"Complexul lui Portnoy"

Înaintarea în vârstă distruge iluziile fără milă şi fac această afirmaţie deoarece probabil că mi-ar fi plăcut cartea asta dacă aş fi citit-o înainte de ’89, pe când eram în liceu. Nu mi-aş fi crezut ochilor că văd scrise negru pe alb anumite cuvinte, anumite scene. Aş fi fost siderată...

Doar că această cărţulie a încăput pe mâinile mele acum, iar acum mi s-a părut că e doar o nucă goală, cu miezul mumificat şi mucegăit: m-a plictisit.

Îi cerusem lui Andrei să-mi aducă „Pata umană”, dar, aşa cum mă aşteptam, aşa cum e firesc, la bibliotecă nu există respectivul volum.

„Ce să-ţi aduc?” m-a întrebat soţul la telefon cu o voce de parcă se chinuia să găsească un loc de parcare în piaţă într-o zi de marţi.

Încurajată de tonul lui, am zis „Orice!”, fără să mai menţionez vreun titlu de pe lista mea de cărţi dorite, „listă imposibilă” la Biblioteca Judeţeană Vâlcea.

Şi mi-a adus „Complexul lui Portnoy”...

„E de acelaşi autor,” s-a disculpat el, punându-mi cartea pe birou.

I-am arătat ce scria cu litere mărunte sub titlu.

„Eh, n-am văzut.”

După două ore de lectură, timp în care şi eu „m-am simţit ca într-un banc cu evrei” , i-am arătat titlul capitolului de la pagina 91.

A fluierat.

„Îţi dai seama, dragule, ce crede acum bibliotecara despre tine?” l-am tachinat, dar fără să insist, de teamă că n-o să mai calce prin respectiva instituţie.

În concluzie, avem aici o carte slăbuţă, deşi sunt convinsă că a fost trăznet în 1967, la apariţie. După lectură nu rămâi cu nimic.

Oricum, vorba ta, Sandu, e lizibilă, mult mai uşor de digerat decât „Cum trăiesc morţii”.

Nu ştiu ce mi se întâmplă în ultimul timp că nu am noroc la cărţi...

"Cum trăiesc morţii"

Cartea asta are gustul şi aspectul unei maioneze tăiate. Nu a reuşit să mă şocheze, ci doar să mă enerveze. Tonul licenţios, cinismul, persiflarea fără greş a tot şi toate sunt nişte gratuităţi în acest roman şi stilul postmodern nu poate salva scriitura. O părere subiectivă, desigur.

Aş zice (cu răutate) că e cartea cuiva care a vrut să pară interesant. Nu o pot aşeza între cărţile dragi.

Cititorul de vise

„Craniul era anormal de uşor, de parcă şi-ar fi pierdut orice consistenţă. Nici nu-mi dădeam seama cărei specii îi aparţinuse. Acum nu mai avea carne, căldură, memorie. Nimic. Doar în mijlocul frunţii se afla o cavitate mică, puţin cam aspră la pipăit. Am presupus că era urma lăsată de un corn.

-         Este craniul unui unicorn din oraş, nu? am întrebat.

-         Da. Visul vechi e pecetluit înăuntru, zise ea calmă.

-         Şi ce fac cu visele citite?

-         Nimic. Treaba ta este doar să le citeşti.

(...)

-     O poveste?

-         Nu-i nimic ciudat în asta, răspunse Profesorul. Cei mai buni muzicieni îşi transpun conştiinţa în sunete , iar pictorii fac acelaşi lucru în forme şi culori. Am aplicat aceeaşi logică elementară. Nu pot afirma că o conversie encefalodigitală  a însemnat chiar o cartografiere plină de acurateţe, dar nici imaginile succesive nu m-ar fi ajutat la nimic. Oricum, ceea ce am obţinut  mi-a fost suficient pentru a-mi forma o imagine globală.”

Haruki Murakami

FLASH

AICI

Datura

„Nimic nu s-a schimbat. Indivizi de neimaginat ne mint întruna şi fac ce vor cu noi! Nu s-a schimbat nimic de când am ţipat atunci în boxele de bagaje! Suntem în altă boxă, una mult mai mare, cu iaz în mijloc şi cu piscină. Sunt animale drăguţe şi petreceri şi oameni în costume de baie, muzee, cinematografe şi spitale mentale, dar tot o boxă e! Dacă dai toate astea la o parte, una după alta, până la urmă dai de pereţii ei! Şi dacă încerci să te caţări pe zidul ăsta, să sari peste el, ăia care stau sus, rânjind, te împing la loc înăuntru. Când îţi revii din leşin ţi se spune că acolo e o închisoare sau un spital, zidul e bine ascuns. Dincolo de copiii drăgălaşi cu părul lung, dincolo de plantele decorative şi de piscină, şi de peştii exotici, şi de picturile de pe pereţi, şi de femeile dezgolite cu pielea moale, dai de un zid. Paznicii stau la pândă într-un turn de veghe atât de înalt, încât te dor ochii dacă te uiţi la el. Dacă se risipeşte pentru o secundă ceaţa plumburie, se întrezăresc zidul şi turnul de pază şi poţi să te enervezi sau să te sperii oricât, tot nu poţi face nimic! Şi dacă sub impulsul panicii sau al furiei încerci să te mişti, să faci ceva, te aşteaptă azilul, închisoarea şi urna funerară. Nu există decât o singură cale, să distrugi tot, să o iei de la capăt după ce ai transformat totul în ruină.”

Ryu Murakami

Alegeri

"Atunci nu ştiam ce înseamnă să răneşti pe cineva, nu ştiam că poţi provoca cuiva o durere din care să nu-şi mai revină toată viaţa, nu ştiam că simpla existenţă a cuiva produce uneori suferinţe de nedescris."

Praf scanteietor si filamente

REVISTA DE SUSPANS

Nostalgie în amurg

Vreau pământul întreg

"Dacă vii cu mine, o să te-nvăţ să zbori..."

"Tombuctu"

„Ştia că Polly era aceea care avea cea mai mare nevoie de el. După ce se ţinuse scai de ea vreo câteva zeci de zile şi ascultase ce-i spunea şi urmărise ce făcea, domnul Osache a înţeles că era, în aceeaşi măsură ca el, prizonieră a împrejurărilor. (...)

Polly îşi iubea casa, dar nu-l iubea pe Dick. Pentru domnul Osache era foarte limpede că aşa stau lucrurile şi cu toate că Polly încă n-o ştia, n-avea să mai treacă multă vreme până când adevărul o va izbi drept în faţă. De aceea avea nevoie de domnul Osache şi dat fiind că el o iubea mai mult decât pe oricare altă persoană în viaţă, era bucuros să-i servească de confident şi cutie de rezonanţă. Nu mai exista nimeni altul care să îndeplinească acest rol şi, deşi nu era decât un biet câine care nu putea nici s-o sfătuiască, nici să-i răspundă la întrebări, simpla lui prezenţă era suficientă pentru a-i da curaj să facă anumiţi paşi pe care altfel nu i-ar fi făcut.”

Este o carte pentru cei care nu iubesc câinii şi doresc să se trateze.
Se poate citi despre ea şi aici.

"Cutia neagră"

După orice fel de prăbuşiri, singurele fărâme de adevăr ce se mai pot găsi sunt în cutia neagră.