pătrunsă de frig, încât n-am îndrăznit să zic nimic care ar fi putut s-o alunge. Mama o luase deja de braţ pe femeia ce o privea recunoscătoare şi o ducea spre poarta noastră. N-aveai ce-i face! Aşa era Mama: ajuta pe oricine: cerşetor, copil pierdut, câine vagabond, pisică rătăcită.
În bucătărie le-am auzit stând de vorbă. Bătrâna zicea suspinând:
-De, mamă, de n-ar fi murit bărbatu-meu, era poate altfel. Noi am avut trei copii: doi băieţi şi-o fată. I-am ţinut în şcoală, au meserie, i-am căsătorit şi, când am zis că ne-am liniştit şi noi, s-o bolnăvit bărbatu’. Într-un an dus o fost …
-Da’ ce-a avut?
-Cancer. Copiii, ştii şi dumneata, mereu au nevoie de câte ceva. Îmi făcuseră şi nepoţi, aveau cheltuială şi ei. Or zis că să vindem pământurile. Io le-am zis să le vândă, că eu sunt bătrână şi nu mai pot munci. Îmi ajungea o grădină şi câteva găini – că tot pentru ei – să ia o paseră, un ou proaspăt…Şi m-or dus la notar. Acolo, că să vindem şi casa, că aşa ia un preţ bun, că ăl de cumpără vrea tot. Eu am zis: da’ mai mamă, cu mine ce faceţi? Ei că
nu, că stau la Ileana, fie-mea. Mi-era inima grea, doamnă. Eu nu pot sta la oraş. Maşinile fac vâj în sus, vâj în jos, e gălăgie şi furnicar de oameni, îmi dă dureri de cap! Pe urmă, eu toată viaţa am stat la căsuţa mea, cu omu’ meu. Un’ să plec bătrână? Vroiam să mor în patu’ meu. Da’ m-or convins, proasta de mine! Fie-mea: stai la mine, mămică, şi nu faci nimic toată ziua, că ţi-o ajuns şi matale. Te uiţi la televizor şi, dacă vrei, ai grijă de asta mică –
nepoata-mea, adică. Ce era să fac când erau toţi cu gura pe mine? N-am vrut să-i supăr, măcar că ştiam eu că n-o fi chiar bine. Au vândut tot. La scurt timp, mie mi-era tare dor. Da’ degeaba. Copiii n-au vrut să mai meargă pe-acasă –ce casă, că nu mai era –prin sat, nici măcar pe la cimitir, pe la taică-so la ziua morţilor… Fie-mea o zis că nu sunt bani de pomană, că o trecut doi ani deja şi morţii cu morţii, viii cu viii. Vai de sufletul meu, doamnă dragă!
M-am strecurat în bucătărie, într-o parte, pe-un taburet. Bătrâna îşi ştergea lacrimile cu colţul baticului. Mama o privea plină de atenţie. Fusese întotdeauna o bună ascultătoare.
-D-apăi asta n-o fost tot. La început nu m-o pus nimeni la muncă, nu pot să zic. Tot făceam eu, că nu mi-e-n fire să stau: o mâncare, mai spălam nişte haine, mai scuturam. Mi se ura în casă toată ziua, în vârful blocului. Măcar să fi avut o grădină, aşa ca dumneata… Când terminam toate, până a pleca după nepoata-mea la cămin, stăteam pe-o bancă afară, la scara blocului. M-o găsit gineri-meu de vreo două ori. Pe-urmă o certat-o pe fie-mea că mă ţine pe nimica. O uitat că şi-o luat maşina din banii de pe căsuta mea… S-or certat de mai multe ori pentru mine. Îmi venea să intru în pământ, nu alta! Mă rugam la Dumnezeu să deschidă pământu’ să mă înghită . Şi-apăi fata mi-o zis într-o zi că de ce nu mă duc să mai stau şi pe la Costel? La Marian, celălalt băiat, nu se putea, ca ăla stătea cu socrii, c-aşa or avut învoiala de când s-or luat copiii. Ăi bătrâni or zis: îţi dăm fata, da’ staţi cu noi că avem de toate şi să nu ne lase şi pe noi singuri. Nu prea i-o plăcut băietului, da’ ce era să facă? De-aia a vrut şi el mai mulţi bani ca să contribuie şi el, să nu-i arunce în faţă într-o zi că aşa şi pe dincolo.
Şi l-o sunat Ileana pe Costel ca să vină să mă ia şi pe la ei. S-or certat la telefon. Da’ Costel o venit. Fata mi-o pus într-o valijoară câteva trenţe ale mele şi mi-o zis să aştept. Şi cum ziceam, o venit, da’ mie tare nu-mi venea să plec! Una e fata, alta e nora. Ştiam eu că Dana nu mă prea are la suflet. La Costel a fost chiar mai rău. Dana i-a făcut scandal de faţă cu mine şi cu copilu’. Ei avea deja doi copii – Dănuţ de patru ani şi Aniela de opt luni. Noră-mea era acasă în concediu de creştere a copilului. Stăteam pe capu’ ei toata ziua. Costel i-o zis să se întoarcă la muncă, să stau eu cu fetiţa. Nici n-o vrut să audă. Ce-i drept, avea muncă grea, la un restaurant, şi-i plăcea mai bine acasă. Nici n-avea încredere să-mi lase fetiţa. Cel mai rău era că n-aveau decât două camere. Cu toţi banii din vânzarea casei de la ţară şi cu cât ar mai fi luat pe apartamentu’ lor, nu le ajungea să-şi ia la trei camere, că e scumpe. De, mamă! El o luat-o pe Dana fără nimic, numa’ cu cămaşa pe ea, cum s-ar zice.
S-or iubit, ca tinerii.
Bătrâna oftă. Mama o încurajă să continue, deşi mi-am dat seama că intuia uşor sfârşitul.
-O fost tot mai rău. Acum înţeleg eu că ei, când or vândut, şi-or făcut socoteala că eu oi muri iute. Noră-mea l-o ameninţat că ia copiii şi pleacă la mă-sa. Degeaba ţinea băiatu cu mine. Eu plângeam. O telefonat la Ileana să mă duc înapoi la ei. Fie-mea o zis că deocamdată nu pot, că vor să renoveze apartamentu’ şi să mai vadă, la vară încolo. Într-o zi, n-am mai răbdat. Mi-am luat sacoşa şi dusă am fost.
-Dar dumneata n-ai muncit? N-ai pensie?
-Ba da! Am patru milioane, pensie mare. Le dau lor toţi banii, da’ văd că nu era de-ajuns. Ziceau că e mult de plătit la întreţinere.
Mama o apucă de mână.
-Uite cum facem: stai câteva zile la noi. Ne gândim la o soluţie.
-Nu, mamă, nu vreau să deranjez, nici nu te gândi. Ce-o să zică bărbatu’ dumitale?
-N-o să zică nimic. Trebuie să te ajutăm. Prinţeso! mi se adresă zâmbind complice, du-o pe bunica în cămăruţa de lângă baie, acolo n-o s-o supere nimeni.
Aşa a rămas la noi bunica câteva zile. Mama şi-a pus relaţiile în acţiune; tata, care iniţial a părut cam morocănos auzind de noua locatară, a descoperit în bătrânică o expertă grădinăreasă cu care a dezbătut îndelung despre pasiunea lor comună. După zece zi-
le, mama a obţinut un loc la un cămin de bătrâni. Ne-am dus toţi şi-am instalat-o. A fost mulţumită; avea o cameră pe care o împărţea cu o doamnă de vârsta ei. Exista o sală de lectură cu televizor, un parc îngrijit şi, plus de asta, nu trebuia să facă nimic. E drept că pensia o dădea toată. Dar, cum spuneam, mamae Onela a fost foarte mulţumită. Am mai vizitat-o cu mama. Într-o zi, când ne pregăteam să mergem pe la ea, mama a luat un palton al ei, l-a împachetat şi i-a zis tatei:
-Îi duc paltonul meu verde. Ştiu, ştiu că n-are decât doi ani, dar s-a demodat, iubitule! şi-i zâmbi tatei cu zâmbetul ei special, anume făcut ca să obţină orice.
Dotată cu palton, bunica a început şi ea să ne viziteze. Ajunseseră s-o cunoască şi vecinele, care o căinau pentru necazul ei.
Primăvara a venit din martie, nesperat de frumos şi usor. Mamae Onela ne-a însoţit la piaţă, la cumpărat răsaduri de flori şi i-a ajutat pe mama şi pe tata să le planteze. Între timp, îi povestea mamei lăcrimând:
-Auzi, fata mea, (că începuse să-i zică aşa Mamei ), nu m-au căutat patru luni de zile. N-o întrebat nici unu că ce-o fi cu mama lor. Puteam să zac moartă pe drumul cătră Cluj şi ei n-ar fi ştiut. Acum o săptămână s-or dumirit că lipsesc şi-or anunţat la poliţie. Or venit la cămin şi m-or certat că de ce nu le-am spus.
-Lasă, mamae, acum a trecut. Auzi ce-a zis madam Anuţa: îţi dă mohair să-i faci şi ei un jerseu ca al dumitale, că-ţi plăteste.
-Îi fac, las’ că-i fac.
Era evident: aveam un nou membru în familie. Bunica venea săptămânal şi, când întârzia să apară, simţeam toţi că ne lipseşte. Odată, stând pe bancă sub tei, o văd venind. Vecina din dreapta, doamna Marin, o abordă:
-Ce faci, mamae Onela?
-Ia, am venit la fată. Şi ţi-am adus jerseu’.
-Ce-o tot superi pe doamna? Ce mai vrei de la ea? o tachină în glumă vecina.
-Nu se supără Irinuca mea! Vin numa’ s-o văd, mamă, că e tare bună şi frumoasă!