O prăjiturică

E prima carte de Martin Page pe care o citesc, ba chiar e prima oară când aud de Martin Page. Adică n-am pretenția că emit opinii pertinente. Acest mini-roman se citește într-o după-amiază și este exact ca un ceai: relaxant. Sau ca o prăjiturică: îți oferă garantat satisfacția pe care o aștepți, nu te tulbură, nu te schimbă, nu te face - Doamne ferește! - să-ți pui întrebări. Am citit pe paginile sale atâtea lucruri pe care le știam, încât nici să râd nu am putut, deși autorul miza pe asta.
De pe partea mea, Martin Page se poate lua de mână cu Eric Emmanuel Schmitt.

Lupta pentru supraviețuire

Mi-a plăcut atât de mult acest roman, încât acum cred că voi începe să-l citesc pe loc, a doua oară. E plin de miez, merită să-l buchisesc.
*
Nu trăim, ci supraviețuim. Luptăm să rămânem vii pe fundul unei gropi. Ne amăgim cu o iluzorie libertate.
*
„La gândul că printre oamenii triști și cenușii, alții aveau alte culori - roșie, albastră, verde - se scufunda într-o insuportabilă greață de sine.
Numai în romane și în filme vara era scăldată în razele unui soare orbitor, în realitate, existau duminici umile în orășele mici... un bărbat făcându-și siesta cu articolele politice ale unui ziar răspândind un iz de praf de pușcă... sucuri de fructe conservate și termosuri cu capace magnetice... bărci de închiriat, cincizeci de cenți ora, coada e aici, vă rog - golfuri spumegânde, cu resturile plumburii de pește mort... iar la urmă un troleibuz supraîncărcat, gemând obosit. Toată lumea știe asta, dar nimeni nu vrea să fie luat în bătaie de joc și păcălit; astfel, pe pânza realității, ei schițează cu vervă numai conturul unui festival iluzoriu. Tați  mizerabili, nebărbieriți țipă la niște copii plângăcioși, încercând să-i convingă că a fost o duminică plăcută... scene meschine, pe care le-a văzut oricine în câte un colț de autobuz... gelozia patetică a oamenilor și nerăbdarea lor în fața fericirii altora.”

Acestea sunt zilele vieților noastre

Singurătăți abisale

Mi se întâmplă uneori în toiul nopții să aud vag un sunet de motor îndepărtat mergând în gol. Sau în după-amiezi liniștite și perfect tăcute deslușesc un huruit undeva la limita auzului. Mi s-au dat tot felul de explicații, că sunt bătăile inimii mele, că e un sunet de fond, că e sunetul sângelui în sistemul circulator, că e sunetul hum...  Iată că am găsit explicația abia acum, în romanul lui Murakami. E murmurul singurătății.

"Am închis ochii şi mi-am încordat auzul, gândindu-mă la urmaşii satelitului Sputnik, ce străbat şi acum spaţiul, legaţi de Pământ numai prin gravitaţie. Suflete singuratice într-o închisoare de metal, se întâlnesc în bezna infinită a spaţiului, trec unul pe lângă celălalt şi se despart pentru totdeauna, fără vorbe, fără promisiuni."

După o așteptare prelungită dureros, am reușit să citesc și acest roman al autorului meu preferat. Mai sunt două cărți pe care le vânez. 

Știu că sunt subiectivă, îmi place Haruki Murakami, îmi plac și cărțile lui ceva mai slabe pentru că în toate se regăsește un miez profund, adeseori chiar insondabil. 

„Iubita mea, Sputnik” este reluarea îmbogățită a povestirii „Pisicile care devorează oameni”. Multe din temele lui Murakami apar în acest roman, dar mi-a atras atenția în mod deosebit cea a dispariției. Dispariția unuia dintre personaje este o situație des întâlnită în cărțile lui Murakami, ba mai mult, cred că e un subiect al autorilor japonezi, căci abia am citit două dintre cărțile lui Kobo Abe și m-am confruntat cu două dispariții.

Interesantă este nuanțarea pe care Murakami o aduce subiectului.

Unde e dragostea? Avem trei personaje: naratorul, Sumire și Miu. Cine pe cine iubește? Care e dragostea?

Aseară citeam în „Femeia nisipurilor” de Kobo Abe că „dragostea este ceea ce rămâne după ce ai eliminat toate constrângerile”. Ciudat, pentru că de obicei, ne izolăm iubiții în cuști.

Frunze în vânt

„Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului: așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său.”
*
Ce mi-a plăcut foarte mult: similitudinea între zmeul de hârtie și destinul omenesc. Aceeași fragilitate, aceeași luptă, același zbor.
*
Scris după rețeta de succes a școlii americane de creative writings, romanul  lui Khaled Hosseini nu are cum să nu placă. Nu lipsește niciun ingredient: secrete de familie, tradiții ciudate, emoție, suspans, răsturnări de situație... Este o carte pe care n-o poți lăsa din mână chiar în timp ce realizezi că e un roman strălucitor și... superficial. Minunat pentru o lectură de vacanță, îl recomand, zău, dar atât. Se vede prea ușor urzeala țesăturii. Prea ușor îți dai seama cât de precis a fost planificat fiecare amănunt, fiecare grad cu care a săltat tensiunea dramatică. Eu cred că un mare scriitor este uneori posedat de opera sa, scrie și ceea ce nici nu i-a trecut prin minte, dar nu poate schimba, întrucât textul a căpătat o stranie independență. Nimic de acest fel la Khaled Hosseini.

Toate drumurile duc la sine

M-a prins de la primele pagini romanul japonezului, (alt scriitor japonez care scrie grozav), așa că m-am văzut nevoită să-mi rup din orele de somn ca să citesc. În ciuda primei impresii, categoric nu este un roman polițist. Mai întâi m-a trimis spre personajele lui Haruki Murakami care se confruntau cu dispariții ciudate ale apropiaților, apoi au apărut alte conexiuni care mă orientau mai degrabă spre „Toate numele”, unul din romanele mele favorite.
*
La ce slujește o hartă? Ca să găsești ceva. O hartă arsă e un drum în necunoscut. Personajul narator, detectivul, caută pe un anume domn Nemuro, dar realizează, ca și Jose al lui Saramago, că toate drumurile duc cumva spre sine. Încercând să-i descifrăm pe ceilalți, ne descoperim pe noi înșine. Și, întocmai cum misterioasa femeie din „Toate numele” nu se lasă găsită nici măcar după moarte, tot astfel domnul Nemuro scapă urmăririi ascunzându-se în mintea detectivului.
*
„Oare este chiar atât de insuportabilă lumea aceasta, încât trebuie să încerci să evadezi tot timpul ca să poți suporta viața?”

Nicio noutate

Ca întotdeauna, dracii veghează la virtutea îngerilor.

Alfred în Italia

Alzner Alfred. Născut pe 8 iulie 1902 și decedat după douăzeci și ceva de ani în împrejurări tragice. Inginer agronom, iubitor de sporturi în aer liber precum călăria și patinajul. Singur în singurătate, singur printre oameni. Fratele bunicului. Așezat pe trepte, cu mâna la bărbie.

Norii

”M-ai întrebat dacă am memorie. Depinde: dacă mi se datorează ceva, am o memorie minunată; dacă, din păcate, eu datorez ceva, nu mai am deloc.”

Aristofan

Voltaire pe facebook

" Dacă vrei să știi cine te conduce, află pe

 cine nu ai voie să critici " - Voltaire

2312. Când oamenii vor fi mai puțin decât oameni...

Poveștile viitorului mă fascinau. Fie că erau teribile, înspăimântătoare, fie că mă uluiau, citeam astfel de cărți cu sufletul la gură. De data asta am citit „2312” cu interes, dar fără vervă. Romanul lui Kim Stanley Robinson prezintă un viitor atât de firesc, atât de rectiliniu cu prezentul pe care-l trăim, încât sentimentul de uimire mi-a fost suprimat. Asta nu înseamnă că nu e o carte bună, dimpotrivă. Doar că eu personal (deci nu e valabil pentru toată lumea), am fost dezamăgită de societatea umană sau ce a mai rămas din umanismul ei, așa cum o imaginează autorul. Pentru că mă tem că s-ar putea să aibă dreptate.

„Cred că în capetele oamenilor există prea multe otrăvuri vechi. De asemenea, pauperizarea este o tactică de intimidare. Dacă o populație este decimată, restul de nouăzeci la sută devin docili. Ei au văzut ce se poate întâmpla și se mulțumesc cu ce au.”

Despre flamingii cu pantaloni

Din cauza evenimentelor prin care am trecut, mi-a trebuit o lună ca să termin de citit această carte. Semnul îmi fusese trimis cu mult înainte despre ce avea să mi se întâmple, dar n-am știut să-l descifrez. Peste tot sunt semne și nu le știm citi... „N-ai să mori” a fost avertismentul meu. Cine ar fi crezut?
Și chiar dacă a fost necesară o lună ca să mă adun și să îmi fac timp pentru lectură, chiar dacă zilele în care citeam câte puțin erau despărțite de multe zile fără citit, am reușit să gust frumusețea amară a romanului de față.
*
Trăim într-o lume în care dacă o mamă dă o palmă unui copil obraznic s-ar putea să aibă probleme cu cei de la protecția copilului, dar aceeași mamă poate să-și omoare copilul, dacă e suficient de mic, prin avort, fără să i se aducă vreo acuzație. În „Splendida cetate a celor o mie de sori” este o scenă în care unul dintre personaje relatează cum un văr al său a pictat niște flamingi.
„Când au descoperit picturile, a continuat el, talibanii au fost ofensaţi de picioarele lungi şi goale ale păsărilor. După ce i-au legat picioarele şi l-au biciuit la tălpi până i-a dat sângele, i-au dat vărului posibilitatea să aleagă: ori distruge picturile, ori face ceva ca flamingii să fie cuviincioşi. Aşa că vărul a luat pensula şi a pictat pantaloni pe fiecare pasăre.
— Şi uite-aşa au apărut nişte flamingi islamici, a spus Tariq.”
Ipocrizia, după cum vedem, nu are frontiere. Această ipocrizie este demascată de autor în romanul „Splendida cetate a celor o mie de sori”.
*
Îmi place acest autor, deși nu a scris o capodoperă, romanul său este o mărturie a evenimentelor din  ultimii ani ai Afganistanului. Despre Kabul și talibani auzeam la știri. Era ca un fel de vedere din satelit. Această carte mi-a dat posibilitatea să mă apropii să văd mai deslușit viața afganilor, a oamenilor simpli, a celor ca mine, ca tine, a celor peste care istoria trece ca un tăvălug, spulberându-i.