"Insecta"

Am citit „Insecta” cu sprâncenele ridicate a mirare. Andrei m-a auzit chicotind la un moment dat şi m-a întrebat ce este. I-am explicat că citesc o carte oarecum perversă care mă uluieşte şi mă amuză. Şi i-am relatat pe scurt conţinutul uneia din cele nouăsprezece povestiri ale surprinzătoarei Claire Castillon. S-a cutremurat şi mi-a declarat franş că o parte a eului meu umblă îmbrăcată în Darth Vader şi împunge cu sabia laser în stânga şi-n dreapta.

Astfel pusă la punct, am citit mai departe.

Cum să nu râd citind cum o mamă... vai, dar nu pot să scriu, vă las să descoperiţi singuri, dacă aveţi curajul.

Violenţa relaţiei mamă-fiică este de natură fantastică pentru mine. În jurul meu au fost doar mame care şi-au iubit fiicele. Ca să fiu exactă, am întâlnit o singură excepţie. O colegă de liceu îmi povestea că mama ei îi vrea răul, că o bate, că o pedepseşte silind-o să stea nemâncată, că refuză să îi cumpere haine...

Nici pe Cristina nu am prea crezut-o. Cum să cred când cele mai violente episoade între mine şi mama au fost fix două: unul, în autobuz, când m-a ciupit de braţ fiindcă nu am vrut să cedez locul unei bătrânici, (în faţa insensibilităţii mele sufleteşti şi tactile şi-a cedat ea locul, făcându-mă să mă ruşinez până în zi de azi), şi altul, extrem, când m-a ameninţat cu bătătorul de covoare, la masă!, pentru că eu am declarat că nu mănânc bălării (spanac) şi mi-am amestecat batista brodată în farfurie ca să dau greutate deciziei. Conflictul s-a sfârşit în hohote de râs, în alocarea unei porţii suplimentare de clătite pentru mine şi afirmaţia tatei că aveam să devin o mică bestie răsfăţată. (am devenit)

Şi asta a fost tot.

Deci e firesc să trec în categoria umorului negru poveşti despre mame care... dar vă las să citiţi.

Voi spune doar atât: Claire Castillon ştie să scrie. Am auzit de unul din romanele ei, „Dedesubt e infernul”, dar nu îl am, deci nu ştiu când îl voi citi...

Zile vechi

"Foamea"

Acum ştiu de ce în Săptămâna Mare această carte m-a ales s-o citesc.

Căutam să înţeleg ce vrea de la mine Biblioteca înfăţişându-mi un personaj care, trebuie să mărturisesc, m-a impresionat. Nu are nume. Ne putem identifica uşor cu eroul, oricine am fi, pentru că atunci când e vorba de foame, se pare că nu sunt decât trei categorii, aşa cum scrie şi Steinhardt: după o săptămână de post negru, credinciosul afirmă răspicat că nu există Dumnezeu, iar ateul recită în genunchi Tatăl nostru. Cealaltă categorie este a sfinţilor şi a supraoamenilor şi nu mă încumet să vorbesc despre ea.

Primele pagini ale cărţii m-au trimis cu gândul la Raskolnikov – oare de ce? – apoi cinstea suicidară a personajului mi-a amintit de Don Quijote.

Cum este un om care preferă să moară de foame, la propriu, decât să facă o faptă neştiută, dar de care s-ar ruşina el însuşi?

Răspunsul şmecherilor din ziua de azi: „fraier”.

Numai că romanul, în ciuda stilului foarte proaspăt şi modern, a fost scris la începutul secolului trecut, pe când oamenii erau liberi, asta ca să fac o trimitere spre etimologia cuvântului „fraier”, aşa cum o explică acelaşi Steinhardt...

În prezent eu citesc totul printr-un filtru special. De aceea descopăr în roman un etaj parcă numai pentru mine: pe lângă foamea trupului, există foamea sufletului. O resimte şi personajul. Îşi construieşte lumi imaginare în care se refugiază în căutarea hranei speciale, şi cea mai dorită lume este aceea în care trăieşte prinţesa Ylajali, idealul său feminin.

Care foame este mai mare? Cea care îi cere pâine sau cea care cere dragoste, frumuseţe şi puritate?

Cred că la această întrebare răspunsul este un ţipăt. Sau tăcerea. Pentru că „tăcerea este cel mai mare ţipăt.”

Din aceeaşi Christiania, "Ţipătul" lui Munch.

Dormi?

În fiecare an trecerea la ora de vară mă transforma într-un monstru irascibil şi somnoros.

Anul acesta, pentru prima dată lucrurile s-au petrecut în alt fel.  Schimbarea orei m-a transformat într-un monstru irascibil şi insomniac.

Exasperată de situaţie, în a treia noapte fără somn m-am strecurat tiptil în bibliotecă. Titlul „Dormi!” mi s-a părut foarte atrăgător, este de înţeles.

Nu ştiu din ce motiv, nu aveam mari aşteptări de la această carte. Mă contaminasem cu opinia masculină că femeile?... Nu, sigur că nu!

Oricum am fost foarte, foarte plăcut surprinsă de roman, un roman de debut, scris de o autoare tânără.

Cartea explorează acele zone adânci şi ascunse ale eului, acele zone pe care nu am avea curajul să le dezvăluim sau despre care preferăm să credem că nu există. Citind, mi-am spus din nou că limita de la normal la anormal este subţire, că uneori normalul este absurd şi anormalul firesc, că între realitate şi vis nu suntem antrenaţi să facem diferenţa...

Mi-a plăcut Maya pentru sinceritatea ei, pentru fondul său de bunătate care răzbătea deasupra agoniei în care i se transformase viaţa. Iar Benoit este fascinant, Benoit este un personaj viu, plecat din tablourile lui Magritte să înoate alături de caşalotul Frederik şi care e gata să moară pentru dragostea fluturelui Ernestine.

Maya şi Benoit s-au găsit întâmplător. Ce pot face două nebunii într-o lume normală?

Ceea ce fac două minusuri în algebră.

Mesajul, unul din ele, este acela că un singur om ne poate iubi aşa cum suntem, cunoscând latura noastră întunecată, aceea pe care de obicei nu o arătăm nimănui şi despre care preferăm să credem că nu există.

Un singur om.

"Fata cu portocale"

Ca şi telescopul Hubble, care priveşte spre trecutul Universului, trebuie să privim uneori spre trecut ca să reîntâlnim oameni dragi care au plecat de lângă noi.

E bine să-i privim, atâta timp cât sunt priviţi ei nu dispar cu totul din această lume.

Toată copilăria mi-am dorit ca mama să-mi fi scris o scrisoare, să-mi fi lăsat un mesaj, dar n-a făcut-o, deşi ştia că se duce.

Personajul acestei cărţi i-a lăsat o scrisoare fiului său când a înţeles că boala de care suferea îl va ucide.

Care este impactul unei astfel de comunicări de dincolo de timp?

Dacă aş fi scris eu această carte, i-aş fi dat un alt sfârşit. Unul cu totul nerealist. Aş fi imaginat oameni care iubesc o singură dată, care nu pot fi consolaţi când pierd pe cel iubit şi  nici nu pot începe o altă viaţă alături de altcineva.

"Rezervaţia"

Ce să caute împreună Jordan Groves, Alicia Groves, Hubert, Vanessa, Francesca da Rimini şi  Paolo Malatesta, alături de Anthony Beavis, Helen, Roberto Jordan şi Maria?

Fenomenul magic al intertextualităţii îi aduce împreună.

Sunt acolo, în „pădurea narativă”, unde ne-am regăsit şi noi la „mijlocul drumului vieţilor noastre”.

Zeppelinul Hindenburg trece calm pe cer. Îl vezi?

Ziua egală cu noaptea

Nici n-am deschis bine „Rezervaţia” de Russell Banks că dau peste acest pasaj care o leagă de „Porecla” (cine vrea, poate sări peste):

„Wolf era cel mai mic dintre băieţi, abia împlinise şase ani. Fratele lui, pe care îl chema Bear, avea opt. Când fiii lui se născuseră, Jordan insistase să-i numească după animalele pe care le admira, în ciuda rezistenţei considerabile a mamei lor si a familiei ei din Austria; spuneau că e în ordine pentru pieile roşii să-şi numească copiii cu nume de animale, dar la albi e ceva nemaiauzit. Dacă Bear ar fi fost fată, atunci Jordan ar fi numit-o Puma. Lui Wolf i-ar fi pus mai degrabă numele Peregrine (Şoim). Spunea că îşi doreşte copii care să fie inspiraţi întreaga lor viaţă de dorinţa de a trăi în spiritul animalelor după care au fost numiţi şi, de vreme ce era ateu convins, nu avea să le pună copiilor nume de sfinţi. „Fără nume creştine”, declarase el şi fără nume de familie. (...) Dacă, odată deveniţi adulţi, fiii lui îşi vor dori să poarte cel de-al doilea nume al lor care, ca un compromis, fusese luat din familia Aliciei şi a lui, acest lucru ar fi fost în regulă pentru el.

Dar nu era sigur că se va întâmpla . Până atunci ei vor fi devenit numele lor, spunea el.”

*

Nu mai prea am timp de citit. Am greblat grădina, acum urmează să mătur. A răsărit iarba şi, inevitabil, buruienile. Deocamdată fac faţă. Mă gândesc la lunile mai-iunie când masa verde creşte, creşte. Cred că ar fi cazul să învăţ cum se mânuieşte motocoasa. Tot am vrut drepturi egale cu bărbaţii...

*

Am văzut berze! Două. Coboară pe lacul barajului. Sunt acolo pescăruşi, scufunari, raţe. Îi vedem când mergem cu maşina la târg.

*

Şi, fiindcă a venit vorba, timp de două zile Bureţica l-a privit disperată pe Gunar care îi construia un cuib. A rezultat ceva cu forma unui templu cambogian pe care biata gâscă s-a cocoţat resemnată. Pe urmă s-a tot foit, a mai aranjat ea un pai, un băţ, oftând din cauza talentelor de arhitect ale consortului. În final a rezultat un cuib, pe care l-au tot admirat amândoi dimineaţa întreagă. Apoi, dintr-o dată, Bureţica s-a instalat acolo, iar Gunar îi sâsâia tandru.

Pe când măturam aleea l-am văzut cu ceasornicul în aripa dreaptă, numărând între contracţiile nevestei. Fac un ou împreună.

*

Ce mai gătesc pentru deseară? Musaca de cartofi cu brocoli şi puţină carne. Nu cereţi poze şi reţete.

*

În bucătărie merge televizorul, dar mă străduiesc să nu aud ce se spune despre euro.

*

După ce nu va mai fi preşedinte, Băse zice că face o şcoală pentru politicieni. Mă întreb unde se vor ţine seminariile şi colocviile: la Gherla sau la Jilava?

*

Şi gata cu scrisul, mă întorc la muncă. De-asta facebook-ul înghite blogurile: acolo totul merge rapid, prin semne şi link-uri, nu e nevoie să scrii, să te exprimi, ca pe un blog. E un format foarte dinamic. Şi onomatopeic.

"Porecla"

Deşi afară e primăvară de-a binelea, o anumită inerţie a zilelor de iarnă m-a reţinut înăuntru, astfel că am reuşit să citesc acest excelent roman scris de o autoare americană cu rădăcini indiene, Jhumpa Lahiri. Cred că şi volumul ei de debut, „Interpret de maladii” este foarte bun, conţine nouă povestiri pe care le-aş citi cu multă plăcere.

Doamnelor, citiţi „Porecla”, pe domni îi îndemn spre această carte doar dacă au curajul să citească proză feminină, adică proză de calitate, care nu spune neapărat cuvinte mari, dar care exprimă lucruri profunde.

Cât despre porecle, este un fenomen cunoscut peste tot în lume. În zona în care mă aflu exista un obicei care e posibil să se fi pierdut: numele de botez al copilului nu mai era rostit niciodată, decât la cristelniţă. Rămânea secret. Tot restul vieţii, acelei persoane i se spunea în alt fel, în buletin apărea un alt nume.

Profesorul de folclor căruia i-am relatat situaţia, a explicat că este vorba despre rămăşiţele unei vechi credinţe conform căreia un om nu poate fi vătămat de duhuri dacă nu i se cunoaşte numele adevărat.

„Ce e un nume?”

 Nomen est omen?

"Lumea inversă"

„Se afla la interfaţa dintre două realităţi: una era a ei, cealaltă, a lui. Oricât de mult s-ar apropia, ele nu se vor atinge niciodată.” – credea Elisabeth despre Helward.

 Oraşul Pământ este condamnat să se deplaseze spre un punct Optim despre care credem că ne oferă condiţii ideale de viaţă.

„Lumea inversă”, dincolo de SF, este o parabolă despre imposibilitatea unei comunităţi de a supravieţui în izolare, la infinit şi pledează pentru ideea că fiecare trăim în lumea pe care ne-o imaginăm.

Numerologie...

Am făcut mucenici, în toate gospodăriile din sat au fiert azi oale cu mâncarea tradiţională, deşi atracţia zilei rămâne, desigur, cealaltă tradiţie, cea a celor patruzeci de pahare de vin care ar trebui băute în cinstea mucenicilor.

Este ocazia cu care bărbaţii se dovedesc extrem de religioşi şi de buni păstrători ai datinei. Patruzeci de pahare, nici mai mult, nici mai puţin, dar, dacă în pioasa reculegere îşi mai amintesc de vreun sfânt, trebuie, nu?, să bea şi pentru acesta.

Este o legătură între sfinţi şi numere, o tainică legătură pe care am descoperit-o foarte curând după ce m-am mutat aici.

Biserica satului era în renovare, iar pictura a fost refăcută în totalitate. Cu toate că un anumit partid a donat bani în acest scop, parohul a permis ca familiile dornice de a-şi vedea numele nemurit, să poată „cumpăra sfinţi”.

Adică să dea o sumă dinainte fixată pentru pictarea chipului unui sfânt. Când am văzut pe pereţi în colţul picturilor însemnări de genul „Fam. Guţă Benone, veşnica pomenire 4”, „Donat de Leana Stan 7” şi altele similare, n-am ştiut ce să cred.

Mi s-a explicat: Guţă Benone a fost a patra familie din sat care şi-a deschis cu pioşenie buzunarul şi iată, chipul Sfântului Nicolae ne binecuvântează din icoană datorită lor.

La sătenii mei există o tendinţă naturală pentru numerele mici, e ruşine să fii la coadă. S-au făcut intervenţii peste intervenţii ca să scrie părintele pe listă pe Stelică înaintea lui Milică şi pe baba Chiva înaintea lui Pioaucă. Au fost chiar şi ameninţări cu acatiste la Clopoţelul de Argint...

 Mai târziu am înţeles cum stă treaba cu numerele şi că e de bun gust să ai număr mic, abia când s-au repartizat numerele de telefon. Au fost păruieli în poştă pentru privilegiul de-a primi un număr care începe cu 760... şi nu cu mai puţin agreatul 761... Eu, mai slabă de înger, am luat cu 761... ce să fac?

Ei, dar acum s-au repartizat numerele la case... I-am spus lui Andrei: vezi că eşti consilier, să-mi vii acasă cu număr mic!

După lupte seculare care au durat câteva şedinţe la primărie, am obţinut frumosul număr 27, divizibil şi cu 9 şi cu 3, din cele aproximativ 1000 de numere.

Nu contează că pe lângă noi apare numărul 162 sau, pe celălalt deal 315... numerele nu trebuie să fie în ordine, casele sunt răsfirate şi pe-urmă, tot suntem în satul lui Păcală!

8 Martie 1999

Dacă nu se poate citi, vă asigur că nu aţi pierdut nimic!

"Moartea lui Ahasverus"

"Cred că săgeata a vrut ca ea să moară."

Am luat-o din raft la întâmplare, azi pe la prânz şi am citit-o lângă sobă cu ceainicul mereu la cald.

Mi-am amintit de epoca minunată din anii '90 când mergeam la Biblioteca Municipală şi luam cinci - şase cărţi fără să aleg, pentru ca după ce le citeam să constat că între ele circulă cel puţin o idee comună şi că de fapt ele mă aleseseră pe mine.