Poftă de viaţă

O bucurie nu vine niciodată singură.

Pe lângă bucuriile mari care te copleşesc de-a dreptul tropăie în alai şi alte bucurii mărunte.

Ne întorceam fericiţi de la serviciu – 20 de km până acasă – şi discutam cu Andrei despre una din bucuriile mari: nu i se virase pe card salariul întreg, deoarece departamentul de contabilitate de la Bucureşti al firmei nu înregistrase pe calculator toate borderourile trimise. Eram chiar foarte amuzaţi de subiect, ce mare lucru, nu? Toate ratele aşteaptă fără să te deranjeze.

Tocmai când să începem virajul pe Dealul Negru – loc urât de toţi şoferii – observăm un echipaj de poliţie.

Ne-a tras pe dreapta. (e doar una din bucuriile mărunte) De ce nu avem cauciucuri de iarnă? Andrei explică politicos că nu am echipat încă maşina, pentru că nu s-au anunţat ninsori şi vreme rea.

Poliţistul o ţine pe-a lui, sfătos ca un moşneag: putem pleca pe soare şi să ne întoarcem pe ninsoare.

Andrei vorbeşte de costuri, de faptul că va uza cauciucurile în mod inutil. Poliţistul îi promite că toţi cei recalcitranţi cu legea vor plăti.

Andrei... nu mai zice nimic, fiindcă întâlneşte privirea mea imperativă.

Plecăm lăsând poliţistul bosumflat că nu ne poate amenda, n-a găsit nici măcar un bec de poziţie care să nu funcţioneze.

Parcurgem încă doi kilometri şi ne oprim: coloană de maşini. Aşteptăm, aşteptăm. Suntem obosiţi şi flămânzi, eu îmi fac griji pentru păsările neînchise + mâţele şi câinii nehrăniţi. După zece minute aflăm că a fost un accident, un tir s-a culcat de-a latul şoselei şi nu se mai poate trece.

Propun să ne întoarcem, deşi ştiu că luând-o pe drumul ocolitor vom avea de parcurs 50 de km până acasă, iar bibilicile vor alege precis varianta de a se culca în pom.

Andrei nu prea vrea să se întoarcă şi mă enervează. Stăm, aşteptăm. Venind din spate un echipaj de poliţie ne depăşeşte. Atunci Andrei se decide şi întoarce maşina. Mergem pe varianta Băbeni, pe la „fabrica de maşini de spălat” despre care circula bancul faimos cu muncitorul care a furat piese şi, asamblându-le acasă, a obţinut o mitralieră.

Ne amintim bancul şi râdem. Andrei opreşte la o benzinărie. (altă bucurie măruntă cu 5, 59 lei/litru)

Alimentează şi vine ţinând în mână rovineta.

-         N-o aveam. Prostovanul de poliţist a uitat să întrebe.

Râdem şi de poliţist.

-         Crezi că mai întâlnim un echipaj până acasă? Fulgerul nu loveşte de două ori în acelaşi loc...

-         Ba bine că nu! Şi nici nu trebuie să ne oprească. Au aparat de supraveghere care îţi face poză, verifică numărul maşinii şi îţi trimite „felicitarea” acasă în plic, o amendă de cinci sute. (altă bucurie... măruntă?)

Ajungem acasă pe întuneric, orbiţi de farurile celor care nu şi-au reglat faza scurtă.

Pe pragul bucătăriei pisicile fac grevă de protest cu pancarte şi mieunături, câinii sar la poartă fericiţi că nu i-am abandonat, bibiloiul Rostok, şeful de stol, dă un ţipăt scurt din salcâm şi ştiu pe loc ce înseamnă: „Mamă, suntem bine.”

Despre "Bucuria vieţii" puteţi citi şi aici sau aici.

"Scurtă istorie a timpului"

Celor mai multe întrebări numai timpul le poate răspunde.

"Oamenii Măriei-Sale"

În fiecare an cumpărăm lemne pentru iarna următoare. Anul acesta a trebuit să tăiem din pădurea noastră din spatele casei, pentru că arborii au crescut foarte mari şi vântul a început să-i doboare.

Desigur am făcut cerere de marcat la Ocolul Silvic, cerere care nu a fost aprobată până nu am achitat şi taxa pentru pază – ca şi cum ar fi trecut vreodată pe aici un pădurar cu gândul să ne păzească pădurea... De fapt chiar a trecut: când au venit la vânătoare.

Trec peste aceste „amănunte” destul de... costisitoare ca să intru în subiectul propriu-zis al misterului pe care doream să-l povestesc.

După ce copacii au fost doborâţi şi trunchiurile secţionate la o dimensiune uşor de cărat, am căutat pe cineva să ne aducă lemnele acasă. E o distanţă foarte scurtă, casa noastră fiind la buza codrului.

Pe cine să luăm? În sat muncitorii cu ziua au fiecare brandul lui: Ionel curăţă coteţele ca nimeni altul, Sichirim defrişează tufişuri şi mărăcinişuri, Romică toarnă betoane (dacă nu cântă la vreo nuntă), Clopotaru sparge butuci, (duminica trage clopotele), iar Stelică Speriatu face „transpoarte” cu calu’. Nimeni nu se ocupă cu lemne. Ne-am gândit să chemăm pe cine găsim liber... Am dat peste Fănel.

Fănel, în ciuda vârstei - 58 - este un redutabil săpător de şanturi. Totuşi a acceptat să vină la noi să care lemnele. Andrei s-a tocmit cu el „la lucrare”. Ne-am şmecherit şi noi. Nu mai angajăm „cu ziua”, fiindcă am observat că muncitorii nu mai termină; stau la noi pe bani şi mâncare şi nu au niciun spor. „La lucrare” ştiu că trebuie să-şi vadă de treabă, fiindcă tot suma fixată le revine.

Am explicat aceste „subtilităţi” ca să înţelegeţi surpriza şi bucuria noastră sâmbătă pe la ora 15 când Fănel ne-a anunţat că e gata. „Aşa repede?” ne venea să întrebăm. L-am plătit şi omul a plecat fericit la rândul său pentru „bucuria datoriei împlinite” – cum ar fi zis tata. Mie totuşi nu mi-a plăcut expresia de satisfacţie şireată de pe chipul său şi nici graba cu care a refuzat al treilea pahar de ţuică spunând că „are o treabă acasă”.

Când am ieşit din bucătărie şi am văzut grămada de lemne mi s-a cam strâns inima. Mi se păreau cam puţintele... Eh, asta e legea, nu pot fi marcaţi mai mult de cinci metri cubi... 

L-am văzut şi pe Andrei cam mirat şi ne-am dus prin pădure să vedem dacă Fănel a adus toate lemnele. Nu mai era nimic, cărase tot. Ne-am gândit că la anul va fi necesar să mai cumpărăm, iar eu nu m-am putut stăpâni să nu-l mustru pe Andrei că a marcat prea puţin, că precis aici nu erau cinci metri cubi etc, i-am făcut un pic viaţa amară....

Au trecut câteva zile. Într-o după-amiază am mers cu Tatra şi cu ceilalţi doi câini să culeg măceşe. Am urcat într-o poieniţă din pădure unde ştiam o tufă plină, chiar lângă râpa de la pârâu. Am văzut nişte urme ciudate pe jos prin frunziş, ca şi cum ceva ar fi trecut pe acolo, ca şi cum ceva ar fi fost târât. M-am uitat în pârâu şi ce descopăr! Zeci de trunchiuri de copac aruncate. L-am chemat pe Andrei să vadă.

Fănel lucrase cu toată credinţa: pentru suma de o sută de lei, în loc să aducă lemnele la noi acasă, le-a aruncat în pârâu, întrucât i-a fost mai aproape.

E minunat; acum va trebui să-l aducem pe Stelică Speriatu cu calul să scoată trunchii de acolo, să-i încarce în căruţă şi să-i aducă. Am elucidat misterul.

Oameni, oameni...

"De-a v-aţi ascuns"

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucam odată,
Odată, poate, după scăpătat.

E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.

Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.

Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.

E jocul sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.

Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.

Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.

Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.

Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.

Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o sa fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea ceealaltă.

Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit…

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câti vrei.
Arde-l-ar focul.

Tudor Arghezi

HALLOWEEN

Teoria conspiraţiei?

Citeam liniştită, era seară, cana cu ceai de măceşe aburea discret pe noptieră, iar Missouri îşi găsise în sfârşit locul în poală la mine.

Doar Andrei se fâţâia de colo colo prin casă fără rost, deşi televizorul revărsa ştiri.

Când a trecut a şaisprezecea oară prin hol, l-am întrebat cu un glas ce se voia dulce:

-         Ce-ai, dragă?

-         Nu ştiu ce să mai scriu pe blog. veni mărturisirea şocantă. (Cel puţin depăşise momentul cu Steaua – Maccabi Haifa, 0 – 5).

-         Păi scrie şi tu despre extratereştrii de pe Lună.

-         Am scris.

-         Că nici măcar n-au aselenizat, că e totul poveste...

-         Scris!

-         Atunci despre civilizaţii necunoscute... De pildă dropa...

-         Am scris demult.

-         Găuri negre.

-         ...

-         Universuri paralele, descoperiri miraculoase, călătorii în timp, apariţii, cronovizor, secrete la Vatican, monştri...

Figura lui rămase impasibilă.

-         Am scris despre toate astea. Sunt în impas; nici misterele nu mai sunt ce-au fost cândva.

-         Postează ceva despre fantome, tot vine Halloweenul.

-         Ei, aş! Ce se mai poate spune despre fantome, zombie şi alţi bau-bau? Eu am un blog serios.

-         Abordează problema din altă perspectivă. Chiar şi din subiecte răsuflate, cum este cel cu morţii-vii de exemplu, tot se mai poate scoate ceva.

-         Never!

-         Facem pariu? Tot n-am ce cadou să-ţi fac de acest Halloween, îţi dedic o poveste.

-         Cine ar citi aşa ceva?

-         Lasă că vezi tu! Sandu, Tetris, Fosile, Acuarele, Cafeauata, Claudia, Vania, Cella, Ion, Alin, Simona, Cristina, Gabriela, Tiberiu, Psi, Rodica, Elisa, Adriana-Maria, Emilia, Daria, Donca, Mihaela, Adela, Anda, Diana, Ana, Gina, dar mai ales Vero cu Grişka se vor înghesui să afle despre ce este vorba.

-         Of! Eşti de groază! Ai prea mulţi prieteni care ţin cu tine. Dar mi-ai dat o idee: voi scrie despre conspiraţii.

"Valahia în Cartea Genezei"

 Doamne, de când încerc să pun mâna pe această carte! Prima oară am citit-o într-un loc unde nu aveam voie să fac asta, pe furiş, cu răsuflarea tăiată. Cartea m-a umplut de mândrie patriotică, sentiment de care nu că m-aş jena astăzi, dar mă arăt un pic mai...circumspectă.

A doua oară când am vrut s-o citesc nu mi s-a dat voie. Să rectific: mi s-a permis, dar numai la sala de lectură a Bibliotecii Judeţene Vâlcea. Nu, nu puteam s-o împrumut acasă, întrucât nu locuiam în municipiu.

Desigur că am întrebat de ce se mai numeşte respectivul aşezământ Bibliotecă Judeţeană, dar mi s-a pus în vedere să nu fac scandal. Am şi văzut pentru o clipă titlul în ziarul Vocea Vâlcii de a doua zi: „Profesoară de română face scandal la Biblioteca Judeţeană” şi cu litere mai mici: „ A perturbat liniştea în sala de lectură”. Aşa că m-am cuminţit în mod subit şi am renunţat la carte fără să mai încerc să înţeleg motivele discriminatorii pentru care locuitorii judeţului nu pot împrumuta cărţi acasă.

Nu am intrat nici acum în posesia preţiosului volum, recunosc faptul că acea primă şi unică lectură nu a fost una de profunzime, totuşi îmi amintesc că autorul stabilea chiar la început o etimologie pe cât de... uşoară, pe atât de... romantică pentru numele „Vlahia”: este pur şi simplu anagrama denumirii biblice „Havila” – un tărâm menţionat la „Geneză” în „Vechiul Testament”.

Ei, dar această ţară Havila este cea despre care se spune că deţine aur, bdeliu şi onix.

Nu ştiu cât de adevărat este ce s-a scris în această cărţulie. Poate aprecia oricine.

Lucrul cert este că avem aur, fie că suntem sau nu pe tărâmul Havilei. Tone de aur. Mi se rupe inima când văd la TV clipurile cu bieţii oameni de la Roşia Montană care vor doar să lucreze şi indiferenţa noastră îi condamnă la foamete.

Ar trebui să li se permită celor de la acel Gold Corporation să exploateze zăcămintele noastre, să arunce şi statului român generosul procent de 4% şi să se creeze locuri de muncă timp de vreo zece ani pentru cele câteva sute de muncitori din zonă. Toată lumea va fi fericită şi nici nu vom traversa cine ştie ce schimbări, vom rămâne ca întotdeauna, cerşind din poartă în poartă, dar măcar munţii noştri nu vor mai purta povara tonelor de aur...

Muzica de weekend

Încă suport muzica tinerei generaţii, uneori mai şi ascult melodiile lor, deşi e absolut întâmplător, căci alegerile mele mă poartă spre alt gen muzical.

Mi-l amintesc pe tata care mă privea cu sinceră îngrijorare prin anii nouăzeci cum ascult muzică la căşti de la micul walkman prins la brâu. Îmi declara că vom fi o „generaţie surdă”. Plus că ascultăm nişte „zgomote dizarmonice” şi nu muzică.

Ne-am contrazis cu aprindere în lungi discuţii care, aşa ca orice discuţie principială, nu ajunge la niciun rezultat. Eu o ţineam pe-a mea – că el nu înţelege muzica, el pe-a lui - „aia nu e muzică”.

A avut tăria şi bunăvoinţa să audieze mai multe formaţii ale timpului pe care eu le aduceam ca argument în favoarea mea.

A capitulat la Queen cam în acelaşi timp în care eu făcusem o pasiune pentru Bach şi ascultam Vivaldi cu religiozitate.

I-au plăcut şi baladele precum aceasta - „Right Here Waiting for You”. Am învăţat amândoi să respectăm opinia celuilalt.

"Sfârşitul Eternităţii"

După cincizeci sau – pentru cei norocoşi -  o sută de ani nimeni nu-şi va mai aminti că am existat.Vom fi o umbră palidă pe un blog, aşa cum azi bunicii noştri sunt nişte fotografii într-un plic.

Vă mai aduceţi aminte, aţi avut privilegiul să vi se spună numele străbunicilor? Al părinţilor străbunicilor? Ştiţi de unde veneau, ce au făcut, pe cine au iubit?

Şi totuşi ei sunt noi înşine. O urmă din ADN-ul lor îl construieşte pe al nostru. Şi totuşi... nu ştim nimic despre ei.

Cred că generaţia următoare are o şansă în plus de a-şi cunoaşte strămoşii. Oare cât timp rezistă în lumea virtuală un blog? Nepotul sau strănepotul tău va putea citi ce ai scris azi?

Va exista cândva în viitor un nou domeniu al istoriei sau al... arheologiei, când cel ce va dori să studieze trecutul va sta să scormonească nu în pământ, ci pe internet?

Va coborî istoricul în trecut, în Jos-Timp, asemeni tehnicianului Harlan din „Sfârşitul Eternităţii”?

Poate.

Poate blogul e ca o sticlă aruncată în ocean: MESAJ...

"Un om necăjit"

O să vă spun de la început că Max este un criminal. Ca să ştiţi despre cine vă povestesc azi.

Umblă prin sat de la o casă la alta şi munceşte cu ziua pentru 40 de lei şi mâncare. Mai rău este când vine iarna de tot; atunci nu mai găseşte de muncă şi face foamea ca un câine. Se mai întâmplă ca o babă văduvă de zeci de ani să-l cheme să spargă lemne şi el merge bucuros. Lucrează cu voioşie şi apoi înghite cu poftă zeama de varză acră cu mămăligă pe care i le pune baba dinainte. Dar cel mai mult îi place ţuica. După un pahar e alt om. După două cântă. După trei nu te mai înţelegi cu el, iar de la al patrulea e bine să-l eviţi.

Dacă bea cinci va dormi în şanţ, ceea ce nu ar fi de speriat pentru el. A petrecut două luni – octombrie şi noiembrie – acum câţiva ani, în troiţă, pe marginea drumului.

Cum? Cum a ajuns aşa? Mai ales că a fost un om cu o viaţă normală.

Înainte de 1989 avea apartament în oraş, nevastă, doi copii şi era gestionar. Se vede c-a făcut ceva afaceri necurate, încât a fost închis, nu mult, însă destul ca la ieşire să-şi afle nevasta cu alt bărbat.

N-a putut să rabde trădarea şi a dat cu toporul în rival după care l-a ascuns într-o fântână. A ajuns din nou la închisoare, dar după cinci ani a fost eliberat cu un decret, era deja după 1990. Nevasta divorţase, luase apartamentul, copiii şi tot.

Nu ştiu cum a ajuns el prin părţile noastre, destul că satul s-a pricopsit cu el. S-a aciuit la o femeie, o vecină de-a noastră. Multe scandaluri. Femeia, deşi văduvă, are un fiu ce dintr-o dată a fost cuprins de sentimente hamletiene vis-a-vis de uzurpator. Ion se bate cu Max. Ion o bate pe mamă-sa. Max o bate pe Dina-concubina. Dina îi îmbată şi îi burduşeşte pe amândoi, descărcându-şi frustrarea. Toţi trăiesc din pensia de urmaş a femeii şi din câştigurile ocazionale de zilier.

La un scandal mai mare, Ion a chemat poliţistul. L-au dat afară din casă pe Max. Aşa a ajuns el al nimănui, în troiţă, acoperit cu o pătură destrămată şi dormind pe un sac de vechituri. Acolo l-a găsit soţul meu şi l-a luat la noi. L-a lăsat să stea în casa noastră bătrânească până avea să treacă iarna.

Îi dădeam de mâncare contra ajutorului în gospodărie. Uitasem vorba plină de înţelepciune care spune că „pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”. Max a început să ne fure păsări din curte şi să le vândă pe băutură.

Primăvara i-am cerut să plece. S-a întors la Dina care se vede că îi resimţise lipsa, căci în seara revenirii lui au făcut un chef straşnic.

Max nu este agentului răului absolut şi al decăderii totale. A salvat un copil de la înec, la baraj. Se povesteşte de către martori că la târg, la Marcea, ar fi căzut un copil de pe pod în apele lacului de acumulare. N-a sărit nimeni, decât nebunul şi beţivul de Max.

Mai ştiu o chestie despre el: prin 2006 s-a trezit mare moştenitor. Primăria oraşului era în proces cu foştii proprietari pentru nişte terenuri aflate cândva la periferie, dar care acum fac parte din municipiu. Cei câţiva proprietari au câştigat procesul. Părinţii lui Max, foarte bătrâni când a fost deschisă acţiunea, au murit demult. A aflat de la Poliţie că este căutat pentru ca să încaseze despăgubirile. Peste un miliard de lei vechi.

L-am văzut umblând prin sat îmbrăcat în „hainele bune”, într-o stare de surescitare avansată.

După câteva zile l-am întâlnit la intersecţie, făcea semn să-l luăm să meargă acasă. Părea absolut radios.

-         Ce e Max, am auzit că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap, l-a întâmpinat Andrei al meu.

-         Dom’ inginer, sunt un om fericit!

-         Am auzit că acum ai bani, eşti norocos.

-         E, ce bani? Ce-mi trăbe mie bani? Sunt fericit că m-or cătat copiii. Ninuţa mea, fata tatii, am şi doi nepoţi de la ea. Şi Gică e om serios, lucrează la CFR. Nu putea ei să stea supăraţi pe mine toată viaţa, că e carne din carnea mea.

-         E bine că v-aţi împăcat. Ce ţi-ai cumpărat acolo?

-         Mi-a luat copiii o drujbă. Le-am zis: tată, luaţi voi banii, că eu îi beau. Mie să-mi cumpăraţi o drujbă să mă hărănesc cu ea, să-mi câştig o bucată de pâine.

-         Şi Dina ce-o să zică?

-         Las-o dracu că i-am luat o fustă şi-o sticlă de vodcă, nu mai zice nimic!

"O lume întreagă"

 

"Construieşte-mi o casă" l-a rugat Ea.

Iar El i-a dăruit o lume întreagă.

Lupta cu morile de vânt

1.

Cu ceva ani în urmă Andrei şi-a făcut o asigurare de viaţă la Allianz-Ţiriac. Din nefericire chiar a suferit un accident, nu grav, dar era unul din riscurile acoperite de poliţa încheiată, drept care a cerut despăgubiri.

Asiguratorul a refuzat să plătească sub motiv că... diagnosticul pus de medici soţului meu se referă la o afecţiune cronică şi nu la una acută, rezultată unei urma unei loviri accidentale.

Nicio dovadă pe care am prezentat-o firmei respective nu a satisfăcut pretenţiile inspectorilor de daună.

În consecinţă am acţionat în judecată firma de asigurări.

Totuşi, va trebui să renunţăm la proces, pentru că Judecătoria cere plata unei taxe de timbru care depăşeşte cu  mult valoarea unui salariu mediu.

Cu alte cuvinte, pe lângă pierderea suferită mai riscăm să pierdem şi altă sumă de bani, pentru noi deloc neglijabilă, deoarece legile nescrise ale birocraţiei apără marile firme.

2.

Vecinei i-au tăiat curentul, deşi achitase factura cu o zi înainte. Era acasă, le-a explicat muncitorilor cum stau lucrurile, a fost în zadar: au debranşat-o, pentru că ea nu a mai găsit chitanţa (era la soţ).

Ştiţi cât costă o rebranşare?

Are vecina curaj (şi bani) să-i dea în judecată? Are cineva ceva de zis pentru că plătim „abonament” la energie electrică? Pentru că plătim în avans energia neconsumată conform estimărilor celor de la Electrica?

 3.

O colegă de serviciu a avut o cădere nervoasă. Avea un card de salariu la BRD şi, când şi-a schimbat locul de muncă, a restituit suma datorată şi a renunţat să mai utilizeze cardul respectiv, deschizând un altul, la altă bancă agreată la noul loc de muncă. Între timp au trecut doi ani.

Pe nepusă-masă s-a trezit la serviciu cu reprezentanţii unei firme de recuperatori care au demarat acţiunea de executare silită pentru suma de 300 de lei!

Ce se întâmplase? A omis faptul că trebuia să facă închidere de card (cu cerere şi tot tam-tam-ul), cardul a rămas în vigoare, banca a tras în fiecare lună comisionul de administrare, suma depusă s-a diminuat, banca a trimis somaţii de plată la vechiul domiciliu al doamnei respective (se mutase şi avusese obrăznicia să nu anunţe la ziar!), văzând că nu primeşte răspuns, a trimis apoi recuperatorii.

Aşa se face că acum, pe lângă fabuloasa sumă de 300 de lei datoraţi binevoitoarei bănci, trebuie să achite şi cheltuielile generate de execuţia silită, plus că a intrat pe lista neagră a rău-platnicilor.

Ce să facă, să-i dea în judecată?

I-am spus: NU.

E o luptă cu morile de vânt. O persoană fizică nu are resurse financiare să susţină un proces cu monştri cum sunt marile firme sau bănci.

E ca şi cum ai intra de bună-voie într-o horă a morţii...