duminică, 20 noiembrie 2011

"Ciuleandra"


Andrei mi-a adus de la magazinul sătesc, (pe firmă scrie „La Petre”), prune uscate. Ah, ce nostalgii s-au deşteptat în mine!
 Îmi aduc aminte cum mama-mare usca prune în cuptor să aibă pentru postul Crăciunului şi al Paştelui. Le fierbea în orez şi erau delicioase.
De câţiva ani în zona noastră nu se mai fac prune. Iar cuptorul de cărămidă de mult nu mai este.
Dar am făcut şi noi provizii în aşteptarea celei mai grele ierni. Îmi amintesc ce-mi povestea tata - despre ultimul târg al anului la care mergeau cu căruţa pentru aprovizionarea finală a gospodăriei.
Noaptea pe la trei caii erau deja înhămaţi la car şi tata, băieţel plin de nerăbdare, se foia pe capră lângă taică-său. Aveau să facă o călătorie fabuloasă până la Vărzaru, la târgul de Sfântu Dumitru. Nu sunt mai mult  de şase kilometri până acolo, pe drumul vechi, până la răspântia unde se aduna lume-lume să cumpere, să vândă, să se minuneze şi să joace ciuleandra.
Tata-mare nu vindea nimic, doar cumpăra. Se întorcea acasă cu hălci mari de peşte afumat şi un butoiaş de hamzie, cu sare, cu „zacăr”, cu „urez”, cu gaz. Doar cu ceea ce nu putea produce în gospodăria proprie.
Într-un an a adus acasă o cutie care mult a speriat-o pe mama-mare, a făcut-o să se închine şi i-a lăsat un sentiment de circumspecţie niciodată deplin potolit: un patefon!
După ultimul târg casa şi curtea bunicilor se închideau lumii şi se pregăteau de iarnă. Mama-mare se îngrijea de animale şi ţesea la război, tata-mare aducea lemne.
Aveau cămara plină cu de toate: garniţe cu carne în untură, putinici cu bucăţi de brânză făcută în post, cârnaţi şi şuncă atârnată în grindă, peşte, butoaie cu murături, poame, magiun. Din hambare nu lipseau bucatele pentru animale, iar în magazia mare se înşirau damingene cu ţuică galbenă şi butoaie cu vin roşu.
Iarna era pentru ei ca un asediu.
Am şi eu această senzaţie azi, după atât de mult timp: că iarna va fi o încercare grea chiar şi pentru cei care şi-au umplut cămările. Cât despre ceilalţi...

joi, 17 noiembrie 2011

Despre mine

sursa

Trebuie să fac mea culpa: v-am indus în eroare, aţi vorbit cu mine atât de mult timp, fără să ştiţi cine sunt cu adevărat, fără să cunoaşteţi faţa mea ascunsă.
Ei bine, a sosit momentul mărturisirii: eu sunt cea care arde becurile în casă.
Din copilăria timpurie ai mei au observat că există un raport direct între intervenţia mea asupra întrerupătoarelor (la care ajungeam numai luată în braţe) şi numărul de becuri care explodau, se ardeau, pocneau.
Când am crescut mai măricică am ajutat două fiare de călcat să-şi dea obştescul sfârşit, deşi despre felul cum s-a terminat scurta carieră a radioului Gloria (care-l făcuse pe tata fericit cam... o lună), n-aş putea să jur că a fost tot lucrarea mea.
Deja acasă nu mai eram lăsată să pornesc/opresc niciun fel de aparat electric, dar la căminul studenţesc colegele de cameră nu cunoşteau acest mic amănunt şi de aceea câteva fierbătoare (termoplonjoane)  şi un reşou au plecat în câmpiile steampunk ale vieţii de apoi pentru unelte şi maşinării...
Tata îmi zicea „Diana-Dezastru”, nume pe care soţul meu l-a adoptat imediat şi cu toată convingerea din cauza videoului.
Noroc că am intrat în era DVD-urilor. La care eu nu umblu deloc. Nici când sunt singură acasă. Nu ating telecomanda televizorului. Încă mai am voie să mă uit la televizor.
Acum despre calculator. Avem trei. Unul e tot timpul la reparat. Altfel nu aş putea să vă scriu.

P.S. Dată fiind situaţia, avem întotdeauna în casă o rezervă de becuri, normal. Dar ce vom face când se vor termina? Când se vor găsi de cumpărat doar becuri din acelea scumpe, care fie vorba între noi, după ce că nu dau lumină ca lumea, se mai şi ard la fel de repede ca cele normale, deşi costă de nu ştiu câte ori mai  mult?

marți, 15 noiembrie 2011

"Mâine în bătălie să te gândeşti la mine"


În 2002 am reîntâlnit-o pe Corina. (acesta nu e numele ei, dar îi voi spune aşa)
Ştiam de la o altă prietenă că are cancer, arăta rău, făcuse şi chimio-terapie...
Dar în toamna din 2002 când am dat una peste alta pe bulevard, Corina era efectiv schimbată. În bine!
M-am bucurat. În primul rând pentru faptul că nu ştiu cum să vorbesc unui om care trece pe lângă moarte. „Vei fi bine, lasă, că trece!”? Absurd.
Precis a scăpat, mi-am zis îmbrăţişând-o şi pregătindu-mă să aud vestea cea bună. Nu putea fi altceva: Corina strălucea. N-ai fi zis c-a depăşit treizeci de ani, era ca de optsprezece.
Ne-am aşezat pe o bancă să vorbim, de fapt ea m-a rugat să stăm câteva clipe. Nu m-am putut abţine şi am lăudat-o pentru felul cum arăta. Voiam să aud cum se vindecase. Corina însă a râs şi a zis:
-         Şi tu aştepţi să auzi că m-am făcut bine? Nu, sunt tot aşa, nu ştiu cât mai am, Mihăiţă nu vrea să-mi spună.
Mihăiţă era soţul, îl ştiam vag.
-         Îţi spun un secret. zâmbi radioasă. M-am îndrăgostit! Şi el e îndrăgostit de mine.
Cred că dacă îmi spunea că pleacă să cucerească Everestul nu aş fi fost mai şocată. Arăta ca o şcolăriţă şi m-am întrebat dacă nu cumva... medicamentele, panica morţii iminente... să n-o fi adus în starea de a-şi pierde... cum să zic... simţul realităţii.
Mi-a spus că e fericită, că nu-i pasă că va muri, că acum tocmai mergea la întâlnire.
Îmi stătea pe limbă să întreb „Mihăiţă ştie?”
Dar am tăcut şi ne-am despărţit ca şi cum urma să ne mai vedem de multe ori de atunci înainte. Însă nu ne-am mai văzut niciodată. Corina a murit după şase luni.
Vinovată?

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

"Nişte ţărani"

Fiind sâmbătă m-am trezit... la aceeaşi oră ca de obicei. Animalele nu ştiu că e week-end. Am deschis uşa spre dimineaţa mohorâtă de noiembrie, cu aer îmbibat de ceaţă. Singurul meu gând se îndrepta spre o ceaşcă de cafea fierbinte. În schimb am plecat spre curtea păsărilor.
Am deschis gâştele şi pe Bureţica (ea doarme separat pentru că nu e gâscă, e o fetiţă), am eliberat puii, dintre care trei sferturi sunt cocoşi (cu alte cuvinte am fix cinci puici), am chemat afară curcile, raţele, găinile şi spre final bibilicile, care, dacă nu văd păsări în curte, se ridică şi decolează vertical „spre alte ţări mai calde”...
Am hrănit apoi o hoardă de pisici pentru care oricine m-ar invidia, Missouri ştie de ce.
Venise momentul să-mi fac o cafea. Exact pe când să aprind focul sub ibric, am auzit deasupra, la etaj, pasul lui Andrei. Se trezise.
Am dat deoparte ibricul şi am pus tigaia pentru un mic dejun englezesc cu ouă, şuncă, pâine prăjită.
Am apăsat şi pe butonul telecomenzii, pentru atmosferă, să aud pe unde au mai fost cutremure, ce asteroizi ne-au mai trecut pe deasupra capului, pentru că oricum de criză nu mai vreau să aflu nimic. Criza mi-a luat cafeaua preferată, despre care Andrei a spus că are un preţ indecent. Ce beau acum... dar mai bine nu mai spun nimic.
Ouăle se prăjeau, şunca se rumenea, iar la televizor a apărut un spot care... scuzaţi plasticitatea expresiei... „mă seacă la inimă”. Cel cu doamna Sanda Lungu din Roşia Montană, cea care „nu vrea decât să muncească”.
L-am mai auzit, nu e prima oară. Doamna e remarcabilă. Cei care au ales-o au avut ochi. Joacă perfect. De ce mă evervează pe mine? M-am gândit: 1) Zice c-a renunţat la vacanţe. Punctele 2) şi 3) nu le mai spun. Unu face toţi banii: „A renunţat la vacanţe”.
Meditaţia mea pe marginea subiectului a fost întreruptă de venirea lui Andrei, vesel nevoie mare că azi îl are pe Marius ajutor la muncă şi nu va face singur zeci de gropi pentru pomii care urmează să fie plantaţi în livadă.
Am mâncat, apoi mi-am băut în sfârşit cafeaua – o marcă mult mai ieftină decât până acum, fără nu ştiu ce arome.
Mai târziu, după ce am pus mâncarea la foc, iar Andrei cu Marius erau de ceva timp în livadă, am coborât la ei să le duc un termos cu ceai cald şi o pungă cu gogoşi. Am trecut prin dreptul casei vecinilor.
Purceii guiţau de foame în coteţ, păsările cotcodăceau închise.
Am impresia că eu nu ştiu să-mi trăiesc viaţa, îmi vine gândul ăsta aşa, ca un ecou, eu nu ştiu nici de vacanţe, nu ştiu nici măcar despre faptul că sâmbăta se doarme până târziu.

marți, 8 noiembrie 2011

Poftă de viaţă


O bucurie nu vine niciodată singură.
Pe lângă bucuriile mari care te copleşesc de-a dreptul tropăie în alai şi alte bucurii mărunte.
Ne întorceam fericiţi de la serviciu – 20 de km până acasă – şi discutam cu Andrei despre una din bucuriile mari: nu i se virase pe card salariul întreg, deoarece departamentul de contabilitate de la Bucureşti al firmei nu înregistrase pe calculator toate borderourile trimise. Eram chiar foarte amuzaţi de subiect, ce mare lucru, nu? Toate ratele aşteaptă fără să te deranjeze.
Tocmai când să începem virajul pe Dealul Negru – loc urât de toţi şoferii – observăm un echipaj de poliţie.
Ne-a tras pe dreapta. (e doar una din bucuriile mărunte) De ce nu avem cauciucuri de iarnă? Andrei explică politicos că nu am echipat încă maşina, pentru că nu s-au anunţat ninsori şi vreme rea.
Poliţistul o ţine pe-a lui, sfătos ca un moşneag: putem pleca pe soare şi să ne întoarcem pe ninsoare.
Andrei vorbeşte de costuri, de faptul că va uza cauciucurile în mod inutil. Poliţistul îi promite că toţi cei recalcitranţi cu legea vor plăti.
Andrei... nu mai zice nimic, fiindcă întâlneşte privirea mea imperativă.
Plecăm lăsând poliţistul bosumflat că nu ne poate amenda, n-a găsit nici măcar un bec de poziţie care să nu funcţioneze.
Parcurgem încă doi kilometri şi ne oprim: coloană de maşini. Aşteptăm, aşteptăm. Suntem obosiţi şi flămânzi, eu îmi fac griji pentru păsările neînchise + mâţele şi câinii nehrăniţi. După zece minute aflăm că a fost un accident, un tir s-a culcat de-a latul şoselei şi nu se mai poate trece.
Propun să ne întoarcem, deşi ştiu că luând-o pe drumul ocolitor vom avea de parcurs 50 de km până acasă, iar bibilicile vor alege precis varianta de a se culca în pom.
Andrei nu prea vrea să se întoarcă şi mă enervează. Stăm, aşteptăm. Venind din spate un echipaj de poliţie ne depăşeşte. Atunci Andrei se decide şi întoarce maşina. Mergem pe varianta Băbeni, pe la „fabrica de maşini de spălat” despre care circula bancul faimos cu muncitorul care a furat piese şi, asamblându-le acasă, a obţinut o mitralieră.
Ne amintim bancul şi râdem. Andrei opreşte la o benzinărie. (altă bucurie măruntă cu 5, 59 lei/litru)
Alimentează şi vine ţinând în mână rovineta.
-         N-o aveam. Prostovanul de poliţist a uitat să întrebe.
Râdem şi de poliţist.
-         Crezi că mai întâlnim un echipaj până acasă? Fulgerul nu loveşte de două ori în acelaşi loc...
-         Ba bine că nu! Şi nici nu trebuie să ne oprească. Au aparat de supraveghere care îţi face poză, verifică numărul maşinii şi îţi trimite „felicitarea” acasă în plic, o amendă de cinci sute. (altă bucurie... măruntă?)
Ajungem acasă pe întuneric, orbiţi de farurile celor care nu şi-au reglat faza scurtă.
Pe pragul bucătăriei pisicile fac grevă de protest cu pancarte şi mieunături, câinii sar la poartă fericiţi că nu i-am abandonat, bibiloiul Rostok, şeful de stol, dă un ţipăt scurt din salcâm şi ştiu pe loc ce înseamnă: „Mamă, suntem bine.”



Despre "Bucuria vieţii" puteţi citi şi aici sau aici.

duminică, 6 noiembrie 2011

joi, 3 noiembrie 2011

"Oamenii Măriei-Sale"


În fiecare an cumpărăm lemne pentru iarna următoare. Anul acesta a trebuit să tăiem din pădurea noastră din spatele casei, pentru că arborii au crescut foarte mari şi vântul a început să-i doboare.
Desigur am făcut cerere de marcat la Ocolul Silvic, cerere care nu a fost aprobată până nu am achitat şi taxa pentru pază – ca şi cum ar fi trecut vreodată pe aici un pădurar cu gândul să ne păzească pădurea... De fapt chiar a trecut: când au venit la vânătoare.
Trec peste aceste „amănunte” destul de... costisitoare ca să intru în subiectul propriu-zis al misterului pe care doream să-l povestesc.
După ce copacii au fost doborâţi şi trunchiurile secţionate la o dimensiune uşor de cărat, am căutat pe cineva să ne aducă lemnele acasă. E o distanţă foarte scurtă, casa noastră fiind la buza codrului.
Pe cine să luăm? În sat muncitorii cu ziua au fiecare brandul lui: Ionel curăţă coteţele ca nimeni altul, Sichirim defrişează tufişuri şi mărăcinişuri, Romică toarnă betoane (dacă nu cântă la vreo nuntă), Clopotaru sparge butuci, (duminica trage clopotele), iar Stelică Speriatu face „transpoarte” cu calu’. Nimeni nu se ocupă cu lemne. Ne-am gândit să chemăm pe cine găsim liber... Am dat peste Fănel.
Fănel, în ciuda vârstei - 58 - este un redutabil săpător de şanturi. Totuşi a acceptat să vină la noi să care lemnele. Andrei s-a tocmit cu el „la lucrare”. Ne-am şmecherit şi noi. Nu mai angajăm „cu ziua”, fiindcă am observat că muncitorii nu mai termină; stau la noi pe bani şi mâncare şi nu au niciun spor. „La lucrare” ştiu că trebuie să-şi vadă de treabă, fiindcă tot suma fixată le revine.
Am explicat aceste „subtilităţi” ca să înţelegeţi surpriza şi bucuria noastră sâmbătă pe la ora 15 când Fănel ne-a anunţat că e gata. „Aşa repede?” ne venea să întrebăm. L-am plătit şi omul a plecat fericit la rândul său pentru „bucuria datoriei împlinite” – cum ar fi zis tata. Mie totuşi nu mi-a plăcut expresia de satisfacţie şireată de pe chipul său şi nici graba cu care a refuzat al treilea pahar de ţuică spunând că „are o treabă acasă”.
Când am ieşit din bucătărie şi am văzut grămada de lemne mi s-a cam strâns inima. Mi se păreau cam puţintele... Eh, asta e legea, nu pot fi marcaţi mai mult de cinci metri cubi... 
L-am văzut şi pe Andrei cam mirat şi ne-am dus prin pădure să vedem dacă Fănel a adus toate lemnele. Nu mai era nimic, cărase tot. Ne-am gândit că la anul va fi necesar să mai cumpărăm, iar eu nu m-am putut stăpâni să nu-l mustru pe Andrei că a marcat prea puţin, că precis aici nu erau cinci metri cubi etc, i-am făcut un pic viaţa amară....
Au trecut câteva zile. Într-o după-amiază am mers cu Tatra şi cu ceilalţi doi câini să culeg măceşe. Am urcat într-o poieniţă din pădure unde ştiam o tufă plină, chiar lângă râpa de la pârâu. Am văzut nişte urme ciudate pe jos prin frunziş, ca şi cum ceva ar fi trecut pe acolo, ca şi cum ceva ar fi fost târât. M-am uitat în pârâu şi ce descopăr! Zeci de trunchiuri de copac aruncate. L-am chemat pe Andrei să vadă.
Fănel lucrase cu toată credinţa: pentru suma de o sută de lei, în loc să aducă lemnele la noi acasă, le-a aruncat în pârâu, întrucât i-a fost mai aproape.
E minunat; acum va trebui să-l aducem pe Stelică Speriatu cu calul să scoată trunchii de acolo, să-i încarce în căruţă şi să-i aducă. Am elucidat misterul.
Oameni, oameni...


marți, 1 noiembrie 2011

"De-a v-aţi ascuns"



Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucam odată,
Odată, poate, după scăpătat.
E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.
Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.
Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.
E jocul sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.
Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.
Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.
Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.
Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.
Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.
Apoi, o sa fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea ceealaltă.
Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit…
Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câti vrei.
Arde-l-ar focul.
Tudor Arghezi

joi, 27 octombrie 2011

Teoria conspiraţiei?


Citeam liniştită, era seară, cana cu ceai de măceşe aburea discret pe noptieră, iar Missouri îşi găsise în sfârşit locul în poală la mine.
Doar Andrei se fâţâia de colo colo prin casă fără rost, deşi televizorul revărsa ştiri.
Când a trecut a şaisprezecea oară prin hol, l-am întrebat cu un glas ce se voia dulce:
-         Ce-ai, dragă?
-         Nu ştiu ce să mai scriu pe blog. veni mărturisirea şocantă. (Cel puţin depăşise momentul cu Steaua – Maccabi Haifa, 0 – 5).
-         Păi scrie şi tu despre extratereştrii de pe Lună.
-         Am scris.
-         Că nici măcar n-au aselenizat, că e totul poveste...
-         Scris!
-         Atunci despre civilizaţii necunoscute... De pildă dropa...
-         Am scris demult.
-         Găuri negre.
-         ...
-         Universuri paralele, descoperiri miraculoase, călătorii în timp, apariţii, cronovizor, secrete la Vatican, monştri...
Figura lui rămase impasibilă.
-         Am scris despre toate astea. Sunt în impas; nici misterele nu mai sunt ce-au fost cândva.
-         Postează ceva despre fantome, tot vine Halloweenul.
-         Ei, aş! Ce se mai poate spune despre fantome, zombie şi alţi bau-bau? Eu am un blog serios.
-         Abordează problema din altă perspectivă. Chiar şi din subiecte răsuflate, cum este cel cu morţii-vii de exemplu, tot se mai poate scoate ceva.
-         Never!
-         Facem pariu? Tot n-am ce cadou să-ţi fac de acest Halloween, îţi dedic o poveste.
-         Cine ar citi aşa ceva?
-         Lasă că vezi tu! Sandu, Tetris, Fosile, Acuarele, Cafeauata, Claudia, Vania, Cella, Ion, Alin, Simona, Cristina, Gabriela, Tiberiu, Psi, Rodica, Elisa, Adriana-Maria, Emilia, Daria, Donca, Mihaela, Adela, Anda, Diana, Ana, Gina, dar mai ales Vero cu Grişka se vor înghesui să afle despre ce este vorba.
-         Of! Eşti de groază! Ai prea mulţi prieteni care ţin cu tine. Dar mi-ai dat o idee: voi scrie despre conspiraţii.

luni, 24 octombrie 2011

"Valahia în Cartea Genezei"


 Doamne, de când încerc să pun mâna pe această carte! Prima oară am citit-o într-un loc unde nu aveam voie să fac asta, pe furiş, cu răsuflarea tăiată. Cartea m-a umplut de mândrie patriotică, sentiment de care nu că m-aş jena astăzi, dar mă arăt un pic mai...circumspectă.
A doua oară când am vrut s-o citesc nu mi s-a dat voie. Să rectific: mi s-a permis, dar numai la sala de lectură a Bibliotecii Judeţene Vâlcea. Nu, nu puteam s-o împrumut acasă, întrucât nu locuiam în municipiu.
Desigur că am întrebat de ce se mai numeşte respectivul aşezământ Bibliotecă Judeţeană, dar mi s-a pus în vedere să nu fac scandal. Am şi văzut pentru o clipă titlul în ziarul Vocea Vâlcii de a doua zi: „Profesoară de română face scandal la Biblioteca Judeţeană” şi cu litere mai mici: „ A perturbat liniştea în sala de lectură”. Aşa că m-am cuminţit în mod subit şi am renunţat la carte fără să mai încerc să înţeleg motivele discriminatorii pentru care locuitorii judeţului nu pot împrumuta cărţi acasă.
Nu am intrat nici acum în posesia preţiosului volum, recunosc faptul că acea primă şi unică lectură nu a fost una de profunzime, totuşi îmi amintesc că autorul stabilea chiar la început o etimologie pe cât de... uşoară, pe atât de... romantică pentru numele „Vlahia”: este pur şi simplu anagrama denumirii biblice „Havila” – un tărâm menţionat la „Geneză” în „Vechiul Testament”.
Ei, dar această ţară Havila este cea despre care se spune că deţine aur, bdeliu şi onix.
Nu ştiu cât de adevărat este ce s-a scris în această cărţulie. Poate aprecia oricine.
Lucrul cert este că avem aur, fie că suntem sau nu pe tărâmul Havilei. Tone de aur. Mi se rupe inima când văd la TV clipurile cu bieţii oameni de la Roşia Montană care vor doar să lucreze şi indiferenţa noastră îi condamnă la foamete.
Ar trebui să li se permită celor de la acel Gold Corporation să exploateze zăcămintele noastre, să arunce şi statului român generosul procent de 4% şi să se creeze locuri de muncă timp de vreo zece ani pentru cele câteva sute de muncitori din zonă. Toată lumea va fi fericită şi nici nu vom traversa cine ştie ce schimbări, vom rămâne ca întotdeauna, cerşind din poartă în poartă, dar măcar munţii noştri nu vor mai purta povara tonelor de aur...


sâmbătă, 22 octombrie 2011

Muzica de weekend


Încă suport muzica tinerei generaţii, uneori mai şi ascult melodiile lor, deşi e absolut întâmplător, căci alegerile mele mă poartă spre alt gen muzical.
Mi-l amintesc pe tata care mă privea cu sinceră îngrijorare prin anii nouăzeci cum ascult muzică la căşti de la micul walkman prins la brâu. Îmi declara că vom fi o „generaţie surdă”. Plus că ascultăm nişte „zgomote dizarmonice” şi nu muzică.
Ne-am contrazis cu aprindere în lungi discuţii care, aşa ca orice discuţie principială, nu ajunge la niciun rezultat. Eu o ţineam pe-a mea – că el nu înţelege muzica, el pe-a lui - „aia nu e muzică”.
A avut tăria şi bunăvoinţa să audieze mai multe formaţii ale timpului pe care eu le aduceam ca argument în favoarea mea.
A capitulat la Queen cam în acelaşi timp în care eu făcusem o pasiune pentru Bach şi ascultam Vivaldi cu religiozitate.
I-au plăcut şi baladele precum aceasta - „Right Here Waiting for You”. Am învăţat amândoi să respectăm opinia celuilalt.