Lecturi despre umbre

„Poate că mi-am pierdut încrederea în democraţie”, mi-am spus simţindu-mă cuprinsă de nostalgie la lectura acestui roman – „Umbre lungi” de Alan Brownjohn.

Este vorba despre România anilor ’77 – ’90 văzută prin ochii unui romancier englez. Nu doar autorul este un romancier englez, ci şi naratorul, plus unul dintre personajele principale.

Nostalgia nu vine însă din dorul orânduirii de atunci, nu. Ea vine pentru că exact în acea perioadă se desfăşura o parte a copilăriei şi tinereţii mele.

Şi citesc volumul cu nesaţ.

Reţin un singur citat, voi reveni cu altele pe Cărţi Dragi, un citat care demonstrează că şi universul conştiinţei, al sufletului este în continuă şi accelerată expansiune:

„Orice ţi se întâmplă în viaţă începe să se îndepărteze – imediat - cu o viteză mai mare decât ţi-ai putea imagina.”

Materia întunecată dintre noi este aceea care ne desparte.

Fractali

"Eu sunt el

Şi el e eu.

Seară de primăvară.

Eu sunt eu

Şi el e el.

Sfârşit de toamnă."

Vine, vine primăvara!

De cum se apropie anotimpul cald, (iar eu simt că se apropie în ciuda celor şaptezeci de centimetri de zăpadă şi a nesfârşitelor coduri), mă încearcă o poftă teribilă de grădinărit care durează până după prima etapă de săpat.

Acum e momentul să ocolesc magazinele care vând seminţişuri şi bulbi, ghivece, unelte, accesorii şi mobilier de grădină. Până acum trei ani chiar cumpăram tot felul de prostii, acum n-aş risca decât să mă oftic nemaiavând cu ce să le cumpăr...

Nu ştiu din ce motiv grădina nu mai merge ca altă dată, nimic nu mai creşte fără tratamente speciale, fără prafuri şi fără îngrăşăminte. Dăunătorii s-au imunizat, puterile şi răbdarea mea scad, aşa că încetul cu încetul am ajuns să renunţăm la grădină şi acum avem o livadă imensă.

Am redus şi numărul florilor din casă, pentru că se înmulţesc dincolo de suprafaţa disponibilă pentru ele.

În prima imagine este ficusul postat pentru Manuela, iar jos de tot este Pui-de Pomişor cu frunze alb-verzi.

"Biblioteca geografului"

Missouri a fost amabilă şi a acceptat să facem cu schimbul la televizor. Ea a ascultat discursul primului ministru desemnat, portocaliu şi cu ochi albaştri, a rezistat şi parabolei domnului Sever Voinescu, timp în care eu am citit, revenind la TV doar pentru domnul Victor Ponta.

De citit, am citit dintr-o carte de la care nu aveam mari aşteptări, dar care mi-a înşelat expectanţele cât se poate de plăcut: „Biblioteca geografului” de Jon Fasman.

Credeam că e doar un thriller uşurel, numai bun pentru uitarea gândurilor negre, căci realitatea noastră depăşeşte orice thriller, nu-i aşa?, iată însă că acest roman de aventuri construit cam în genul lui Eco din „Pendulul lui Foucault” a reuşit să mă captiveze cu fragmente precum cel citat pe Cărţi Dragi, dar şi cu trimiteri muzicale interesante, de ascultat - Marin Marais, „Chaconne”, „La Gamme”, dacă vă place muzica barocă şi clavecinul la fel de mult cum îmi plac mie.

În rest nu mai am nimic de spus, Missouri miorlăie profetic că ne va fi dor de boc!

P.S. Am vrut să pun link şi la melodiile pe care le-am menţionat, dar nu a fost cu putinţă, mi se pare că ACTA îşi intră încet în pâine...

Cum am căzut cu guvernul

Musai să scriu, întrucât ieri a fost o zi istorică: a căzut guvernul, iar eu, în entuziasmul general, m-am apucat să fac o prăjitură, să simtă Andrei gustul de sărbătoare seara la TV.

Foi coapte pe dosul tăvii, cremă cu ifose, nu glumă, că o dată şi numai o dată s-a dat boc dezlipit din scaun, ce-i drept, plecând din modestie, fiindcă era prea bun.

După ce am introdus grozăvia de prăjitură la frigider, am petrecut prefăcându-mă că citesc, de fapt ascultând ştirile numai ochi, urechi şi Missouri.

După-amiaza am coborât la bucătărie din nou pentru motive de hrănit câini, mâţe şi găini.

Atunci s-a petrecut tărăşenia. Am luat şi eu o trântă istorică, cea mai rea din viaţă aş spune, dar enervant a fost că n-am căzut firesc, afară, pe gheaţă, ci pe gresia umedă din hol.

Căzăturile astea mai taie din orgoliu, din încăpăţânare şi din prea multa încredere în sine.

Când mi-am făcut inventarul, chiar acolo jos, fără curaj (putere) să mă ridic, am constatat că cel mai rău mă durea degetul cel mare de la mâna stângă şi am tras concluzia normală că ăla mi-e călcâiul lui Ahile.

Tot restul zilei l-am parcurs cuminţică, mergând pâş-pâş cu mare atenţie, nu am mai accesat derdeluşul din curtea păsărilor, nu m-am mai bulgărit cu pisicile, n-am mai trântit pe Tatra în zăpadă, nimic.

No, eu mi-am tras învăţătura de minte: nu mai şterg cu mopul pe hol ţinând uşa deschisă, că se face patinoar, dar dom’ boc - învăţă el ceva din propria-i căzătură?

A ieşit ursul

Bunicul spunea că pe 2 februarie iese ursul prima oară din bârlogul unde a hibernat peste iarnă.

Dacă afară este înnorat, ursul pleacă să caute de mâncare şi se trezeşte de tot, ceea ce înseamnă că primăvara va veni la timp.

Dacă afară este soare când iese ursul, el se sperie de propria-i umbră şi intră înapoi în bârlog unde mai doarme încă patruzeci de zile, iar primăvara va întârzia.

Ieri am stat cu ochii pe cer, nici un corp nu lăsa umbre, deşi soarele se vedea palid undeva dincolo de nori.

Sper să nu-şi fi văzut nici ursul umbra, sper să se trezească!

Privim frumuseţea din jur, încercăm să ne încărcăm inima cu optimism, convinşi că ce scrie aici sunt elucubraţii.

Dormi?

Această carte aş dori s-o recitesc şi nu o mai am.

Nu pentru aventurile cinegetice, cât pentru acea Siberie îngheţată şi neaşteptat de frumoasă pe care o descrie Jan Kozak. Şi ar fi o lectură cât se poate de potrivită, pentru că şi eu lupt pentru supravieţuire la temperaturi comparabile cu cele siberiene. Totuşi, „Vânător în Taiga” nu se poate apropia de „Visul crestelor albe” a lui Astafiev care îmi pare mult mai densă.

 După ce intru în casă mă las toropită de diferenţa de temperatură şi de canalele de ştiri ce se împart în două categorii: cele „contra” care îmi produc un rid adânc între sprâncene şi cele „pro” care mă fac să râd cu hazul nebun, delirant pe care îl savuram vizionând filme nord-coreene.

Doamne, ce dor mi-e de un film nord-coreean! Vă amintiţi de „Copiii din Valea Tigrului”? Sau de „Cultura cartofului” (oare acesta o fi titlul real?), unde un sat întreg bocea că activistul cultural nu le-a putut procura un film despre cultivarea cartofilor?

Nu ştiu, am impresia – poate e doar o impresie – că ne petrecem viaţa dormind. Că dormim chiar şi în stare de veghe. Că lăsăm să treacă pe lângă noi lucruri de o importanţă maximă pentru fiinţa noastră şi ne dăm seama când e târziu, prea târziu. De aceea tot vrem să dăm timpul înapoi.

Bucuria acestei perioade, singura bucurie, este ceea ce a scris domnul Mircea Coman despre mine aici, în articolul "Ficţiuni de la-nceput".

În rest, las să mă ningă, dorm.

Lene

Trebuie să recunosc adevărul: mă încearcă o sfântă lene.

Nu am chef de nimic, decât, eventual, să stau lângă foc citind dintr-o carte grozavă. Şi să pot mânca din bomboanele de ciocolată fără să mă gândesc la calorii. Şi Missouri să toarcă.

Dar nu mă pot abţine şi ascult ştiri de unde aflu că vor creşte salariile din aprilie cu răvăşitorul procent de 5%. Nu suntem bugetari, aşa că nu mă preocupă decât sub aspectul asemănării cu cei treizeci de lei promişi de Ceauşescu la ultimul miting. Iar lumea e atât de disperată, încât se va bucura.

Schimb canalul şi urmăresc un documentar despre războiul ruso-japonez. Îmi amintesc cât a insistat bunicul să citesc „Port Arthur” de Alexandr Stepanov. Dar eu eram prea mică. Mă întreb dacă în „Cronica Păsării-Arc” este vorba despre acelaşi conflict. Nu, cred că nu. Dar era tot prin Manciuria.

De dimineaţă am văzut că în nucul din grădină s-au adăpostit zeci de păsărele ceva mai mari decât vrăbiile, cu spatele de culoare maronie şi cu pieptul de-un minunat şi cald muştar. Coboară să mănânce grâul pe care l-am pus pentru găini. Două pisici le pândesc de sub magazie. N-am ce face, le voi pofti înăuntru ca să lase stolul în pace.

Oare ce păsări or fi?

Şi ieri am văzut cu tristeţe o... barză sau altă pasăre asemănătoare zburând spre Sud. Va muri sărăcuţa. Ce-o fi împiedicat-o să plece când trebuia?

Ce ne împiedică să facem ce trebuie atunci când trebuie?

ADIO

Acesta este arsenalul rezistenţei noastre.

Întrucât la noi curentul electric se furnizează sporadic, suntem dotaţi cu diverse sfeşnice, lanterne, lămpi gen Aladin sau cu încărcare la reţea, opaiţe, torţe, felinare...

Ieri ne-am bucurat de ele, încă o dată, dat fiind că diverşi arbori au decis să se prăbuşească peste reţeaua de curent.

Linia Hanului a rămas în bezne, ba să nu mint, au fost vreo două tentative de reparare, dar au durat cam un minut, taman cât să ducă cu zăhărelul frigiderele, lada, televizoarele şi calculatorul.

Curentul a venit spre seară, aşa încât am savurat intervenţia preşedintelui cu românii, dar s-a luat imediat după, exact când ne-am liniştit aflând că ne merge bine şi că din februarie suntem iar pe creştere economică spre invidia Europei.

Cu sufletul mai luminat (spiritualiceşte vorbind), am luat o cină romantică la lumânare, apoi am ascultat la pisicuţa chinezească chicioasă din fotografie un post de radio îndepărtat care transmitea câte o melodie tânguitoare cam la o jumătate de oră, în rest vorbind continuu într-o limbă pe care am clasificat-o în familia indo-europeană, neputând spune mai mult. Andrei n-a pierdut ocazia să-mi reamintească despre generatorul pe care a vrut să-l cumpere şi eu nu l-am lăsat.

A fost foarte frumos.

Acum, dat fiind că temperaturile vor scădea mult, după cum se anunţă, s-ar putea să se ia curentul din nou, dar nu face nimic, o să revină, că doar plătim abonament.

Aşa că, ADIO, până se îndreaptă vremea...

Echimoză

Fiecare dintre noi ne simţim de parcă am fi captivul celuilalt. Ne stânjenim. Cu toate acestea, nu putem contesta faptul că nutrim sentimente unul faţă de celălalt; când suntem departe... Din apropiere, lucrurile se prezintă altfel.
Amândoi suntem gata să dăruim, însă darul nostru este nesemnificativ pentru partener. Iată-ne frustraţi şi nefericiţi. Frustraţi, fiindcă mâna ne-a rămas întinsă, nefericiţi, fiindcă nu primim lucrul după care tânjim.

Nici nu este necesar să treacă nu ştiu câţi ani ca să ajungem în acest punct. În momentul în care tensiunea începuturilor s-a răcit, constatăm că apar o sumedenie de nepotriviri.

Şi-atunci ne acoperim ochii.

Oamenii nu sunt făcuţi să trăiască împreună.

Şi o poveste nouă

PELERINA

sursa imaginii

O poveste mai veche

Of! Că s-a dus şi tătuca Gigi! Mă doare inima, da’ n-am avut ce să-i fac. Acu a venit o maşină cu becuri galbene şi l-o încărcat ca pe-un sac în remorcă. Tot aşa au făcut şi cu mama, săraca. A spulberat-o o maşină pe-nserat, când ea se grăbea să vină la noi, acasă. Nu, nu aveam tocmai un adăpost, erau de fapt nişte boscheţi, însă era vara, iar eu şi fraţii mei ne simţeam bine. Am auzit buşitura, am auzit chiar şi înjurătura şoferului. M-am apropiat şi m-am uitat. Mama era aruncată în mijlocul şoselei; eram mic şi prost nu pricepeam că e moartă. Tot aşteptam să se ridice şi să vină. Au ajuns la ea nişte oameni ce luceau pe întuneric, au ridicat-o într-o maşină de-aia cu becuri şi au plecat. Şi n-am mai văzut-o niciodată…

După câteva zile ne-am dat seama că suntem singuri. A fost tare greu. Fraţii mei s-au împrăştiat care încotro: prin canale, pe la metrou, prin scările blocurilor. Apoi n-am mai dat de ei. I-a înghiţit lumea cea mare. Nu ştiu cum am trecut de prima iarnă. Cum singura soluţie era să cerşesc, mă opream tremurând din toate mădularele şi priveam în ochi fiinţele ce treceau pe lângă mine. Uneori primeam mâncare, alteori riscam să fiu bătut. Am observat cum îşi duc traiul cei ca mine şi le-am urmat pilda. Printre blocuri, din loc în loc sunt depozite de gunoaie. Acolo e o sursă de hrană. Doar că locurile acestea comode sunt de mult ocupate de alţii mai bătrâni, iar eu a trebuit să mă duc tot mai departe…

Aşa am descoperit un cartier de case, de unde veneau mirosuri dulci de mâncare, glasuri de oameni răzbăteau din curţi şi am avut curajul să visez o clipă ce minunat ar fi dacă cineva mi-ar oferi de lucru. Era iarnă şi pentru o bucată de pâine m-aş fi lăsat şi bătut.

Ce deziluzie mi-a fost dat să trăiesc atunci, ca multe altele! Un domn m-a pus să-i păzesc o incintă. Mi-a dat ceva resturi de mâncare şi am fost profund recunoscător. Îl aşteptam să vină seara cum avea obiceiul şi mă bucuram la vederea lui cum nu mă mai bucurasem de când trăia mama. Nu mă prea lua în seamă, dar ce puteam pretinde? Era atât de ocupat! Până la urmă, ce să zic? Mă luase în curtea lui…Întotdeauna verifica ceva în interior, îmi zicea „Bine, mă!”, îmi arunca bucata de pâine şi pleca. Două săptămâni a durat fericirea. Într-o zi a venit o maşină, a încărcat pachete maronii din micul depozit şi-a plecat cu farurile stinse. Domnul a deschis poarta şi mi-a tras un şut:

- Pleacă, fire-al dracu!

Deşi cunoşteam tonul acela, nu mi-a venit să cred. Ce greşisem? Bolovanul cu care m-a lovit în picior a vorbit în locul lui. Noroc că n-am rămas şchiop, că nu mai trăiam până azi

Da’ tot mi-a folosit la ceva: am învăţat să deosebesc oamenii. Sunt de trei feluri: cei care dau cu piatra, cei nepăsători şi cei din ale căror mâini iese o lumină alb-aurie. Cei din a doua categorie sunt cei mai mulţi. Dar există şi câţiva luminoşi. Am întâlnit şi eu la viaţa mea…

Doamna care vinde ziare mă cheamă mereu la ea şi-mi dă un covrig. Sau jumătate, că asta mănâncă şi ea. Are însă un glas blând:

- Mă, amărâtule, ce mai faci, mă? Mai trăieşti?

Nu mai mult, dar îmi dă covrigul. Nu mă duc prea des la ea, să n-o plictisesc.

Acum câteva zile, o fetiţă mi-a dat sandvişul ei. Nu ştiam că are mâncare, mă luasem după ea din cauza aripilor ce-i ieşeau prin paltonaş. Nu mai văzusem niciodată. Erau aripi adevărate, crude ca aripile de crisalidă ce n-a zburat, ce încă nu e fluture; translucide, moi, firave. N-a zis nimic. A scos din gentuţa de grădiniţă pacheţelul şi mi l-a întins. M-am simţit atât de sfios!

Vraja a stricat-o maică-sa printr-un potop de mustrări:

- Doamne, fato, o clipă dacă nu sunt cu ochii pe tine ai şi făcut o prostie! Ce să-ţi cumpăr acum de mâncare? Toanto!

A smucit pe binefăcătoarea mea, a tras-o pe stradă în urma ei, gata să-i smulgă mânuţa ce-mi dăduse masa pe două zile…

De ce sunt oamenii lupi pentru oameni? Chiar mămica ei o să-i strice aripile…

Pe-urmă s-a lăsat frigul cel mare. Am dormit zgribulit şi înfometat pe sub câte-o scară. Oamenii intrau în casele luminate, la căldură. Mă ţineam ba după unul, ba după altul, cu toate că ştiam că e fără rost. Seara, m-am auzit strigat. Oho, o veche cunoştinţă, tata Gigi. El zice aşa: „mă, flendurosule, eu sunt tătuca-al tău”. Şi-are dreptate: am dormit de multe ori împreună. Aşa şi ieri. Zice:

- Mă, fleandură, pe noi nu ne primeşte nimeni, că suntem prea buboşi şi împuţiţi. Stai aicea cu taica, să ne încălzim, că poate scăpăm.

A băut până târziu dintr-o sticlă, apoi m-a luat în braţe şi-am adormit pe cartoanele aşternute sub scările magazinului. Era ger sticlos, cumplit, cu aer dens, de nerespirat. Spre dimineaţă frigul apăsa ca o greutate imensă lăsată din cer peste piepturile noastre. Gigi nu mai mişca. Am încercat să-l încălzesc, însă nu s-a mai trezit.

Au venit oamenii cu veste lucitoare. M-au alungat ca de obicei:

- Marş, jigodia dracu! Bă, ăsta-i mort, să n-am!

Când mi se spune jigodie sau cotarlă plec repede, fiindcă urmează piatra ori un şut în burtă.

Am stat însă prin apropiere, destul cât să văd maşina cu becuri galbene. Du-te cu bine, taică Gigi. Eu mai rămân în gerul amar, amar ca inimile oamenilor.

foto Elena Agachi