Proprietate cu casă şi pădure

Ia să vedem: era totul în regulă? Masa aranjată cu două tacâmuri, vaza de flori amplasată pe pata de vin care n-a ieşit la spălat, farfuriile din setul de zestre al nevestei – Dumnezeu s-o ierte – sfeşnicul de argint lustruit cu lumânarea aprinsă, numai de n-ar mai întârzia Mioara că se arde toată, şerveţelele, da, şerveţelele şi sub şerveţelul ei…casetuţa de pluş roşu în care îi oferă cerceii cu diamante.
Violeta va face scandal, desigur, dar îşi asumase orice riscuri. Unde scrie că trebuie să laşi totul copiilor? Îi va spune că i-a amanetat astă-iarnă ca să plătească întreţinerea şi n-a mai avut bani la timp ca să-i recupereze. Erau cerceii defunctei, ca şi celelalte bijuterii, dar asta nu presupune că Adrian şi Violeta le moştenesc pur şi simplu. În fond, el se chinuise cu nevastă-sa şapte ani de zile cât a stat paralizată. Acum vrea şi el să se bucure de viaţă. Îi vor face scandal şi cu apartamentul. Numai că s-au trezit prea târziu. Nu doar că e vândut bine-merci, dar banii obţinuţi şi-au şi găsit destinaţia. Poate aşa va reuşi s-o înduplece pe Mioara… Mititica de ea, era o mamă devotată, dorea să-şi ajute fata măritată cu un individ cam băutor de spirtoase şi pe băiatul care trebuia să-şi plătească restanţele, că-n ziua de azi te pică la examen doar ca să mai plăteşti o dată. Ei, dacă-i oferă el sumele necesare… Poate va accepta în sfârşit să se mărite cu el. Fostul ei soţ s-a recăsătorit, nu mai are ce aştepta de la el. O va face doamna Mandrea! Oho, dac-ar şti ea ce rezonanţă istorică are numele ăsta… Şi când o s-o ducă şi la ţară… Aoleu! Apa de gură! Şi şampania! Uitase să bage şampania la frigider. Nu putea să creadă că are asemenea emoţii!
Parc-ar fi de douăzeci de ani! Hm, dar dacă se uită bine, nu arată rău deloc! E un bărbat încă verde, cu spatele drept, înalt şi falnic. Nu se cunoaşte că asta-i o proteză; dinţii strălucesc. Cine poate spune cu mâna pe inimă că-i dă şaptezeci de ani? Se vede, bineînţeles, că e mai în vârstă decât Mioara, aşa cât să se simtă ea protejată, dar nicidecum nu sunt ridicoli, Adrian, când a spus treaba aia, era plin de venin.
Bun, şampania e la rece, fripturica e la cald, în cuptor, de ce întârzie Mioriţa lui?
Ha! Ăştia sunt paşii ei, îi cunoaşte picioruşul micuţ dintr-o mie.
-Intră, păsărelu’ meu, bine-ai venit!
-Ia uite le el, ce s-a mai împopoţonat! Cu ce ocazie?
-Nu mă săruţi, mieluşeaua mea?
-Hai, vino să te pup, că mi-a fost dor de tine, măcar că nu meriţi.
-Ba da, merit. Nu mai am răbdare, îţi spun vestea cea bună. He, he, ai făcut ochii mari!
-Păi cine ştie ce ţi-a mai trecut prin cap! Ca atunci când ai luat bilete la băi cu toţi boşorogii, de parcă eu am chef să mă întind pe prosop lângă babele alea descărnate!
-Nu, scumpa mea, nu. E o veste mare.
-Atunci zi odată că-mi dai palpitaţii la inimă!
-Am vândut apartamentu’!
-Vai de mine, Iulică, te-o fi păcălit careva!
-Măi Mioaro, asta e părerea ta de mine?
-Nu, da’ Violeta şi Adrian de mult timp au de gând să-ţi ceară partea lor de moştenire după mamă şi mi-e să nu te fi silit să vinzi în pierdere.
-Stai liniştită, păsărico, eu sunt mai deştept ca ei. Nici nu ştiu că am vândut. Nici nu visează că am cumpăr…
-Ce-ai făcut?
-Nu aşa am vrut să-ţi comunic. Hai să desfacem şampania, mai am o surpriză. Rămâi aici peste noapte, da?
-Nu ştiu. I-am promis fie-mii că stau cu a mică.
-A! A pocnit ca la sărbătoare! Ţine cupa repede!
-Fii atent, Iulică! Mi-ai pătat fusta nouă.
-Şampania nu pătează!
-Dă şervetu. Ce naiba ai pus aici? Vezi c-a căzut ceva pe jos.
-Mioara, te rog să primeşti din partea mea, odată cu sentimentele mele cele mai profunde şi pe deplin sincere, această mică atenţie.
-Mama mia, da’ mult vorbeşti şi nici n-ai apucat să bei! Ce-i în cutie?
-Deschide-o.
-A, sunt nişte cercei. Aur, nu?
-Vai de mine, n-aş îndrăzni să-ţi ofer tinichele. Sunt cercei de aur cu diamante; priveşte montura, azi nu se mai lucrează aşa.
-Ai, mă! Sunt faini, l-am rugat şi eu pe Nini să-mi aducă o pereche din Turcia… Şi mai ai şi alte lucruşoare de-astea?
-Dacă regina inimii mele doreşte, sunt gata să-i aduc orice.
-M-ai dat cu roţile-n sus, ce să spun! Regina inimii!
-Da, Mioara, sufleţelul meu, tu eşti tot ce mai am pe lume şi de aceea doresc să…
-Da’ nu mai pui nimic pe lângă beutură? O sărăţea, ceva?
-Cum să nu! Am uitat, iartă-mă. Aduc friptura. Trebuia să bem şampania la sfârşit, cu pişcoturi, numai că am dorit să fie un moment festiv…
-Lasă, că tai eu carnea, cine ştie ce boacănă mai faci.
-Mioara, înainte să ne aşezăm, vreau să-mi spui dacă te-ai mai gândit şi ai luat o hotărâre, dat fiind că sentimentele mele pentru tine…
-Vrei să mă mărit cu tine, hm? Păi, e nevoie de bani pentru asta, scumpule. Eu am greutăţi cu copiii, că ştii şi tu… aşa că deocamdată…
-Nu pomeni de bani! N-am să las un lucru derizoriu să stea în calea fericirii noastre. Cu banii se rezolvă.
-Da, dar nu e vorba doar de bani de nuntă. Lili a mea nu face faţă cu nebunu’ ei, că bea de stinge, găsi-l-ar boalele; Bebiţă vrea să-şi ia şi el permisu’…
-Încă n-are maşină.
-Lasă, că maşina vine şi ea că e băiat de băiat şi face bani. Apoi datoria mea este să-l ajut; că nu pot fi fericită până nu-l ştiu şi pe el căpătuit…
-Da, dar trebuie să te mai gândeşti şi la tine.
-Tu poţi să te gândeşti numai la tine, că copiii tăi e sănătoşi la casele lor fiecare, aranjaţi şi cu de toate. Bebiţă al meu se luptă să termine şi el anu’ întâi de doi ani, c-a prins ciudă pe el un profesor şi-l pică mereu, ba l-a vorbit de rău şi la alţii, de l-au luat la ochi şi-i dă numa’ note mici. Din cauza asta n-a putut să înveţe nici pentru permis de l-a picat de patru ori; cum să nu-l lase moralu pe bietu băiat? Da’ am auzit eu de unii din Piteşti care-ţi dă permis într-o săptămână. Ăia-s oameni corecţi, da trebuie şi tu să fii finuţ, mă înţelegi…Aşa că dacă fac socoteala cu restanţele şi cu permisu, mă apucă ameţeala! De nuntă-mi arde mie? Eu sunt femeie amărâtă, nu-mi vine să visez.
-Păi dacă problemele de care spui s-ar rezolva, ai vrea să te căsătoreşti cu mine?
-Sigur că da, iubiricelu meu! Da’ cum să facem?
-Mioara, te rog să n-o iei ca pe un afront, ca pe o jicnire adusă virtuţii tale. Uite ce îţi propun: dă-mi voie să te ajut eu cu sumele de care ai nevoie.
-Vai, crezi că poţi? Cât ai luat pe apartament?
-Am primit suficient ca să rezolvăm totul.
-Stai! Tu unde vei locui? Cât te mai lasă aici?
-Noi. Noi vom locui…surpriză!
-Zi odată, că mă inervezi!
-Ţi-am povestit că ai mei se trag din neamu lui Mandrea, boierul. M-am dus în comună şi am cerut să mi se retrocedeze proprietăţile preluate în mod abuziv de statul comunist. Din păcate, actele cele mai multe s-au pierdut. N-am putut să fac dovada pentru tot pământul, martorii care îşi aduceau aminte au cam murit între timp. Dar primarul a fost cumsecade şi mi-a dat la schimb teren în suprafaţă de douăzeci şi cinci de hectare. Conacul n-aveam cum să-l mai obţin, că e muzeu şi s-a investit mult în el. Însă mi s-a propus o variantă pe care am acceptat-o: primăria ne cedează o casă nouă, situată la marginea pădurii.
-Nu-nţeleg de ce nu ceri conacul. E mare?
-Scumpa mea, asta ar însemna procese peste procese, iar afacerea ar trena ani de zile; lasă cum zic eu şi-o să vezi că vei fi mulţumită. Am văzut casa. Are trei camere, baie, bucătărie şi un balcon închis. E suficient pentru noi. Şi gândeşte-te că-n felul ăsta ne rămân banii.
-Ştiu şi eu... E locuinţă socială? Cum de are primăria aşa fleoşc! o casă?
-Habar n-am. A zis ceva primarul…că au cumpărat-o de la moştenitorul ultimului proprietar ca să facă în ea casă de oaspeţi…n-am înţeles prea bine, dar nu mai e locuită de doi ani.
-Deci nu e nouă.
-Ştii ce? Ai s-o vezi. Te vei simţi o adevărată cucoană când vei locui pe dealul acela care domină tot satul, înconjurată de grădină, livadă şi pădure, toate ale tale.
-Bine, bine, aşa să fie.
-A! Înseamnă că ai răspuns cu „da” cererii mele? Vrei să fii soţia mea?
-Da, vreau, mai ales că tu eşti deosebit de toţi bărbaţii şi eşti generos că mă ajuţi şi pe mine.
-Nu, nu e ajutor. Efectiv doresc să te fac fericită. Uite ce bine-ţi stau cerceii!***
-Draga mea, vino şi stai pe bancheta din spate cu mine; aici e locul de onoare.
-Lasă-mă, Iulică, că văd mai bine din faţă şi mai schimb şi eu o vorbă cu Genu că nu ne-am mai văzut de mult.
N-avea ce face. La insistenţele Mioarei cumpărase un ford; până la urmă era mulţumit de asta, dar ar fi fost şi mai fericit dacă l-ar fi putut conduce chiar el. Mioara însă nici nu vrusese să audă. Ce! La vârsta lui să conducă! Să pună în pericol viaţa lor… Era ceva nou şi nu prea măgulitor în tonul ei. Niciodată nu-i mai spusese că e bătrân; dimpotrivă. Şi în loc să-şi ia şi ea carnetu la Piteşti împreună cu Bebiţă, că tot se deplasaseră până acolo, preferase să angajeze
„un vechi prieten” care acceptase rolul de şofer. Nu prea înţelegea de ce trebuie plătit, dacă e un vechi prieten. În fine. Omul părea de bună credinţă, fiindcă se ocupa şi de partea mecanică. Una peste alta, maşina cheltuia destul de mult. Consumul era departe de a fi atât de mic pe cât se spunea în cartea tehnică…
Toate astea păleau însă pe lângă bucuria şi împlinirea pe care o simţea
ducând-o acasă pe Mioara. Doamna Mandrea! Satul avea s-o respecte şi s-o preţuiască, iar el o va impune ca pe continuatoarea spiţei lor de boieri.
-I-auzi, mă Iulică, ce zice şoferu’ nostru: că pe drumurile astea desfundate ne trebuia un jep.
-Vrei să spui o maşină de teren? Da, n-ar fi fost rău, numai că sunt scumpe tare.
Priveşte, draga mea, în dreapta este biserica, iar un pic mai sus e vechiul conac.
Apare imediat şi casa noastră, e pe prima uliţă ce urcă în sus de la troiţă.
-Aoleu, domnu’ Iulică, în ce fundătură aţi adus-o pe doamna!
-Nu-ţi face griji, domnu Eugen, că aducem cu noi confortul şi civilizaţia, iar Mioara va fi mai doamnă decât multe de la oraş. N-are decât să se plimbe pe moşie şi să supravegheze muncitorii, asta când vom fi acasă, că-n rest vom petrece mai mult prin staţiuni.
-Ştii ce Iulică? Nu-mi face tu mie programu, te rog adu-ţi aminte ce ne-am înţeles. Că acuma, nu-nseamnă că dacă sunt nevastă-ta, fac tot ce zici. E clar?
-Stai, scumpa mea, nu te ambala. Vei face ce vrei, bineînţeles, eu doar credeam…
-E, nu mai crede nimic. Aia-i casa?
-Da. Îţi place, sufleţelule?
-Pe din-afară n-arată rău, da’ ce-o fi înuntru?
-E bine, e curat, că mi-a promis domnu primar că trimite nişte ziliere s-o măture. Tu, Mioriţa mea, mai trebuie să decizi ce mobilă cumpărăm.
-Văd că nu mai sunt alte case în jur. M-aş plictisi să stau aici toată ziua. Hai, Genule, trage maşina mai aproape, că ne murdărim pe pantofi. Scoate cheile, Iulică!
-Doamnă Mandrea, binevoiţi să vă luaţi în stăpânire proprietatea. Iubita mea, ar trebui să te trec pragul în braţe…
-Măi omule, lasă şi tu măcar odată gargara. Râde Genu de noi.
-Am spus ceva rău? De ce nu eşti mai blajină, Mioara?
-Intră, dragă, şi mai scuteşte-mă. Am venit să vedem casa, iar tu te porţi ca un motan în călduri. Fă bine şi nu te mai bosumfla. Uite, în colţul acela mi se pare că e tencuiala un pic căzută. Ce zici, Genule, ce părere ai?
-Nu e rău. Se vede că e casă nouă. Nici foarte mare, da’ nici mică.
-Gata, Iulică? Ai reuşit să găseşti cheia? Hai să intrăm. Pfui! Ce aer închis!
-Doamna Mioara, casa n-arată rău, numa’ că e-n pustietatea asta… Holu’ e mare, e cu gresie, prin camere văd că e parchet, pe balcon e termopane… merge.
-Bine că-ţi place dumitale, domnu Eugen, că stăpâna e nemulţumită.
-Grozavă curăţenie au făcut zilierele primăriei! Uită-te şi tu: parchetu are pete, nu e văruit, iar asta… cred că e baia, nu? Mucegai în floare! Mi se pare mie Iulică mamă, că desfacem patu de campanie din portbagaj şi rămâi aicea să faci curat până viu eu cu mobila.
-Scumpiţa mea, dar n-am de nici unele.
-Noroc că m-am gândit eu din timp. Genule, adu ălea două sacoşe din spate.
Ţi-am pus pijamale, haine de lucru, o pătură şi nişte mâncare. Ia uite, ai şi două beri. În sacoşa astalaltă e cârpe, detergenţi, perii şi terpinol. Aia e soluţia de spălat geamuri. În pungă e var, vezi să nu se verse! Genule, ai uitat găleata în portbagaj şi trafaletele.
-Da’ văd că te-ai gândit la toate.
-Vezi ce nevestică bună ţi-ai luat? Hai, dezbracă-te şi instalează-te să văd că e totul bine ca să pot pleca liniştită.
-Păi tu te descurci singură la oraş cu mobila?
-Mă ajută Bebiţă, e şi Eugen, nu-mi purta mie de grijă.
-Nici n-ai văzut toată casa.
-Chiar aşa! Unde-i bucătăria? Şi uşile astea închise…
-Bucătăria e la parter, către livadă. Uşa aceea dă spre dormitorul mare, iar cealaltă spre sufragerie.
-Da’ ce naiba are de nu se deschide? Haide, Genule, pune umăru, că
e-nţepenită. Aoleu! Mama mea, ce e aicea, vino Iulică să vezi pe necuratu.
-Sper că nu chiar pe… extraordinar… de când sunt n-am văzut atâţia fluturi la un loc.
-Nu sunt fluturi, dragă, e molii, uită-te bine. Cum dracu scăpăm de ele? Deschideţi un geam, să se aerisească. Iulică, când mă întorc să nu le mai găsesc. Faci ce-oi şti, le afumi, ceri naftalină prin vecini, e treaba ta. Eu nu şed în casă cu insecte. Hai să vedem şi bucătăria, că cine ştie ce-o mai fi şi acolo.
-Uite cheia de jos.
-Doamna Mioara, e cam naşpa cu bucătăria la parter; păi trebuie să ocoliţi pe afară de câte ori vreţi să staţi la masă. Dacă plouă, aproape că te lipseşti!
-Ei, asta da! Bucătăria îmi place. Mă auzi, Iulică? E mare, nu ca la bloc. Are gresie, faianţă şi geamu ăsta imens bagă lumină, nu glumă. Da’-n colţul ăla o fi fost sobă sau ce naiba, de n-au pus gresie?
-Ietă, doamna Mioara, e trapa de la beci.
-Beci? Primarul nu mi-a spus că ar fi şi beci la casă.
-Să vedem. Genule, coboară tu primu. De unde s-o fi aprinzând lumina? A! Bravo, Iulică, fii şi tu folositor. Ai ars becu. Şi nici măcar nu e ăla întrerupătoru. De-aci se-aprinde jos, vezi? Putem coborî, Genule?
-Haide, cucoană! Grijă la scăriţă că e cam abruptă. E loc de depozitare aicea, să luaţi marfă câtă vreţi, că ziceaţi că n-aveţi unde…
-Ia uite, domne ce pivniţă şi-au tras ăştia! Ce de rafturi! Ce zici, Iulică, cramă sau ce-o fi fost aci?
-Nu ştiu ce puteau ţine, că e peste mână să vii până jos. Despre ce mărfuri ziceaţi?
-Ei, ce! Ziceam să iau marfă de la Metro şi s-o vând la piaţă, să mai câştig şi eu… Mă mai ajuta şi Genu, că nici el n-are servici.
-Dar draga mea, n-o să te mai pretezi la astfel de activităţi… Acum ai şi tu alt statut social… Vei fi în fruntea comunei…
-Lasă-mă omule, că nu e ruşine să munceşti! Boierii ăia au fost nişte putori, nu făcea nimica, aveau sclavi, c-am citit şi eu. Munca nobilează pe om, deci nu te opune pornirilor mele.
-Doamnă, ştii la ce mă gândii? În beciu ăsta ar merge grozav o ciupercărie; e cald, nu e nevoie de lumină, da’ trebuie investiţie, că ăla…cum îi zice…na! Sămânţa din care creşte ciupercile…
-Spori, domnu Eugen, dar mai degrabă în crescătorie se foloseşte micelium.
-Aşa, tataie! Scuzaţi, vreau să zic domnu Mandrea, aşa îi zice. Micelumu e scump, că ştiu de la cineva care se ocupă. Da’ se câştigă bani buni; să mergeţi la supermarket să vedeţi cât costă un kil de ciuperci.
-E muncă multă, sunt şi riscuri, nu ne ocupăm noi cu afaceri de acestea.
-Ba, de ce nu? Măi Iulică, aşa se face banii în ziua de azi, he, he, ce ştii tu! Da, o să mai discutăm, Genule, e interesant. Gata! Am văzut tot, noi plecăm, Iulică. Vezi ai grijă să termini, că-n două, trei zile vin cu mobila. De la tine din apartament iau numa’ ce-mi place, iar restul o duc la Lili să-şi mai complecteze şi ea, că are o cameră goală… Nu spuneai că ai şi tu nevoie, Genule?
-Mioara, îngeraşul meu, în casă mai sunt şi lucruri de valoare, altele cu încărcătură sentimentală, totuşi n-ar fi mai bine să vin şi eu să te ajut să le selectezi?
-Ştiu c-ai vrea să scapi de-acilea, da’ n-am ce-ţi face. Rămâi la cureţenie dacă
n-ai fost în stare să te impui în faţa primarului. Atenţie la scări! Genule, întoarce maşina. Iulică, dacă e probleme, mă suni pe mobil. Da’ nu fără motiv.
-O să-mi fie dor de tine.
-Şi mie. Hai pa!
-La revedere, sărutmâna, iubita mea!

***
Ce femeie voluntară! Şi descurcăreaţă… necazurile au învăţat-o, că poliţistu’ de bărbatu-său dădea prea rar pe acasă; pe-urmă, a părăsit-o pentru alta. Cum a putut să lase o astfel de femeie? Eh, dac-ar fi fost şi el mai tânăr, ce avere ar fi strâns cu ea! Şi ce s-ar mai fi distrat! Acum, despre morţi numai de bine, dar defuncta, nevastă-sa, era prea sobră; cultă, nimic de zis, de familie, adevărat, însă prea părea nefericită tot timpul. Iar ultimii ani, cu ea paralizată la pat, au fost un coşmar! Din ce s-o fi supărat aşa de rău, încât să facă un atac cerebral?
Fiu-său, Adrian, suferea de complexul lui Oedip: dintotdeauna vrusese să-şi omoare tatăl; sau, cel puţin, să-l minimalizeze. De-aceea a fost în stare să susţină că maică-sa suferise atacul când a auzit că el a lipsit trei zile de acasă nu pentru că ar fi fost în delegaţie, ci pentru că era la o petrecere organizată de subalterni de ziua lui… Acesta nu era un motiv ca să paralizezi. Fusese la petrecerea aceea, da, a fost şi secretara directorului adjunct… însă nu se întâmplase nimic. Astea erau legături pasagere. Biata Iulia! N-avusese niciodată prea multă imaginaţie. Pe când Mioara… O adevărată leoaică, domnule, ceva de speriat!
Aşa… acum era gata echipat, se putea apuca de lucru. Întâi trebuia să scape de molii. Într-adevăr, mai ieşiseră din ele pe geam. Dar tot mai erau foarte multe. O lumânare aprinsă? N-avea lumânare. Să-nceapă din altă cameră. Na! S-a ars şi becul din sufragerie. Mai bine spală geamurile mâine de dimineaţă. De fapt, nu ar fi mai indicat să văruiască întâi? Poftim! Ceva tot îi scăpase şi Mioarei. O scară; de unde ia el o scară? I se păruse sau a văzut un scaun în dormitor? Aha! Iată scaunul. Dar ce atârnă aici?Nu se poate! O pereche de cătuşe! Hai că asta-i bună. Când o să-i povestească primarului… Cine să le fi uitat?
-Domnu Mandrea! Alo! E cineva?
-Da, pofteşte înăuntru care eşti acolo.
-Domnu Mandrea, vă rog eu, veniţi un pic.
-Ia uite comedie! Care eşti şi nu vrei să intri?
-Bună ziua! Vă salut cu tot respectul. Vă mai amintiţi de mine?
-He, he, tu trebuie să fii Vasile!
-Eu sunt, boierule. Da’ ce vă aduce la noi?
-M-am mutat în satul meu de suflet, vatra spirituală a neamului meu.
-Să trăiţi, să vă bucuraţi, da’ eu ziceam ce faceţi în casa asta?
-Am donat conacul strămoşesc primăriei, ca să-şi păstreze destinaţia de muzeu, iar eu am luat în schimb acestă căsuţă.
-De, conaşule, taman pe-asta?
-E mai mică, evident, însă uneori trebuie să mai sacrificăm interesul personal pentru binele comunităţii. Măi Vasile, aş avea nevoie de-o scară.
-Se face! V-o aduc imediat! La ce vă trebuie?
-Trebuie văruite camerele, e cam prăfuit.
-Şi zugravu de ce n-a venit cu scara lui?
-Eu zugravesc, Vasile; puţină mişcare nu strică.
-Cum doriţi, eu mă gândeam să vă ajut.
-Asta-i altceva! Mi-ar place să mai vorbesc cu cineva.
-Ehe, domnu Mandrea, e grea singurătatea şi văduvia e grea. Că acuma ştiu şi eu cum îi să n-ai muiere.
-Cum aşa? Parcă o ţineai pe Ana a lui Ţârcău.
- Anişoara, c-aşa-i ziceam. Până anu’ trecut, conaşule, până anu’ trecut. O fi ruşine, da-mi tot vine să plâng. Noroc cu Mărioara, fie-mea, că are grijă de mine şi nu mă lasă.
- Să nu te încrezi prea mult în copii. Sunt mânaţi de interese materiale, uită cât ne-am chinuit să-i creştem. Şi ce-a păţit Anişoara? Că sunteţi mai tineri ca mine.
-O lovit-o Leana cu sapa în cap.
-Care Leana?
-A lu’ Broscaru, surdo-muta, hai c-o ştiţi. Erau la sapă la Melente mai multe muieri şi dracu le ştie ce vorbeau, că numa odată sare nebuna şi-i dă femeii mele cu latu sapii în moalele capului. O murit pe loc. Acuma ce să-i faci? Prinde orbu’, scoate-i ochii! Că Leana e nebună cu dungă pe buletin.
-Condoleanţele mele, Vasile. O regret din tot sufletul. Dar dă-mi voie să-ţi spun ceva aşa ca de la inimă la inimă: refă-ţi viaţa. Nu te chinui. Uite, eu m-am recăsătorit şi sunt foarte fericit. Parcă-aş fi mai tânăr cu treizeci de ani. Nu lua în seamă opinia lumii şi mai ales a odraslelor, care ar vrea să scape de noi ca să ne moştenească.
-Să vă fie de bine, să trăiţi mulţi ani! Şi unde e doamna?
-A, doamna mea e femeie de afaceri. Scoate bani din piatră seacă. Noi n-o ducem prost, îţi dai seama, dar ea o face din pasiune. A rămas la oraş să încheie nişte angajamente. Va veni peste câteva zile şi atunci te voi prezenta.
-Păi să mă iertaţi că îndrăznesc, da’ la vârsta dumneaei mai poate învârti afaceri?
-Ce vârstă, Vasile, ce vârstă? Doamna Mioara are patruzeci şi cinci de ani.
-Aoleo! Da ştiu că sunteţi curajos, boierule!
-Ce vrei să spui? Hai, fugi după scară, că se face târziu.

***
Fenomenal! Chiar dispăruseră toate moliile? E miraculos ce poate să facă un geam deschis! Nu şi pentru el, însă. Îl cam trăsese curentul. Sau junghiul se datora nopţilor petrecute pe patul de campanie? Ar fi fost minunată o cafea, dar Mioara uitase să-i pună. Va începe ziua ca un băiat rău, cu o duşcă de ţuică din sticla adusă de Vasile. Noroc cu Vasile! Se dovedise un ajutor nepreţuit. Datorită lui putea s-o sune pe mieluţa lui, să-i comunice că a terminat. Ferestrele păreau cam înceţoşate, însă fără oţet, n-avea cum să le limpezească. Şi cu toate acestea, ce peisaj minunat oferea valea Topologului! În luncă, jos, casele aveau dimensiunea unor cutii de chibrituri, iar un atelaj trezit de dimineaţă nu era mai mare decât o jucărioară de copil. Până la urmă această frumuseţe o va cuceri şi pe Mioara. Dar ce vede? Camionul acela urcă pe drumeagul ce duce spre casa lor. Ce coincidenţă! Tocmai când se gândea la ea… Vine! Iubita lui vine acasă. Repede! Să strângă patul şi să dosească ţuica. Deja maşina e în curte.
-Mioara, păpuşa mea, bine-ai venit!
-Calmează-te, dragă, că ne vede oamenii. Te guduri ca un căţel.
-Nu mă săruţi? Mi-a fost aşa de dor de tine!
-Mai spală-te pe dinţi dacă vrei de-astea. Hei, băieţi, începem cum v-am spus; întâi mobila de bucătărie, pe care o căraţi acolo jos. Genule, du-te tu înainte, că ştii locu’.
-Mioară, să iei trusa de scule din cabină. Vezi să nu deşerţi sacii de rumeguş, că se sprijineau pe uşă.
-Iubito, de ce-i permiţi să te tutuiască?
-Ei, asta-i! Suntem de-o vârstă, ce-ai vrea? Toată ziua doamnă-n sus şi
doamnă-n jos? Nu e toţi demodaţi ca tine, cu pălărie, cravată şi politeţuri fără rost.
-Dacă nu te deranjează, eu n-am nimic împotrivă. Dar aceasta nu e mobilă veche?
-Nu e veche, are numa trei ani. E mobila lui Lili, na. Nu te umfla. Că ei sunt tineri şi au nevoie de schimbări.
-Nu pricep. Ea a rămas cu casa goală?
-Mă, da’ prost eşti! I-am cumpărat altă mobilă; cum era s-o las cu casa goală.
-Din banii mei?
-Banii mei! Banii noştri. Nu mai fi aşa de egoist, mai gândeşte-te şi la copii.
-Bine, bine îngeraşule! Întrebam şi eu numai într-o doară. Mă bucur c-o ajuţi pe Lili. Când am văzut cu ce camion vii, mi-am zis că eşti o foarte bună organizatoare; în ce alt vehicul ar fi încăput toate cărţile din biblioteca noastră?
-Pe dracu cărţi! Crezi că mai aduceam terfeloagele alea încoace?
-Mioara…
-Nu-mi face scene, că n-am chef acum. Ai zis că mă laşi să aranjez casa cum îmi place. Ei, mie nu-mi place cu hârţogăria aia plină de praf în casă. Punct.
-Atunci aş putea să le duc la Violeta, ca să nu te mai încurce…
-Nu mai duci nimica. E la Lili în beciul blocului, iar Bebiţă încarcă un portbagaj de cărţi în fiecare marţi şi le vinde la târg. Ţi-am spus că e băiat descurcăreţ. Le întinde pe botul fordului şi le dă după mărime: alea mai groase cincizeci de mii, iar alea mai subţirele treizeci de mii. Că se plimbă destui nebuni prin târg care să le cumpere. A zis:” Mămico, îmi plătesc singur restanţele.”
-Mioara, nu înţelegi. Erau cărţi de mare valoare. Erau şi ediţii princeps. Cărţi rare, valorează o avere.
-Valorează pe naiba! Zgârcitule! Ţi-e ciudă că face şi Bebiţă un ban. Aşa, dă-i drumu şi boceşte, fă-te de râs faţă de muncitori.
-Tablourile le-ai luat, da?
-Tablourile sunt la Lili în bucătărie. Erau prea întunecate pentru gusturile mele. Da’ ea a zis să i le dau ei că se asortează cu mobila maro pe care i-am cumpărat-o. Ăla cu strămoaşă-ta, Zoe, l-a pus gineri-miu în dormitor, deşi nu mă duce capu’ ce-o văzut la ea, că era ca o paţachină.
-Tablourile cele mici sunt un Piliuţă şi un Baba. Costă cât o viaţă de om.
-Las’ că are Lili grijă. Ţie la ce-ţi mai trebuiau? Şi nu te mai ţine de inimă că nu impresionezi pe nimeni!
-Mioarăă! Hai, fată, cu trusa aia de scule, că trebe să scoatem uşa!

***
-Alo! Ilie, tu eşti? Bună. Aici tata socru. Poţi să mi-o dai pe Violeta la aparat? Să trăieşti, fata mea. Ei, nu, că nu te-am uitat nicio clipă… doar că am fost teribil de ocupat…Da, da. Nu te supăra, eu nu mai puteam plăti întreţinerea la bloc şi plus de asta mi-era dor să locuiesc la ţară, ca în copilărie. Banii? N-au fost chiar aşa de mulţi cum crezi. Piaţa imobiliară a scăzut… Ştiu, tată, ştiu, dar am şi eu nevoi… eu din ce să trăiesc? Să merg la colţul străzii să cer milă? Nu exagerez, pensia mea nu era enormă cum spui… Ce mai faci azi cu douăzeci de milioane? Doream să vă invit pe la mine… Mioara nu e o femeie atât de rea pe cât insinuezi… E adevărat că se omoară cu munca, e gospodină, ştii… dar nu o laud…poftim? Ai cumpărat-o din piaţă? Hm… Cred că era alt exemplar… Nu vrea nimeni să mă jupoaie, stai liniştită. Tablourile sunt într-o consignaţie la Bucureşti, sigur că voi împărţi beneficiul…Violeta, latră câinele, cred c-a venit cineva. Mă scuzi, da? Te mai sun eu. Cu bine!

***



Dragă Adrian,


Îţi scriu în loc să-ţi dau un simplu telefon, deoarece mă tem că vei reacţiona şi tu ca sora ta Violeta, iar eu nu voi reuşi să spun ce doresc.
Cred că ţi-a spus Violeta că am vândut apartamentul şi m-am mutat la ţară. După cum probabil c-ai aflat, m-am recăsătorit şi, ca la orice nou început, e nevoie de bani. Acesta este motivul pentru care am păstrat suma integral, fără să vă dau ţie şi Violetei partea care consideraţi că aveaţi dreptul s-o moşteniţi. Plus de asta, dacă eşti corect, trebuie să admiţi că eu am fost cel care a avut grijă de maică-ta când a fost bolnavă, mi-am sacrificat cu ea şapte ani, drept urmare consider că e normal să încerc să-mi refac viaţa.
Poate acum, că eşti mai matur, sau poate mai târziu, vei înţelege punctul meu de vedere şi aşa zisul meu egoism. Regret că lucrurile au luat o turnură dramatică între noi şi aş dori să revenim la sentimente mai bune. După cum vezi, nu sunt mândru şi sper că vei renunţa şi tu la cerbicia ce te caracterizează.
Ceea ce doream să-ţi comunic ţine de o sferă foarte intimă, de aceea
te-aş ruga să nu divulgi cele ce-ţi voi scrie.
Am o problemă cu soţia mea, cu Mioara. Adevărul, cu toate că-mi displace s-o recunosc, este că trăiesc cu senzaţia că ea nu mă mai suportă. După căsătorie, relaţia noastră s-a depreciat cu fiecare zi. M-am străduit să mă port ca un gentleman, am scuzat-o în sinea mea de nenumărate ori, socotind că nu e obişnuită cu blândeţea din cauza traiului chinuit alături de fostul ei soţ. Cu toate acestea, o coardă dură a sufletului ei vibrează întruna. Mai ales de când ne-am mutat aici la ţară, parcă lucrurile au scăpat de sub control. Se petrec lucruri ciudate, pe care mă tem să le mărturisesc; ce-ar zice Mioara? Ce-ar zice lumea? Că sunt nebun, că m-am senilizat. E ceva în neregulă cu locul acesta; când vine aici, Mioara e alt om. Şi nu e doar atât. Tu ce vei crede despre mine dacă-ţi voi spune că-mi dispar obiecte banale de pe masă? La început mi-am zis că intră un om în casă şi le fură, deşi era puţin probabil să dorească cineva cana de apă, lanterna sau mosorul de sfoară. Apoi am găsit toate lucruşoarele încâlcite într-un ghem compact sub cadă, în baie. De atunci stau mereu cu uşa încuiată, dar fenomenul se repetă din când în când. Se întâmplă în unele dimineţi să-mi găsesc cămaşa ori pantalonii aşezaţi pe speteaza scaunului, unde i-am lăsat de cu seară, dar sfâşiaţi şofile-şofile. Asta însă a fost doar de două ori. Seara se ard becurile. Cu predilecţie seara. Nu-mi place să rămân pe întuneric aici, nu e ca la oraş unde luminile din stradă compensează. Ce zici, mă crezi sau mă pui sub interdicţie, Adrian? Cât despre Mioara, cred că e influenţată de un individ cu care face tot felul de afaceri. Îţi mărturisesc cu toată sinceritatea, Adrian, plânge sufletul în mine, dar am acceptat inclusiv ipoteza că acest Eugen îi este mai mult decât un asociat. Nu pot să zic nimic, pentru că mi-e teamă să nu mă părăsească. M-a ameninţat de câteva ori. Aş prefera să-mi dea în cap, aşa cum a promis, decât să divorţeze. O iubesc, Adrian. O iubesc cu toată disperarea vârstei mele de care-mi place să uit, cu conştiinţa faptului că e ultima rază de lumină a vieţii mele.
În ciuda acestui sentiment puternic, instinctul de conservare mă avertizează că trebuie cumva să mă salvez. Eugen a făcut o ciupercărie în pivniţă şi a hotărât împreună cu Mioara că eu trebuie să mă ocup de creşterea, întreţinerea şi recoltarea ciupercilor, iar ei le livrează. Mi-am dat toată silinţa, dar nu mai fac faţă. Mi-e tare greu să cobor scările acelea de atâtea ori, să verific în permanenţă temperatura, umiditatea, să tai ciupercile, miile de ciuperci cu cuţitaşul, să le ambalez, apoi să duc sus pungile după ce le-am cântărit. E o muncă nesfârşită. Iar pivniţa… e copilăresc ce-ţi spun… îmi inspiră groază, pare un loc rupt de tot ce e real. Mereu am senzaţia că mai e cineva cu mine acolo.
Ei vor să se extindă. Le-am spus că nu mai pot şi s-au supărat. Mioara nu ştie, dar Eugen m-a înghiontit de câteva ori.
În concluzie, Adrian, te rog din suflet, vino şi ia-mă de aici măcar pentru o vreme. Cred că Mioarei îi va părea rău şi, când o să vadă cum e fără mine, îşi va da seama că a greşit. Vreau să-mi salvez căsnicia. Te rog, ajută-mă. Te aştept cu nerăbdare.
Tata

-Poliţia, deschideţi!
-Să trăiţi, dom’ comisar!
-Cizmaru Eugen?
-Da, să trăiţi!
-Avem informaţii că ţineţi în spaţiu pe numita Mandrea Mioara. Este aici?
-Mioară! Vină, fato, că te cheamă şefu! Da’ poftiţi înăuntru. Aoleo, şefule, de
ce-aţi adus mascaţii?
-Dumneavoastră sunteţi Mandrea Mioara?
-Da, domnule. Ce s-a întâmplat?
-Ştiţi unde se află soţul dumneavoastră?
-E acasă, avem o casă la ţară.
-De când nu l-aţi mai văzut?
-Cred că s-a făcut o săptămână… Eu am afaceri aici în oraş. Da’ de ce? A păţit ceva, vai de mine!
-Doamnă, va trebui să ne urmaţi la secţie.
-Vin eu mai târziu, acum avem o negociere…
-Doamnă, sunteţi arestată sub acuzaţia de omor.
-Ce tot spuneţi acolo? Pe cine-am omorât eu? Trebuie să fie o greşeală.
-Domnul Mandrea Adrian a reclamat dispariţia de la domiciliu a tatălui său.
-Şi-o fi luat lumea-n cap, că era cam zurliu moşu’.
-Doamnă, vă rog să înţelegeţi că sunteţi arestată, ca principal suspect. Există o scrisoare a soţului dumneavoastră către fiul său, prin care vă incriminează. Vă rog să vă calmaţi. Băieţi, cătuşele.

Hora Ielelor, pensiune

Unu.

- E minunat, e cu adevărat magnific locul acesta!
Veneau cu maşina mică, era ultimul drum de la oraş la ţară; de-aici înainte, aveau să locuiască în acest peisaj de-o frumuseţe sălbatică.
-Auzi, Claudiu, asta e casa morţii mele.
-Ei, na! Ce vrei să spui?
-Că nu mai plec de-aici niciodată. Nu vreau să ne mai mutăm.
-Nu cred c-o să se mai ivească astfel de ocazii. Am băgat toţi banii în pensiunea asta, plus nişte fonduri europene.
-Am emoţii în privinţa clienţilor. Oare vor veni? Nu se vor speria văzând pagina de internet?
-Tocmai pe sperietură am mizat, aminteşte-ţi. Sunt oameni care simt nevoia să se sperie. Senzaţii tari, brrr!
-Oare s-a auzit în România de pensiuni tematice?
-Hai, dragă, îţi faci prea multe griji. Bineînţeles că se ştie. Tu gândeşte-te la nişte meniuri adecvate. Va trebui să pui la bătaie toată măiestria ta, ca să avem succes.
-Mamă, mi-i foame.
-Te-ai trezit, Andreiaş?
-Ăsta e feciorul tatei, face ochi când aude de mâncare.
-Mai avem mult de mers?
-Nu, puişorul meu, acum ajungem. Vezi ce frumos e pe aici? Ia uită-te în dreapta! Ai văzut mânzul?
-Mamă, o să avem şi noi un cal?
-Nu m-am gândit la asta, nu ştiu. Priveşte sus, pe deal. Aceea e pensiunea; îţi place?
-Seamănă cu un castel. Acolo o să stăm?
-Nu. Noi vom locui în casa de alături. O vezi? Căsuţa albă cu ferestre…


Aseară se culcase cu un nod în gât, dar astăzi se vor certa. De-abia se aşezaseră lucrurile, de-abia intraseră în normal, trecuseră doar două zile de la plecarea primului grup de turişti, iar Claudiu a şi început să aducă vorba de
fiică-sa. Nu era suficient că i-a plătit cincisprezece ani pensie alimentară? Că i-a lăsat fostei neveste apartamentul din centru cu tot ce era în el, fără să ceară partajul? Cât timp considera că mai e nevoie s-o ducă de mână? Fata avea nouăsprezece ani, terminase liceul şi n-avea chef să mai înveţe. Nu ştia să facă nimic, singurul lucru la care părea să se priceapă cu adevărat, era cheltuitul banilor. Maică-sa se recăsătorise în Germania şi îi trimitea bani, desigur, însă
nu-i ajungeau. Claudiu contribuia şi el, deşi se jura că nu, dar ştia ea mai bine!
Fătuţei nu-i plăcea niciun serviciu. Mami şi tati, daţi-mi bani. Ăsta era refrenul zilnic. Slavă Domnului, după îndelungi şi descurajante încercări, acum opt ani se născuse Andrei, altfel ar fi fost posibil ca bărbatu-so să dorească să-şi crească fiica. Dar cum de ce ţi-e frică nu scapi, aseară, înainte de culcare, când ea se plângea de oboseală, el zise cu seninătate:
-Ce-ar fi s-o luăm pe Miruna la noi ca să te ajute? În felul acesta nu mi-aş mai face griji că stă singură în apartament, ar avea şi ea de lucru, iar tu te-ai descurca mult mai uşor.
Cuvintele lui îi urcară la cap ca o maree cu ardei iute. Venise momentul să pună capăt acestei situaţii enervante, să taie monstruosul cordon ombilical care încă o mai ţinea pe Miruna în preajma lor, gravitând la oarecare distanţă, dar suficient de aproape încât să fie vizibilă tot timpul…
Dar, în loc să izbucnească, trase adânc aer în piept, numără în gând de mai multe ori până la zece şi mormăi ceva neînţeles, amânând răspunsul. Nu voia să se certe. Învăţase din experienţă că certurile pe această temă îl făceau pe Claudiu să fie rece şi distant mai mult timp. Dar el se părea că nu înţelege jocul: mai las şi eu, mai lasă şi tu, până cădem la un acord. Depăşise limita. Ea n-avea deloc intenţia s-o includă pe fiică-sa în familia lor.
Asta a fost aseară; acum trebuia să apuce taurul de coarne.
-Andrei, scumpule, n-ai ce căuta în pijama la masă. Hai, du-te şi îmbracă-te. Vrei ochiuri sau crenvurşti?
-Şi şi.
-Super! Un mic dejun sănătos. Chiar nu vrei nici măcar să încerci cerealele cu lapte?
-Mamă, alea-s pentru slăbănoage.
-Mi-am făcut datoria. Dacă-s pentru slăbănoage, am să mănânc eu. Încet, încet, trebuie să mă învăţ să renunţ la plăcerile vieţii.
-Cu cine te cerţi, iubito?
-Cu inventatorii cerealelor şi probabil în curând şi cu tine.
-Cronica unei morţi anunţate, nu? Ce te supără?
-Nu acum, că ne aude Andrei.
-E la baie, n-aude nimic. Ce-i?
-Claudiu, ai vorbit serios când ai spus că vrei s-o aduci pe Miruna?
-Eşti de acord, iubire?
-Nu cred că e cel mai potrivit lucru.
-De ce nu? Ne ajută. Te ajută pe tine. Să nu vă prind că sunteţi geloase una pe alta!
Aşa se întâmpla întotdeauna cu Claudiu. Se prefăcea că nu pricepe aluziile; sau chiar nu le pricepea?! Avea de ales între a fi bădăran de tranşantă, ori a accepta ceea ce dorea el. Asta era o manipulare lipsită de delicateţe din partea lui.
-Claudiu, fă cum vrei. Dar s-ar putea ca două femei în aceeaşi casă să scoată scântei. Şi din capul locului vreau să reţii că mamă-sa n-are ce căuta la noi. Să-ţi iasă din cap imaginile idilice din filmele americane în care soţii divorţaţi se vizitează sau asistă prietenoşi la recăsătoria celuilalt. La mine nu merge aşa.
-O, ce dragă-mi eşti! Stai liniştită, o să fie bine. Mă duc chiar azi să-i spun Mirunei.
Nu mai suferea amânare! Doamne! Cum de acceptase?
-Claudiu, încă ceva. Dacă treaba nu merge, dacă nu ne înţelegem, cade tot.
-Va fi totul perfect.
Optimismul ăsta al lui era enervant. Nu putea să admită c-ar fi posibile şi neînţelegeri?
Până după-amiază terminase cu ştersul prafului şi împrospătarea florilor din camerele pensiunii; putea în sfârşit să se ocupe de grădină, cu toate că o cam durea spatele. Ce bine ar fi fost să-şi poată permite un angajat permanent! N-ar mai fi stat ea aplecată peste straturile de flori, aleile ar fi fost impecabile tot timpul… Claudiu mai avea o jumătate de normă la serviciu, o ajuta cu aprovizionarea, cu contabilitatea, nu-i putea cere mai mult.
-Mamă, hai c-a venit tata cu o fată.
-Asta-i prea de tot!
Nu fusese vorba nicio clipă s-o aducă taman azi. Mai erau multe lucruri de stabilit. În primul rând, ce-i vor spune lui Andrei; nu ştia că are o soră. Soră vitregă, e altceva. E posibil să aibă un şoc când va descoperi că tatăl său nu e doar al lui, aşa cum crezuse, că a mai avut o nevastă înainte ca mama să-i fie soţie… ba chiar că mai are un copil. Claudiu trecea în mod repetat peste voinţa ei. Ar fi fost normal să discute mai întâi împreună toate aceste detalii, să cadă de acord în privinţa unor aspecte, să stabilească ce vor răspunde la anumite întrebări. Ce-i va spune lui Andrei, că-n mai bine de zece ani nu dorise s-o cunoască pe fiica soţului ei?! Ah, cum reuşea Claudiu să le încurce întotdeauna!
-Bună ziua, doamna Irina!
-Bună, Miruna, nu credeam c-o să vii chiar azi. Ce idee pe tine, Claudiu!
-Să nu vă supăraţi pe tati, eu am insistat să vin imediat. Mi se pare extraordinar ceea ce faceţi aici şi sunt gata să mă implic.
-Nu e nimic fantastic, e doar o pensiune.
-Dar e plină de fantome, aşa am citit pe net.
-Miruna, asta e publicitate. Haideţi să intrăm; Andrei, tu du-te puţin să te joci.
-Vai, dar lăsati-mă să-l cunosc! Andrei, noi suntem fraţi, ştiai? Hai, ajută-mă să despachetez şi prezintă-mă fantomelor de serviciu.
-Ha! Ia uite-i ce bine se înţeleg, Irina!
-Nu cred că există posiblităţi de comunicare între o domnişoară de nouăsprezece ani şi un băieţel de clasa a cincea… Plus de asta consider că mai erau de clarificat nişte lucruri…
După masă, pe când pregătea cafeaua, inspiră adânc şi încercă să facă ordine în propria-i minte. Trebuia să admită că nu Andrei, ci ea era cea derutată. Ia uite-i cum se plimbă fericiţi prin livadă! Parcă s-ar cunoaşte de când lumea! După cum dă din mâini, Andrei se pare că-i explică Mirunei ultima lui invenţie, iar ea reuşeşte să pară foarte interesată. Cât despre Claudiu, se vede de la o poştă că este în pragul euforiei. Nu, din păcate, nu avea cum s-o placă pe Miruna. Tânăra asta era mult prea sigură pe ea, iar această siguranţă friza impertinenţa. Fusese impertinentă de când venise şi până în acel moment? Ei, nu chiar, ca să fie sinceră cu ea însăşi, dar nici nu va mai trece mult timp până să se confirme opinia sa. Apoi, felul cum se purta cu Claudiu o scotea efectiv din sărite. La vârsta ei se mai alinta ca… o pisică sau… ca o iubită, oricum ea personal nu vorbise niciodată pe nota aceea cu bărbat-so. Ca o femeie fatală căreia nu-i poţi refuza nimic! Păi dacă pe tonul acela îi cerea bani, nici nu-l vedea capabil pe bietul om s-o refuze. Şi uite-o cum e îmbrăcată. Rochie neagră pe căldura asta, rimel şi tuş negru din belşug, cât despre colierul cu capete de mort de la gât, exista un singur cuvânt: dezgustător. O fi emo? Claudiu n-o vede, ce dracu, e fie-sa.
-Mami, mami, I-am arătat Mirunei capcana mea. A zis că-i marfă!
-Vai, doamna Irina, Andrei a construit o capcană de prins particule…Cum ziceai că se numesc, Andrei?
-Tahioni.
-Ca să construiască o maşină a timpului. N-am crezut că un băiat de vârsta lui ştie asemenea noţiuni…
-A văzut filmul de curând şi de atunci nu i-a mai ieşit din cap chestia asta. Claudiu, ce facem? Te uiţi acum peste registrul de cheltuieli, sau mai târziu? Vreţi să bem o cafea?
-Da, uite aici, pe terasă.
-Doamna Irina, pot să-mi aduc şi eu şevaletul? Tati, dacă vrei, te las şi pe tine să mai pictezi. Ţii minte că pictai când eram mică?
-Da, te murdăreai toată cu vopselele mele…
-Şi mama ne certa, dar o convingeai tu să ne ierte… Ea mi-a trimis şevaletul din Germania. Mă duc să-l aduc!
-Claudiu, e mai rău decât am sperat. Acum evocaţi figura luminoasă a mamei…
-Hai lasă şi tu. E maică-sa. Pentru mine nu mai înseamnă nimic.
-Mamă, vreau şi eu să desenez maşina timpului!
-Aşa, dragă, apucaţi-vă toţi.
-Doamna Irina, pot să pun şevaletul aici? Se vede perfect, lumina e cea mai potrivită acum.
-Poţi, dar stai cu spatele spre peisaj; ce vrei să pictezi?
-Părul din centrul curţii. E foarte expresiv. Aţi observat ce furnici mari ies de sub rădăcinile lui? Cred că-i foarte bătrân; are un aer ciudat. Ce zici, tăticule?
-Să fii atentă la gros-plan. Direcţia din care îl priveşti nu mi se pare cea mai indicată.
-Andrei, te rog să te speli pe mâini. Nu pune mâna pe prăjituri. Hai, fuga la baie!
-Auziţi, doamna Irina, tata e de părere să pictez pensiunea în spatele părului. Pomul îi dă un aer aşa… medieval.
-Mamă! Mamă!
-Ce e dragă, ce-ai mai făcut?
-În baie a ieşit o apă neagră de sub vană.
-Nu se poate!

DOI

-Te rog, nu-i mai ţine partea! Nu încerca s-o scuzi. Uită-te puţin în jur: se vede clar c-a fost ea.
-Eu nu ştiu de unde se vede aşa de bine; vrei să dai vina pe Miruna, fiindcă n-o suporţi. De când a venit îi cauţi nod în papură.
-Eram sigură c-aşa o să zici. Când e vorba de fie-ta tu nu vezi nici ce-ţi atârnă la un metru în faţă. Păi la baie, ea a înfundat toaleta.
-Cum naiba poţi să faci asemenea afirmaţii? Cu ce să înfunde ea canalizarea?
-Ei, bravo! Cu ce-aruncă fetele, inocentule!
-Dragă, e înfundat sifonul de scurgere de sub chiuvetă, nu veceul. Aşa că revizuieşte-ţi acuzaţiile.
-Da? Şi praful acesta de cărbune de pe tavan şi pereţi e de origine cosmică, desigur; nici vorbă c-ar fi din trusa ei de desen. Ai tăcut?
-Probabil nu l-am observat până acum.
-Bună încercare. N-am observat nici aceste simpatice urme de pisică pe care ni le-a pictat cu trei degete unite.
-O fi intrat mâţa din vecini, mare scofală.
-Întocmai! Şi s-a plimbat cu capul în jos pe tavan din pur amuzament.
-Ştii ce? Gata. Mă duc să-l sun pe Dinu să vedem dacă ne poate trimite un instalator.
Cum se face că întotdeauna când îşi spune că problemele s-au terminat, se iveşte ceva care să-i dea de lucru? Ce simplu e pentru Claudiu! Cheamă un instalator; cine o să facă ordine şi curăţenie după aceea, se ştie.
Ei, acum era momentul să vadă dacă Miruna este dispusă să ajute cu ceva; că în afară de nenumărate talente nu le-a arătat nimic până acum.
Unde putea fi fata asta? Uite cum şi-a lăsat şevaletul în soare! N-a strâns şi ea o ceaşcă, a lăsat vraişte totul. Şi unde-o fi Andrei?
-Irina! Am rezolvat. Dinu a spus că trimite doi băieţi mâine la prima oră. Ştii ce mă bucură?
-Sunt foarte curioasă.
-Dincolo, în pensiune n-a ieşit nimic; fosa fiind comună, ne puteam aştepta şi la asta. Aşa! Verifică-ţi mesajele; am auzit când a intrat unul nou. Mă uit şi eu un pic la meci, te superi?
-Doamne fereşte! Cum aş putea să fac una ca asta? Care a intrat încălţat la mine în birou?
-Eu, nu; sunt în papuci, mă vezi… mă duc, c-a marcat Argeşu.
-Claudiu! Uite ce zice mailul ăsta: Avem o rezervare! Trei familii, zece persoane, de joi până luni.
-Poftim, ziceai că n-o să vină. Trebuie să ne mişcăm rapid, să terminăm cu baia în patru zile. Aoleu, cât am de lucru!
-Da, iar eu am şi mai mult de atât. În consecinţă, te rog demonstrează-mi că Miruna e aici ca să ne ajute.
-Stai liniştită, că-i spun. N-ai decât s-o transformi în Cenuşăreasa, dacă vrei. Unde-or fi copiii ăştia? Că eu nu mai apuc să văd niciun meci…

-Miruna, tu eşti?
-Ce faci aici, Andrei?
-Nimic.
-De ce plângi?Ai păţit ceva?
-Mi-a murit iepuraşul.
-De ce?
-Nu ştiu. Poate a mâncat lucernă udă.
-I-ai spus lui tata?
-Da, s-a dus să-l îngroape.
-Şi nu te-ai dus cu el?
-Nu.
-Trebuie să te obişnuieşti cu moartea, Andrei. Nu te întrista când cineva moare. Sufletul său intră în Sinele Universal.
-În ce?
-Eşti prea mic, nu pricepi. Am să-ţi spun altfel. Moartea nu e rea. Ai crezut că e rău să mori, dar nu e adevărat; sau ţi s-a spus că moartea e ca somnul. Nici asta nu e adevărat. Moartea e o altă parte a vieţii, e împlinirea ei. Prin moarte accedem la adevărata cunoaştere prin sufletul zeiţei.
-Ce zeiţă?
-Zeiţa Mamă.
-N-am auzit de ea.
-Când mori, te duci în braţele ei ca un copil în braţele mamei. Îţi mai este teamă de moarte acum? Ţi-e frică să mori?
-Eu n-o să mor. Când vine la mine, îi dau una!
-Toţi murim, Andrei. Chiar şi tu, doar că nu poţi înţelege deocamdată. Dacă ai şti ce bine e în braţele Zeiţei, ai vrea să mori.
-Mi-ar place să văd cum e pe acolo, adică să explorez, înţelegi, dar să mă întorc înapoi.
-E posibil şi acest lucru, dar numai pentru iniţiaţi.
-Ce sunt ăia?
-Nişte oameni deosebiţi care ştiu lucruri deosebite.
-Tu eşti aşa?
-Aproape.
-Mă înveţi şi pe mine?
-Vrei? Să nu spui la nimeni, auzi? Sst! Vine tata.
-Hai, copii, hai s-o ajutăm pe mama. Joi ne vin musafiri. Miruna, fă-te şi tu utilă.
-Iar s-a luat nevastă-ta de mine?
-Ai grijă la exprimare, domnişoară. Să păstrăm relaţiile amiabile, da? Implică-te şi tu puţin pe la bucătărie sau la curăţenie; oricum nu e mulţumită decât de ceea ce face ea însăşi şi te va da la o parte în scurt timp, aşa că n-o să ai ocazia să te speteşti.
-Claudiu! Claudiu!
-Ne-a reperat.
-Haideţi acasă!
-Mami, a murit iepuraşul!
-Vai, sărăcuţul, ce-o fi avut? Auzi, Andrei, am o treabă pentru tine.
-Stai, mami, să văd şi eu scorurile.
-Of, că şi tu eşti sămânţă de microb ca taică-tău. Dă-le-ncolo de meciuri şi du-te cu bicicleta până la tanti Lenuţa.
-Mă laşi cu bicicleta?
-Da. Du-te şi spune-i să păstreze ăia doi curcani, că-i cumpărăm noi, că ne vin turişti. Are baba telefon mobil şi pleacă cu el la sapă, da’ nu-l aude când îi sună în buzunar, „din cauza zgomotului de fond”.
-Mamă, pot să-mi iau o îngheţată?
-Da, mai ai bani?
-Are, că m-a bătut la ultima partidă de şah. Tu Irina, ce-o fi avut iepurele? Nu cumva e gripă aviară?
-Gripă aviară la iepuri?
-De ce nu? I se înnegriseră ochii complet. Nici nu l-am lăsat pe Andrei să-l vadă.
-Doamna Irina, pot să vă ajut cu ceva?
-Acum nu mai ai cu ce, că am strâns eu masa, am făcut curat în baia pe care a vizitat-o pisica imponderabilă, iar cina e deja gata.
-V-aţi gândit la un meniu pentru musafiri?
-Păi… ştiu şi eu… ciorbă de burtă, că mai am un pachet în congelator, fripturi, trebuie să fac nişte prăjituri de casă…aperitive multe…
-N-ar fi bine să gătiţi ceva în ton cu tema pensiunii? Ceva… mai special. De exemplu măduvioară prăjită cu sos roşu…ca sângele, fructe de mare cu pepene roşu, supă din ochi, limbi de gâscă cu sos tartar…
-Păianjeni pane şi greieri traşi în ciocolată. Foarte amuzant, Miruna, ce să-ţi spun. Doar că eu vreau ca vizitatorii să revină.
-Mamă! Nu-mi găsesc bicicleta!
-Cum aşa? Am văzut-o ieri lângă fântână. Claudiu! Doamne! Iarăşi e la meci.
N-au mai trecut ălea nouăzeci de minute?
-Ce e?
-Unde-i bicicleta lui Andrei?
-Trebuie să fie în şopru.
-Tati, acolo m-am dus de prima oară.
-Bine. Hai s-o căutăm. O să aflu rezultatele la jurnal deseară.
-Ştiţi, doamna Irina, eu cred că cei care vin aici, o fac tocmai pentru că vor ceva inedit. Dacă-i primiţi cu ciorbă de burtă ca la toate motelurile din drum, se vor simţi frustraţi, îşi vor zice c-au dat banii degeaba.
-Şi ce-ai vrea, Miruna? Să mă îmbrac în negru ca tine, să-mi machiez nişte cearcăne emo şi să le gătesc sepie cu ananas? O să avem succes atunci? Sau poate ar fi interesant să-l deghizăm pe Claudiu în stafie?
-Eu nu sunt emo, dacă asta aţi vrut să sugeraţi. Eu port stilul gothic.
-O.K. Mâine să vii să mă ajuţi la sarmale. Apoi să vedem ce mai este de făcut prin pensiune.
-Dragă, nu găsesc bicicleta băiatului.
-Cine putea să o ia de ieri până azi? Ieri am văzut-o eu la poartă, lângă fântână.
-Nu-mi amintesc să fii venit cineva la noi de ieri până azi.
-Ba da. Poştaşul.
-Mamă, poştaşul mi-a luat bicicleta?
-Nu ştiu, dragă. Te-ai jucat ieri cu vreun băiat? Eram în balcon şi te-am auzit vorbind cu cineva.
-A! Daa, era un băieţel… nu l-am mai întâlnit până acum. M-a întrebat dacă am văzut-o pe maică-sa. Cred că n-a avut ocazia să se dea vreodată pe o bicicletă, că se uita foarte curios la a mea.
-Păi el o fi luat-o. Nu te mai duce nicăieri, încerc iar la telefon.
-Doamna Irina, era să uit! Am adus de la vecina din vale nişte tuberoze. Le-am scos cu mult pământ, sunt în roabă; pot să le plantez în grădină?
-Ce repede te-ai împrietenit cu vecinii! Pune-le la umbră şi nu pe gazon. Găseşti hârleţul în magazie. Claudiu! Iar ai dispărut?
-Fii liniştită, că nu stau degeaba! Am vorbit cu Stelică a lu’ Speriatu să aducă încă doi lăutari pentru vineri. Pentru sâmbătă dimineaţa am tocmit şareta ca să plimbe oamenii pe la muzeu, măcar că nu ştiu cum îi înghesuie pe toţi…
-Bine, dragule, văd că funcţionezi. Ar fi frumos şi-un foc de tabără. Eu mă duc la bucătărie să încep. Poţi să-i comunici Mirunei că aceste momente nu sunt cele mai potrivite pentru grădinărit şi că i-aş fi recunoscătoare dacă s-ar ocupa cu alesul frunzelor de viţă pentru sărmăluţe?
-Sigur, iubito.

Nimic nu se compara cu o dimineaţă de iunie la ţară. Ea, Irina, era năsută şi educată la oraş; iubea asfaltul, sesiunile de shopping şi animaţia. Nu crezuse niciodată că se va îndrăgosti atât de repede şi de iremediabil de natură.
Iată ce răsărit măreţ! Ce aer curat! Mii de păsări cântătoare s-au trezit în pădure.
Iar ea trebuia să intre în bucătărie. Îşi va face o cafea mare, pentru curaj. Astăzi veneau instalatorii; apoi Claudiu va merge în oraş pentru aprovizionare ( să nu uite de sucul de fructe!); va merge la oraş fără Miruna… mai avea de copt două tăvi de prăjituri, timp în care fata va şterge praful în camerele pensiunii. Să vedem, o să facă şi treaba asta tot în rochie neagră?
-Claudiu, hai, sus! Că imediat apar băieţii. În caz că e nevoie, tu mai ai ceva soluţie de lipit ţevile?
-Poxilină. Este cafea făcută? Copiii s-au trezit?
-Andrei se uită la televizor, dar nu ştiu nimic despre Miruna. Poate e prea devreme pentru ea.
-Tati! Pe Discovery am văzut un ligru. Ştii ce e ăla?
-Nici nu vreau să aflu, Andrei.
-Mamă, azi-noapte mieuna o pisică în baie.
-E pisica din imaginaţia lui taică-tău.
-Mami, da’ ce face Miruna pe pajişte?
-Claudiu, vino un pic s-o vezi pe fiică-ta; instalatorii ar putea intra la idei dac-ar vedea-o în cămaşă de noapte practicând yoga.
-Miruna, vino, tată, în casă! Ce faci acolo dezbrăcată?
-Nu te-aude, tati.
-E-n transă, Claudiu, las-o. Dac-o vede, poate se hotărăşte vecina Mărioara să se mute la bloc.
-Miruna, vino sus, n-auzi?!
-Uu! Acum cred c-ai supărat-o. Vine. Sper să nu trântească uşa la intrare.
-Ce e, tată? M-ai întrerupt exact când rosteam cele nouă mantre ale marii invocări.
-Miruna, cred că ţi-am explicat ce înseamnă pericolul sectelor.
-Nu e nicio sectă, eu sunt adeptă a religiei wicca.
-A! În cazul ăsta, m-am liniştit! Maică-ta ştie?
-Ea a trecut prima la wicca, convertită de Hans. Apoi m-au iluminat şi pe mine.
-Hans…
-E soţul lui mama.
-Practicaţi sacrificii umane?
-Nu fi absurd! Noi suntem protectorii Pământului.
-Iertaţi-mă că întrerup o discuţie de asemenea profunzime spirituală, dar n-aţi vrea să trăim aceste revelaţii mai târziu, că tocmai au intrat instalatorii pe poartă…
Poate că în sfârşit Claudiu va deschide ochii! Atâta încredere avea în fetiţa asta a lui! Cine ştie ce alte secretuţe bine păzite mai are…
A! oare chiar era necesar să mai intre muncitorii în baie? Ea făcuse curat. Cum pot muncitorii să găsească noroi când n-a mai plouat de-o săptămână? Mai exista o lege a lui Murphy neînregistrată: cei cărora nu le poţi cere să se descalţe, au întotdeauna încălţămintea plină de noroi. E axiomă. A trebuit să vină să constate singur ceea ce oricum i se spusese: şi anume că cea mai timidă picătură de apă face sifonul să se reverse. O fi mulţumit acum? Bineînţeles că la căminul de jos trebuie săpat, dar nu puteau începe fără să facă puţină mizerie şi aici, nu?
-Miruna, azi mizez pe ajutorul tău. Dacă mantrele pot să aştepte, aş vrea să verifici în pensiune cameră cu cameră, să fie totul perfect, băile să strălucească, să fie flori în camere, să funcţioneze toate televizoarele, să…
-Irina, ne mai trebuie un târnăcop. Pământul e tare ca piatra.
-Şefule! Cereţi şi o bere la doamna! Că ne-am uscat aici.
-Berea la sfârşit, că nici n-a dat căldura ca lumea. Şi săpaţi mai cu nădejde.
-Aoleo! Cucoană, e tare ca sarcofagu de la Cernobâl, zău!
-Daţi-ne o bere să ne întărim, că dacă nu, eu nu mai pot, aşa pe uscat.
-Cred că Dinu ne-a trimis două lehuze din concediu de maternitate, nu doi bărbaţi. Săpaţi de jumătate de oră şi nu se cunoaşte.
-Auzi, doamnă, dacă nevastă-mea m-ar canoni atâta până să beau o bere…
-Claudiu, am spus nu.
-Lasă dragă! Hai băieţi dintr-o sorbitură, că e bere scumpă. Şi arătaţi-mi ce puteţi, că dacă se face cald…
-Ce trozni aşa, măi frate-mio? Parcă se lovi târnăcopu în ceva.
-Claudiu, dacă ăştia sparg ţeava…
-Ştiu care sunt consecinţele. Vezi, Ionele, peste ce ai dat.
-Pfui! Da ce pute!
-E ţeava, bă, că iote ce mâzgă neagră curge.
-Ce-ai, bre, că tu dăduşi în partea aia.
-Staţi, nu vă certaţi, măi băieţi. Luaţi lopeţile acum şi daţi uşor…
-Ţeava e şefule, ietă capătu.
-Bă, Vasile, eşti prost. Îndoitura aia n-are cum să fie ţeava de scurgere.
-E o ţeavă de metal, dar e prea mică. Trageţi-o afară dacă se poate, că vă încurcă. Bine că nu e ţeava!
-Ce noroi negru iasă! Ne facem ca porcii, şefule. Să ne lase şi pe noi doamna la baie să ne spălăm la urmă.
-Ce naiba e asta? Ce e aşa de mare?
-Bă, Ioane, să n-am noroc! Găsişi o bicicletă!
-Şefule, ce gaură e acolo de încăpu troleu ăsta în ea?
-O bicicletă?

TREI

-Ruginitura asta vreţi să spuneţi că e o bicicletă?
-Ietă, şefule ghidonu cu sonericiu… erea o bicicletă mică, fără bară, da’ are lanţ, ietă, bă! Are şi pompă, fir-aş al năibii!
-Nu-mi vine să cred. De câţi ani o fi în pământ de s-a construit casa pe ea? Da acolo, în groapă ce mai e?
-Ălea e spiţele, să mor io!
-Claudiu! A pornit apa! S-a desfundat!
-Irina, băieţii ar vrea să se spele…
-Doamne sfinte! Ce s-a întâmplat aici? Aţi găsit petrol? Şi ce e mizeria aia pe care aţi scos-o afară?
-O bicicletă veche. Zici că s-a desfundat canalu? Foarte curios! Noi n-am găsit racordurile. Auzi, se pot spăla şi ei puţin la baie?
-Nu. Dă drumu la furtun şi curăţaţi şi aleea, dar mai înainte sper că astupaţi la loc, da?
-Doamnă, ce-aveţi aicea? Groapa asta-i mai adâncă de doi metri!
-Nu ştiu şi nu-mi place. Astupaţi-o la loc. Aici ni s-a spus că este căminul de apă.
-Andrei, tată, desfăşoară furtunul şi dă drumu la robinet când îţi zic eu.
-Gata, tati!
-Poţi să deschizi apa. Hai să vedem ce-am descoperit aici. O fi bicicleta lui Hamurabi.
-Bine, Claudiu, astea sunt priorităţile tale; stai să cureţi mizeria aia în loc să faci ordine pe alee!
-Lasă-mă, dragă. Până nu astupă băieţii gaura, n-are rost să fac curat. Chestia asta e interesantă. Cum a ajuns sub casă? Îţi dai seama ce veche trebuie să fie?
-Tăticule, ce e ăsta?
-Nu mai pune mâna, Andrei. Mai bine vino cu mine la bucătărie să vedem dacă s-a copt prăjitura.
-Mama are dreptate, nu pune mâna, e murdar. E un cauciuc. Vezi ce tocit este?
-E o bicicletă la fel cu a mea.
-Seamănă, dar pe vremea când a fost asta îngropată aici, nu prea cred că exista marca ta de bicicletă.
-Uite că are şi buzunăraş pentru scule în spatele şeii, vezi tati?
-Şefule, or fi cocoşei de aur acolo, ia caută!
-Da, parcă e ceva. Fantastic! O cheie şi…cred că-s nişte acte. Nu înţeleg… e numele meu.
-Of, Claudiu, dă-mi să văd eu! Ăsta e permisul tău de pescuit. Ce naiba!
-Tată, asta-i bicicleta mea! Tu ai pus permisu acolo când am fost la Topolog, mai ştii?
-E imposibil. Cum să ajungă aici?
-Vrei să spui că asta-i bicicleta copilului după ce am dat atâţia bani pe ea?
-Irina, în ce fel putea să ajungă sub pământ? E bicicleta lui Andrei, acum o recunosc. Zici c-ai văzut-o ieri. De ieri până azi a fost îngropată şi-a ruginit cât în cincizeci de ani!
-Şi cineva s-a dat cu ea, până i-a tocit cauciucurile, da’ de ce i-a rupt lanţul? Mamă, îmi cumperi altă bicicletă?
-Măi băieţaş, dă furtunu ăla încoace să ne spălăm, că pierdem autobuzu.
-Irina, mai adu câte o bere. Ioane, Vasile cât vă datorez?
-Andrei, vino imediat la bucătărie! Lasă-l pe taică-tău să se minuneze, că ştiu eu mai bine! Stai aici şi mă ajuţi, iar pe Miruna te rog s-o ocoleşti.
Ia uite! Era să ardă ultima tavă de blat pentru glumele prostovanei ăleia. Dacă astea se mai puteau numi „glume”. Auzi tu! Să îngroape bicicleta băiatului. Nu, acum să nu îndrăznească să-i mai ţină partea, că iasă urât. Cel mai bine ar fi s-o trimită acasă.
-Irina! Unde sunteţi?
-La cratiţă, acolo-i locul femeii!
-Ce s-a mai întâmplat? De ce nu eşti şi tu mai bine dispusă?
-Bine dispusă, ce să-ţi spun! Aş avea toate motivele, aşa-i? Ce dacă s-a dus pe apa sâmbetei o bicicletă nou-nouţă şi cam scumpă…
-Sincer, chestia cu bicicleta am încercat s-o dau la spate, simt că mă apucă piticii când mă gândesc! Este inexplicabil cum s-a putut să ajungă acolo… iar groapa aia de sub casă îmi dă fiori.
-Ştii ceva? Mie-mi dă fiori fiică-ta.
-Nu văd ca legătură are Miruna cu…
-Nici nu speram să vezi. Pentru cultura ta generală, ţin să te informez că ieri s-a ocupat de grădinărit; îţi aminteşti?
-Bine, şi?
-Şi! E destul de clar c-a mai făcut una din micile ei glume.
-Fata mea, tu crezi că Miruna ar fi fost în stare să spargă pământul acela bătătorit, să facă o groapă atât de adâncă încât să încapă bicicleta, iar apoi să cureţe totul fără ca cineva dintre noi să observe? Zău, Irina, mă dezamăgeşti!
-Te dezamăgesc sau nu, e singura explicaţie logică. Şi mă bucur că fiică-ta nu te poate dezamăgi niciodată.
-Miruna. O cheamă Miruna; încearcă măcar să-i spui pe nume.
-Ops! Mi se pare că am nimerit într-o discuţie conjugală. Era vorba de mine sau mi s-a părut?
-Miruna, tatăl tău îţi subestimează simţul umorului şi contestă faptul că tu ai fi îngropat bicicleta.
-Ce să fac?
-Hai, că n-aveai cum să uiţi de ieri până azi! Ai îngropat bicicleta lui Andrei. Constat că ai şi talente de actriţă…
-Dacă aş deveni vreodată actriţă, sper să am un public mai inteligent.
-O! Dăm şi replici spontane. Auzi, Claudiu?
-Miruna, tată, spune frumos, ştii ce s-a întâmplat de-a ajuns bicicleta în groapă?
-Nu, tată, ai cuvântul meu, nu am habar. Nici nu ştiu despre ce vorbiţi.
-Doamna Irinaaa! Doamna Irinaaa!
-Vezi c-a venit tanti Lenuţa cu păsările, Claudiu. Adu-mi nişte bani din dulap şi pleacă şi tu odată să cumperi ce mai trebuie, că te-apucă noaptea. Poftiţi, tanti, intraţi!
-Bună ziua la toată lumea. Ce faceţi, vin musafiri?
-Sâmbătă avem un grup, ne pregătim. Serviţi o prăjitură să-mi spuneţi dacă sunt bune.
-Mamă, asta puteam să-ţi zic şi eu…
-Tu primeşti după prânz, Andrei.
-Mersi, maică. Păi, de vin sâmbăta, se cheamă că munciţi şi de sărbători.
-Ce sărbătoare mai e?
-E Sânzienele. Da’ nu ştiam că aveţi aşa fată mare. Că n-am văzut-o pe la discotecă…
-Îmi pare bine. Mă numesc Miruna. Mergeţi la discotecă?
-Mă duc să am grije de nepoate, maică… E tinere şi nu ştiu că nu tot ce zboară se mănâncă. Bună cocă aţi frământat. Merge cu un vin, chiar şi cu o tărie.
-Vă dau un păhărel?
-Nu, că s-au dus zilele tinereţii când puteam să mă întăresc de dimineaţă cu o bere pân-a pleca la sapă, la ceape… Acu’ junghiu, tusea şi tensiunea, iar mai târziu, pardesiu de scânduri.
-Lasă, tanti, că mai e până la aia cu coasa. Uite banii şi mulţumesc că aţi adus curcanii gata jumuliţi.
-Maică, sfârşitu niminea nu şi-l poate şti. Când vine moartea, ia prunc sau unchiaş sau fată ca bobocu de floare, făr’ s-aleagă, aşa zice la psaltire. Gata, plecai, că se pune vipia. Hai, pa!
-La revedere!
-Doamna Irina, ştiţi că mi-a dat o idee bătrâna asta?
-De ce simt că mă tem de ideile tale?
-Am aflat de la bunici că pe 24 iunie se aprind focuri pe comori; am putea să organizăm o surpriză pentru oaspeţi, hm?
-Avem program artistic, dacă la asta te referi; vin nişte lăutari, Stelică Speriatu îi plimbă cu şareta, iar dacă au copii cuminţi, doamna Mărioara, vecina din vale, le spune poveşti până pleacă la culcare.
-Am putea obţine ceva de efect fără nici un ban, bănuiesc că nimeni nu vă ajută gratis… Gândiţi-vă că numele pensiunii e tocmai Hora Ielelor… Ielele sunt nişte spirite câmpeneşti, un soi de zâne puţin mai rele puse pe şotii care se leagă de oamenii prea curioşi…. Oho! Sâmbătă e chiar 24 iunie, Sânzienele! Îi putem plimba noaptea prin pădure, până găsesc un rotocol de iarbă pârjolită unde au jucat ielele…
-Miruna, mi-ai făcut capul calendar. Păstrează-ţi fanteziile pentru tine. Şi nu cred că zânele astea acceptă să ne facă reclamă lăsând prin apropiere rotocoale de iarbă arsă… Da’ ştiu că ai închipuiri, nu glumă!
-Vreau să mă implic, să ajut pensiunea asta a noastră să prospere, însă…
-Cum ai spus? A noastră? În ce fel eşti tu coproprietară aici?
-Tata a spus că e a lui Andrei şi-a mea…
-Claudiu face afirmaţii deplasate, pe care insist să nu le iei în considerare. Nu mai doresc ajutorul tău, poţi să faci ce pofteşti, du-te şi pictează.
-Am terminat tabloul, îmi pare rău că…
-Auzi motorul? E Claudiu. Din acest moment am încheiat orice discuţie.
-Irina! Veniţi să mă ajutaţi la sacoşe. Am portbagajul plin.
-Andrei, mamă, vezi că sună telefonul! Răspunde tu, vrei? Claudiu, iubirea mea, mai sunt ceva bani pe card?
-Mamă, vino repede! E un nene de la Bucureşti, vrea cu tine.
-Numai cu ea vrea să vorbească, i-auzi. Ce faci tu, Miruna, tată?
-Nu reuşesc să intru în graţiile lui nevastă-ta; a rămas la părerea că eu sunt inamicul public.
-Până se obişnuieşte şi ea cu tine, că nu e rea, da’ n-o mai lua şi tu de sus. Vezi că-n aia sunt sticle de vin, să nu se spargă!
-Pe loc repaus. Au contramandat venirea. Toţi. Măcar să fi avut bunul simţ s-o facă mai din timp! Ce dracu facem cu atâta mâncare? O să se strice tot.
-Ţi-am spus, măi femeie, că nu merge aşa? Trebuia să mă asculţi, să cerem un acont.
-Tată, am eu o propunere.





PATRU



-Nu te răţoii la mine, Claudiu, că nu sunt eu vinovată pentru proasta creştere a unor şmecheraşi de Bucureşti!
-Dar ţi-am spus că nu se procedează aşa. De la cei care vor rezervări se iau bani în avans, tocmai pentru a se evita astfel de situaţii. Însă ca de obicei, tu eşti mai deşteaptă şi faci cum te taie capu’; zi, tu, ce facem acum? Avem o tonă de mâncare, iar bani, ioc!
-Tată…
-Lasă-mă, Miruna! Încă n-am întâlnit o femeie cu simţ practic măcar la fel de dezvoltat cât al unei găini. Cum mai recuperăm cheltuielile? O să mă duc la muzeu să înjunghii toate patru roţile unui autocar, poate le va da prin minte excursioniştilor să se cazeze la noi…
-Tată, doamna Irina, am o soluţie.
-Ce e, dragă?
-Foştii mei colegi de liceu, de când au auzit că am o pensiune, doresc foarte mult să o viziteze, să facem un fel de întâlnire cu toată clasa, mai ales că e vorba de o pensiune horror…
-O auzi, Claudiu? Ea susţine că are o pensiune. De ce i-ai băgat în cap…
-Mă fata tatii, copiii de care spui, crezi că pot veni înainte să se strice sarmalele?
-Sigur. Dau nişte telefoane, trimit mail-uri, se rezolvă. Chiar dacă nu vin toţi douăzeci şi şapte, vor fi suficienţi ca să ne scoatem investiţia.


Ce mai putea să-i facă Mirunei? De ieri seară de când Claudiu îi dăduse mână liberă, preluase frâiele întregii afaceri: dădea telefoane şi aştepta confirmări, hotăra că la desert e nevoie neapărat de o salată de fructe cu frişcă, nu, muzica ambientală nu se potrivea atmosferei generale sau că trebuia o lumină mai intimă pe terasă în timpul nopţii…
A! Cum era să uite! Colegii ei nici măcar nu aveau să stea în camerele pensiunii, doreau terapie cu fân! Era fânarul măturat? Exista suficient fân? Ce i-ar mai fi spus ea despre colegii ăştia ai ei care au poftă de dormit în fân… Dar ce poţi să zici? Nu e Miruna salvatoarea tuturor? Claudiu leagă coceni de porumb sub formă de…păpuşi?...momâi?... nu, n-au nicio formă, dar par nişte arătări după ce Andrei le înveleşte în cearşafuri albe. Sunt amplasate din loc în loc prin pădure, pe ea s-o scutească, e doar o prostie adolescentină!
Aveau gaz lampant? La ce era necesar? Ca să ardă un cerc de iarbă unde au jucat ielele… Până la urmă, mai ştii? Tinerii ăştia infantili din ziua de azi, s-ar putea să guste toate farafastâcurile astea…
-Doamna Irina, am văzut că aveţi levănţică… Înveliţi câteva bucheţele în tifon ca să le ducă tati în fânar, ştiţi, pentru parfum. Eu dau o fugă până la biserică…
-E nevoie de ajutor divin?
-Întotdeauna este. Acum însă vreau lumânări. Ne trebuie multe lumânări. Aţi putea vorbi cu lăutarii să vină un piculeţ mai târziu? La început vom asculta altceva; băieţilor încă le mai place heavy-metal. Totuşi, la recepţie îi primim cu November Rain…sau…Where the wild roses grow?
-O să te rog să fii atentă cu lumânările, mai ales după ce băieţii mai beau ceva. Iar cu muzica, heavy-metal o să-mi pară o simfonie, nu mă sperie nimic în afară de manele.
Uite-o cum zboară pe drum în jos cu rochia neagră fluturând. Punctele info din sat erau cu siguranţă deja la curent în legătură cu apariţia în zonă a acestei domnişoare mereu în negru, cu ochii învineţiţi şi cu zdrăngănele la gât. Doar trecuseră douăzeci şi patru de ore de când o cunoscuse tanti Lenuţa…. Timp suficient pentru ca ştirea să rezoneze. Ce zi era azi ? Vineri? Precis erau câteva babe pioase la biserică; Domnul să le apere, că subiectele fierbinţi nu aveau să le lipsească. Levănţică. Aha! Vinul trebuia pus la rece. Ce mai era? Ce mai era?
-Andrei, puiule, vrei tu s-o ajuţi pe mami?
-Tata a terminat de ascuns ielele prin pădure! Ce-o să mai râd când o să se sperie musafirii!
-Nu. N-o să râzi, pentru că nu vei fi acolo. După părerea mea, treaba asta e o tâmpenie. Ne vom trezi că avem de plătit daune vreunei babe care face infarct.
-E o glumă, mamă, de ce nu poţi şi tu să te distrezi?
-De-aia. Vreau să cobori în pivniţă; vei găsi pe masă mai multe sticle de vin; le iei cu grijă şi le bagi în frigiderul pentru băuturi. Ai înţeles? Pot avea încredere în tine?
-O.K.
-Irina! Eu sunt gata. Miruna zicea că s-ar putea să nu mai fie nevoie de Stelică. Ce e, de ce nu vorbeşti cu mine?
-Miruna în sus, Miruna în jos, m-am săturat. Când pleacă seria asta de turişti, o să avem o discuţie în urma căreia va trebui să te decizi.
-M-am întors! Doamna Irina, nu ştiam că aveţi aşa biserică mare în sat.
-Eu nu sunt de aici, deci nu mă simt măgulită.
-M-a sunat Darius, zice c-au plecat din Vâlcea de zece minute. Tată, nu ne-am gândit unde îşi lasă maşinile, unii vin pe motociclete.
-Am presentimentul unei invazii barbare… Darius! Ce zici, Claudiu, de ce numele ăsta îmi evocă tancuri?
-Era bine să le fi spus să lase vehiculele trase pe dreapta de-a lungul aleii, aici e loc doar pentru patru maşini şi dacă urcă nu mai pot întoarce…
-Mamă!
-Ai terminat?
-Vino, că băiatul ăla care se uita la bicicleta mea e în pivniţă.
-Bravo! Ce să caute acolo? Cum a intrat?
-Ce zici, fecioraş ?
-Andrei, nu mai coborî şi tu pe scările astea. Du-te, Claudiu şi vezi despre ce este vorba. O fi intrat la furat.
-Doamna Irina, pivniţa asta îmi dă un sentiment ciudat. Am coborât într-o zi după o sticlă de apă minerală şi am avut înăuntru un sentiment apăsător, era ca un urlet îngheţat.
-Nu e nimeni jos. Ce zici, Andrei, c-ai văzut?
-Un copil. Un băiat un pic mai mic decât mine, cu părul galben, îmbrăcat în ceva murdar… Era speriat.
-Păi cum să nu vadă bietul de el bazaconii, după ce ascultă descrieri atât de plastice ca cea de adineauri… urlet îngheţat…
-Se aud claxoane afară!
-Tot urlete îngheţate. Înseamnă c-au sosit. Haideţi.
-Vă rog, lăsaţi-mă pe mine! Eu voi fi gazda, sunt prietenii mei.


-Irina, încă patru porţii de fleică şi trei cârnăciori.
-Claudiu, le-ai explicat că aceste consumaţii se plătesc separat, da?
-Stai liniştită, că ăştia au venit să spargă sume mari.
-Copii de bani gata, fir-ar mama lor!
-Nu neapărat. Uită-te bine la ei: asta-i toată floarea hackerilor din Vâlcea. Ce i-ar mai culege acum!
-Du-te nu mai sta că se sleieşte carnea. Andrei, fugi în cămară şi mai adu-mi un borcan de castraveciori.
-Doamna Irina, câtă şampanie avem?
-Vor şampanie deja?
-E ziua Indirei, face douăzeci de ani.
-Avem destulă, da’ o să-i coste. Care-i Indira?
-Fata înaltă cu păr şaten, lung.
-Aia nu e prietena băiatului blond?
-Da, e logodnica lui Lucian. Sunt drăguţi, nu-i aşa?
-Ea-i mai înaltă cu un cap decât el, nu se simt jenaţi?
-E la modă. Indira e fericită oricum, pentru că Lucian, care seamănă atât de bine cu Leonardo di Caprio, i-a acordat atenţie.
-Di Caprio? Cu nasul ăla borcănat?! S-avem pardon! Dar cine este lunganul brunet şi tălâmb?
-Oho! Cristi. Bunică-său e fost colonel de securitate. Nici eu nu-l suport, e un sadic, a vrut să dea cu maşina peste o pisică.
-Pui de nemernic… Iar cel drăguţ? Cel cu tricou verde?
-Acela este Vicenţiu. Vi se pare simpatic? Să ştiţi că el este adevăratul hacker, el i-a învăţat pe ceilalţi cum să procedeze, iar pentru asta, primeşte un procent… Îi plătesc inteligenţa; el nu se riscă.
-Mi se pare că-ţi place.
-A, nu! Dar îl comparam cu prostuţii aceştia care se cred cine ştie ce…
-Aşa se cred toţi bărbaţii, fii sigură, chiar dacă n-o mărturisesc sau nu se vede… secretul e să le cultivi acest orgoliu şi atunci ei vor face tot ce pofteşti…
-Irina, haideţi dragă cu şampania, e ziua fetii!
-Doamna Irina, caviar?
-Era să zic ceva! Suntem pensiune, nu restaurant. Daţi-le nişte pişcoturi, că merg cu şampanie. Andrei, ţi-am spus să-i laşi în pace pe invitaţi, nu-i deranja. Plus de asta au un vocabular… că-mi vine să fac biip, biip.
-Mamă, domnul acela bătrân, cu pălărie, a întrebat de ciuperci.
-Care domn? Claudiu, a mai venit cineva?
-Nu. N-am văzut pe nimeni. O fi cineva din sat.
-Nu, tată, era îmbrăcat frumos, nu ca ţăranii; şi vorbea altfel. A mai zis ceva
de-un conac, nu mai ştiu… Zicea că e cu una Mioara…
-Du-te Claudiu, o fi vreun turist care a venit la muzeu şi s-a rătăcit. Miruna! Cupele de şampanie!


-Miruna! Hai, fată, să ciocneşti cu mine! Las-o pe maică-ta că se descurcă, o ajută şi-ăla micu.
-Ţi-am spus că nu e mama.
-Care-i diferenţa? Nişte babaci cu ochelari de cal. Ţi-am zis ce mi-a povestit Andra? Oau! Trebuie să-i dai în cărţile de tarot.
-Indira, la mulţi ani! Eu nu mă ocup cu tarotul.
-Ce-ai dragă, nu te lăudai că eşti vrăjitoare?
-Bodi, să declari tu de faţă cu toată lumea, care din noi a reuşit mişcarea cea mai tare pe luna asta!
-Dă-te, bă-n puii mei şi mai slăbeşte-mă.
-Indira, ia-l pe Lucian deoparte că până la urmă se bate cu Adi.
-Băi, gealaţilor, potoliţi-vă că vă babardesc!
-Lucian, vino cu mine, e ziua mea şi nu-mi dai nicio atenţie.
-Liviu, nu mai încinge şi tu spiritele, te rog.
-Miruna, domniţa inimii mele, de ce nu vrei tu deloc să mă iubeşti?
-Deci Bodi şi cu ceilalţi care nu recunoaşteţi asul să vă păziţi. Vă sparg, vă-ndoi, auziţi, mă?
-Vicenţiu, te rog mult, vrei să-l duci tu pe Adi la culcare? De tine ascultă întotdeauna. Gata, prieteni! Dacă vreţi să ştiţi ceva despre locurile unde sunteţi acum, veniţi lângă foc. Nea Florea ne va spune nişte întâmplări ciudate petrecute pe-aici.
-Miruna, sper că nu ţine mult programu’ moşului, că am alergie la chestii naşparlii.
-Lili, dacă eşti dornică exclusiv de mondenităţi, îţi garantez c-o să te plictisească.
-Fato! Nu mai fi aşa ţepoasă, ce naiba! Ţie-ţi place chestiile astea de groază, da ştii că eu mă sperii… şi dacă mă sperii, fac urât, da?
-Lili, n-o mai freca pe Miruna. Dacă nu-ţi place, du-te la Adi sus şi vezi de ce mai e în stare.
-Hop şi tu! E ziua ta şi trebuie să mă port frumos cu tine, da’ mâine…
-Hei, maimuţelor, linişte că n-aud prelegerea.
-Zi, nea Floreo!
-De, taică, e multe de zis cu ziua de azi. Că Sânzienele e sărbătoare mare, naşterea Botezătorului; numa’ că tot la data de azi se petrec lucrături sataniceşti. Întâi că lucesc flăcări pe comori. Unde e aur, joacă văpaia s-atragă lăcomia din om. Cine se duce cu dorinţa să să-nbogăţască, îi ia necuratu’ sufletu’. Ş-apăi se zice că pe-acilea pe la noi zace scufundată o comoară veche. Bănet mult, galbini blestemaţi că cine i-o căutat, şi-o râs Ăl cu coarne de el.
Bătrânii povesteau că-n locurile noastre, pe-unde e acu lunca erea mlaştini înşelătoare şi numa’ însoţiţi de călăuză se putea trece din splai în splai. Drumu târgoveţilor şerpuia mai pe la deal o ţârică şi o ţinea până la Vărzaru, de unde la dreapta apucai spre Curtea de Argeş şi la stânga spre Râmnic.
-Miruna, sunt aşa de speriat că-mi tremură chiloţii!
-Nea Floreo, zi-ne de comoară.
-De, cu comoara povesteau bătrânii pe la clăci cum că un boier ar fi aruncat-o în mlaştină ca să n-o apuce turcii… Veniseră năvălitorii pe văi în sus, da’ ai noştri aflaseră de la iscoade şi-au apucat să aburce sipetele în rădvane; au luat pământu în copitele cailor, însă turcu nu-i slăbea. Au ajuns pe aci prin părţile nostre şi simţeau răsuflarea păgânilor în ceafă. Ereau răi ca hienile, taică, că ereau ai lui paşa Pazvante, poate aţi auzit de iel. Ş-atunci, boier Negoescu o aruncat în mlaştină greutatea, tot bănetu, toate giuvaericalile, cu gând că le-o scoate când s-o ogoi năpasta… N-avea a le mai găsi vreodată… Şalvaragiii, când or ginit că auru o rămas pe loc, s-au aruncat în ape să-l scape. Nu ştiau că sunt smârcuri adânci şi flămânde… Au pierit înghiţiţi cu cai cu tot.
Multă lume o încercat să afle comoara ani la rând; or vinit domni de la capitală şi-or secat mlaştinile, da’ o fost degeaba. Doi muncitori au dat ortu’ popii atunci, unu înecat, altul strivit de-o maşinărie.
În tinereţile mele, unu Petre s-o lăudat la cârciumă c-a găsit aur şi-a descoperit unde-i locu de taină. Nu l-o luat nimini în samă, da’ nebunu o scos de la brâu câţiva galbini, ştiţi dumneavoastră, scuzi împărăteşti, taleri vechi. Pă loc s-or holbat ochii la tăţi şi parcă s-or trezit din beţie. S-au rugat de Petre cu ceru şi pământu să le spuie unde e locu ieczact unde i-o aflat, de iel s-o ţinut tare. Până nu l-or îmbătat bine, n-o zis. Apăi şi-o dat drumu la limbă. Au plecat, taică, beţivanii cu hârleţe şi sape la râu. Ce să facă pe-ntunericimea aia? Or aşteptat să s-arate zorile, numai că la lumina zilei l-or văzut pe Niţă înecat mai la vale, căzuse în bulboană, iară Petre amuţise, nu mai putea agrăi neam. De-atunci îi rămase numele Mutu.
-Miruna, dă-l forward pe moş, că astea-s poveşti de-adormit copiii.
-Nea Florea, care-i treaba cu ielele?
-Ehe, drăguţa mea, ielile pocesc bărbaţii de se uită la ele. Sunt arătări cu trup de muiere tineră şi cam goluţă, să mă iertaţi. Zboară prin văzduh şi cântă, de-aia le mai zice împărătesele văzduhului; le place să joace hora prin grădini, şi lasă iarba pârjolită, că aia-i hora morţii. Beau apă din fântâni şi zboară pe poieni. Zicea unu Culaie al popii c-a zburat cu ielele, că l-au purtat prin păduri nevăzute de om, da’ asta-i minciună, că nu scapă nimeni întreg din mâinile lor dac-apucă a le zări.
-Dacă spunea poveşti de-astea, probabil nici nu era întreg…
-Darius!
-Ielelor le place aci, în locurile noastre, că tare-i adânc codru Gruilor; şi Ceauşescu venea aci la vânătore, eream mândri că oprea la noi… Da’ au o uşă care dă p-ailaltă lume şi dacă trece careva prin ea făr’ să vreie, nu se mai întoarce în veci. Erea o muiere, una Leana, care doar c-o văst uşa deschisă ş-o rămas surdo-mută pentru tăt restu vieţii; Leana aia de i-o dat cu sapa în cap lu’ Anişoara lu’ Vasile, poate c-o ştiţi domnişoara Miruna…
-Nea Florea, mulţumim pentru poveste, serviţi o cupă de şampanie…
-Taică, un vinişor de mi-i da, l-oi bea, da’ nu şampanie, că-mi face dureri de cap. Hai, sănătate la tătă lumea!
-M-am plictisit de moarte!
-Mihăiţă, Dariuse, ia-ncălziţi, mă, damele că s-au plictisit, auzi?
-Miruna, daţi drumu la muzică, mai dansăm.
-Dragilor, nu preferaţi să ascultaţi cântecul ielelor? Ce-aţi zice de o mică drumeţie pe întuneric, prin pădure? Hm? Apoi ne întoarcem şi tăiem tortul.
-Super extra tare!
-Tu fată, vrei să fac infarct, tu?
-Lili, n-ai decât să stai aici.
-Haideţi, despărţiţi-vă pe perechi, că e mai palpitant, măi fraţilor!
-Mama mea, ce beznă!
-Miruna, tu nu vii?
-Nu, rămân cu Lili; vreau să văd dacă mai au nevoie de mine la bucătărie.

-Miruna, mai este apă caldă la ora asta? Aş face un duş.
-Nu e decât unu noaptea, de ce n-ar fi? Du-te liniştită. Andrei, nu te-ai culcat?
-Taci, că mama nu ştie, am sărit pe fereastră.
-Vai de mine, eşti tare năzdrăvan!
-Îi auzi cum ţipă? Se sperie de ielele făcute de noi…
-Se joacă, nu sunt speriaţi cu adevărat, Andrei. Fuga la culcare! Doamna Irina o să se supere pe mine dacă află că ţi-am ţinut partea.
-Hii! Acum chiar s-a speriat o fată. Şi-au dat seama şi ceilalţi. Auzi cum o caută?
-Andrei, te rog du-te sus. Eu iau o lanternă să le ies înainte. Ţipătul ăsta sigur l-a auzit şi maică-ta. Vrei să te găsească aici?
-Miruna! Aici, Miruna!

-Ce s-a întâmplat? Indira, de ce plângi?
-Vreau să plec de aici. Nu mi-a plăcut de la bun început locul acesta.
-Termină, dragă, ne strici cheful la toţi.
-Nu mai stau aici. Lucian, vreau să mă duci acasă.
-Ce-ai, fă, ai căpiat? Am venit să ne distrăm şi tu te isterizezi? A fost o joacă, ce dracu!
-Nu pricepeţi că am văzut…
-Ce-ai putut să vezi? Nişte coceni înveliţi în pânză albă. Foarte mişto, Miruna.
-Nu! Am văzut ceva rău, foarte rău.
-Ai văzut-o pe mă-ta.
-Lucian, nu vorbi aşa cu ea, este îngrozită, e clar.
-Ce, bă Dariuse, crezi că e prima oară când se isterizează? Asta are sindromu ăla… ştii tu.
-De ce plânge domnişoara?
-S-a speriat. Doamna Irina, nouă ne-a plăcut, a fost distractiv, dar ea… să nu fi băut un pic mai mult…
-Aşa, deşteptule, acum mă faci şi beţivă.
-Indira, stai jos aici pe şezlong. Îţi aduc un ceai de tei.
-Nu doamna Irina, nu vă deranjaţi. Eu plec acasă. Lucian, vreau acum.
-Bă, vede c-am deschis o bere, nu că acum pe loc.
-Ce, ce e pe mine? Ia-le de pe mine!
-Ho, şezi blând, nebuno! Sunt furnici. Te-ai aşezat fix într-un muşuroi, ce naiba.
-Fiţi atenţi ce de furnici! Sunt enorme!
-Ia-le de pe mine!
-S-au urcat pe tine de pe tulpina părului.
-Lucian, e ziua ei, nu-i vorbi urât.
-Dă-o, mă-ncolo, că prea e nu ştiu cum! Mor când văd atâtea fiţe!
-Luaţi-le de pe mine odată!
-Gata, fato, le omor, uite. În loc să beau o bere liniştit, le-o dau lor. Na, beţi fir-aţi ale dracu! Le calc şi-n picioare, eşti mulţumită?
-Vreau să plec acasă!
-Te duc, da’ e ultima dată când mai dai ochii cu mine. Miruna, pe unde o iau să ajung mai repede la oraş?
-Stai să-l întreb pe tata.
-Cine pleacă atât de curând? Nu v-a plăcut la noi?
-Domnu Claudiu, îmi pare rău, trebuie s-o duc acasă pe Indira, ea e o fată mai specială şi îi place să se afle în centrul atenţiei…
-Păi… bine. Sunteţi cu motocicleta? Atunci o puteţi lua peste deal, pe la Gâltofani, treceţi prin pădure şi ieşiţi direct la Budeşti, la doi kilometri de oraş. Da’ să plecaţi aşa, noaptea… Domnişoara Indira, sunteţi sigură că n-aţi prefera să vă culcaţi acum?
-Vreau acasă şi-ar fi bine să plecaţi toţi cât mai puteţi.




CINCI



În sfârşit, linişte! Deşi fuseseră doar trei zile la mijloc, ajunsese să creadă că n-o să mai scape niciodată de „încă trei porţii, te rog”, hard rock şi fiţe. E adevărat că încasările erau şi ele pe măsura efortului, însă acum urma curăţenia; n-avea rost să mai comenteze despre ceea ce găsise prin fânar… sau că în camerele pensiunii se fumase, iar dozele goale de bere îşi aflaseră un loc discret după un dulap… Bine că maşinile plecaseră, motocicletele cu motoare ca de avion nu mai împrăştiau aşchii de sunete iritante şi pacea coborâse din nou peste sat.
-Hei! Răspundeţi careva la telefon! Claudiu! Miruna! Nu e nimeni pe aici? Sunteţi fantastici! Trebuie să mă cobor eu de sus ca să răspund. Vin, uite că vin! Alo! Da, pensiunea Hora Ielelor suntem. Bună ziua. Da, sigur, doar eu sunt gazda. Indira? Mi se pare că a plecat un pic mai devreme… de fapt, a plecat din prima seară… era ziua ei de naştere, ştiu. Da, cu un băiat pe nume Lucian. Spuneau că vor să ajungă la oraş… eu am zis că pleacă, pentru că se ciondăniseră aşa,
în glumă, nu, nu era nimic serios! Şi ei ca tinerii, doamnă, se ceartă ca să se împace după aceea. Probabil s-au oprit undeva. Dacă aflu ceva vă sunăm, da mi-am notat numărul. Numai bine vă doresc!
-Doamna Irina, m-aţi chemat?
-Da. Era mama Indirei la telefon. Fata aia şi cu Lucian n-au ajuns încă acasă, iar biata maică-sa îşi face griji. Poate tu ai fi ştiut să-i spui mai bine decât mine ce e cu ei.
-Habar nu am ce poate fi cu ei! Ştiu cât ştiţi şi dumneavoastră. Dacă stau să mă gândesc, Indira s-a purtat ciudat în seara aceea. Vreau să spun că dacă Lili ar fi avut asemenea toane, n-ar fi mirat pe nimeni, dar Indira e serioasă… nu ştiu ce să zic. Voiam de mai mult timp să vă întreb: cum v-a venit ideea asta cu pensiunea horror?
-Foarte simplu: ne-am gândit la bani.
-Adică aţi prins-o efectiv din aer?
-Când am vrut să cumpărăm casa, nişte vecine binevoitoare ne-au ţinut calea ca să ne informeze că nu e bine să ne investim banii aici; că e loc blestemat, că
s-au petrecut nişte lucruri urâte, chestii băbeşti, înţelegi. Lor le convenea să rămână locul pustiu ca să-şi pască vacile în voie. Claudiu a mirosit ce potenţial are zona, a tot făcut la calcule, după care am hotărât să profităm de fondurile europene şi să dezvoltăm o afacere de familie. Şi cum n-aveam de gând să creştem animale, am ales o pensiune. Muzeul memorial Nicolae Bălcescu mai atrage turişti în comună, locurile sunt frumoase, te-ai convins singură, deci nu ne rămânea decât să exploatăm filonul.
-Nu v-aţi închipuit că babele acelea ar fi putut avea dreptate?
-Sigur că da! Frankenstein doarme în fânar când nu e plin cu turişti, vampirul Lestat mai ia uneori masa cu noi, iar fantoma unui preot voo-doo e văzută adesea în nopţile fără lună. Ce zici, Miruna, nu ţi-e dor de mămica ta? Nu vrei să mai mergi puţin şi prin Germania? Că eu una m-am săturat de poveştile tale!
-Ba da. Văd că nu sunt dorită aici, cu toate că am visat să fim o familie.
-De ce n-ai vrea să formezi o familie fericită cu mămicuţa ta şi soţiorul ei? De ce neapărat cu noi?
-Nu ştiu. Îmi semănaţi mai mult.
-Îţi închipui că-ţi semănăm. Noi suntem oameni normali, Miruna. N-avem nici un chef de incursiunile tale în paranormal. Ori pe tine tocmai asta te atrage aici.
Te-ai înşelat însă.
-Da. Am să mă întorc la Vâlcea. Să nu uitaţi ce vă spun acum: în locul acesta este un puternic curent energetic negativ. Poate poveştile lui nea Florea nu sunt simple invenţii.
-Hai, lasă-mă. Iarăşi sună telefonul! Du-te tu şi răspunde. Sper să nu fie alţi turişti, că înnebunesc!

Doamne, ce insistentă putea fi fata asta! Se ţinea ca scaiul de ei, nu mai pomenise aşa ceva! Vroia cu orice preţ să moştenească pensiunea! Claudiu, el îi băgase în cap toate prostiile. Chiar! Unde era scumpul ei soţ? Se transmitea vreun meci astăzi?
-Cine era la telefon?
-Părinţii lui Lucian. Sunt foarte supăraţi, l-au dat dispărut. Au trecut mai mult de patruzeci şi opt de ore, poliţia îi caută.
-Eh, îşi fac de cap într-un motel, pe-undeva, asta-i tot. Mă duc să-l caut pe Claudiu. Am certitudinea că scumpul de el se eschivează de la curăţenie…
-Miruna, a plecat mama­?
-Unde eşti, Andrei?
-Aici!
-Aoleu, dac-ar şti maică-ta că-i mototoleşti hainele prin dulap…
-M-am ascuns să văd ce se întâmplă în cameră când nu e nimeni; pe-urmă o intrat mami şi n-am mai putut ieşi.
-Cum adică ce se întâmplă în cameră când nu e nimeni?
-Ştii, am auzit de mai multe ori un zgomot aici.
-Aici, în camera ta?
-Da.
-Ce fel de zgomot?
-Nu ştiu cum să-ţi zic… ca şi cum cineva ar fi vorbit singur, în şoaptă. Într-o noapte, maşinuţa albastră se plimba pe parchet. De parcă s-ar fi jucat un copil cu ea.
-Copilul! Dacă băieţelul pe care zici că l-ai observat privindu-ţi bicicleta e de fapt…
-Ce?
-Hai să ieşim afară, Andrei. Mă tem că aici ne depistează maică-ta.
-Mergem la stejarul cel gros din pădure?
-Nu. Tata e în pădure, adună ielele. Nu stă degeaba săracu, aşa cum credea nevastă-sa. Mai bine hai în livadă. Ia zi, Andrei, ce e cu băiatul pe care l-ai văzut în pivniţă?
-Nu ştiu. Ce să fie?
-Ţi se pare real?
-Vrei să spui că este extraterestru?
-Nu. Încearcă să-mi răspunzi la ce te întreb. Deci acest copil, are consistenţă, arată normal?
-Da. Însă eu simt că e speriat.
-Cum simţi?
-Am încercat să vorbesc cu el şi de fiecare dată pleacă. Dar înţeleg cumva în capul meu că el ar vrea să ne jucăm împreună. Atunci, în pivniţă, l-am întrebat ce face, iar el s-a retras într-un colţ întunecat. Mie mi s-a făcut urât şi-am urcat sus.
-L-ai atins vreodată? Ţi-a răspuns?
-Nu. Auzi, Miruna, povesteşte-mi şi mie despre uşile de care a pomenit nea Florea.
-De aceste uşi mă tem. Nu cumva copilul să fi venit pe acolo.
-Ce uşi pot fi astea?
-Uşi care se deschid spre alte dimensiuni. Spre alte lumi. Sau poate tot spre lumea noastră, dar în alt timp… Sunt portaluri…
-Oau! Călătorie în timp! Cum am putea găsi o uşă, Miruna?
-Nu cred că are un loc fix. Eu aş zice că se mută… Este o singură uşă. E prinsă în amprenta acestui loc şi nu se poate deplasa prea mult. S-ar putea ca toate anomaliile de aici să provină.
-Explică-mi.
-De când am venit am simţit în curte un fel de energie.
-În curtea noastră?
-Da. Venea dinspre păr. Ai văzut ce furnici mari se plimbă pe tulpina lui? Apoi, ceea ce s-a întâmplat în baie şi cu bicicleta…
-Mama spune că tu ai făcut…
-Nu, Andrei, n-am fost eu.
-Te cred. Hai să căutăm uşa! Crezi că este periculos?
-Nu, dacă ne luăm nişte măsuri de prevedere. Trebuie să mă gândesc. Doar că nu mai am timp. Maică-ta vrea să plec.
-Eu vreau să stai!
-Uite-l pe tata!
-Miruna, haideţi acasă!
-Tată, ce s-a întâmplat?
-A sunat un coleg de-al tău, nu te prindea pe mobil. Indira şi Lucian au fost găsiţi. Au avut un accident de circulaţie la Gâltofani, în pădure. Au murit amândoi, nu-mi vine să cred! Le-am spus să nu plece, de ce nu m-au ascultat?
-Doamne! Ce s-a putut întâmpla? Îl sun pe Vicenţiu, poate ştie mai mult; tată mă iei şi pe mine la Vâlcea? Simt că ceva nu e în regulă.









ŞASE


-Mamă, s-a întors Miruna!
-Da, a venit să-şi ia lucrurile…
-Şi să-mi iau rămas bun de la tine, Andrei. Doamna Irina, pot să împrumut până la Vâlcea o valiză de-a dumneavoastră?
-Cea cu care ai venit unde este?
-A luat-o mămica în excursie. Înainte să plec, m-a sunat să mă întrebe de ea şi a trebuit să i-o duc.
-A venit mămica?
-Da, s-a dus cu Hans în deltă.
-Şi la înmormântare cum a fost?
-Dacă vă interesează elementele de senzaţional, v-am adus ziarul de Vâlcea.
-Ia te uită! „Moarte misterioasă la Gâltofani”. I-auzi, Claudiu:
„ Satul cunoscut până acum numai din cauza alunecărilor de teren, devine cadrul sumbru al unei tragedii încă neelucidate.
În dimineaţa zilei de 26 iunie, anul curent, Zamfirescu Daniel, domiciliat în localitate, a anunţat la numărul de urgenţă 112, că pe drumul judeţean 6, la kilometrul 8, în mijlocul pădurii Grui, se află două cadavre întinse în afara părţii carosabile, la lizieră. Echipajul Poliţiei Rurale sosit la faţa locului a constatat adevărul celor relatate, iar medicii de pe ambulanţă au confirmat decesul celor doi tineri, care, după verificări, s-au dovedit a fi Indira M., studentă, şi Lucian D., fără ocupaţie.
Vehiculul cu care se deplasau tinerii, o motocicletă Harley-Davidson, se afla parcată alături, ceea ce exclude ideea unui jaf. De asemenea, nu existau urmele unei posibile coliziuni, cele două corpuri neprezentând traume vizibile.
În speranţa că organele în drept îşi vor face datoria şi vor dezlega misterul, pedepsind pe eventualii vinovaţi, ne exprimăm regretul pentru cele întâmplate şi transmitem pe această cale condoleanţe îndoliatelor familii.”
-Ei, Dumnezeu să-i ierte! Miruna, tată, cred c-a fost jale mare la cimitir.
-Nu se poate spune în cuvinte.
-Şi asta-i tot? Nu s-a aflat care a fost cauza decesului?
-Doamna Irina, dacă încep să povestesc ce-am aflat, mă veţi învinui iarăşi de elucubraţii.
-Zi, dragă, ce ştii? Vrem să auzim, în fond bieţii copii au fost la noi în casă, i-am cunoscut…
-Autopsia a descoperit cauza decesului: Indira şi Lucian au murit înecaţi.
-Înecaţi? Mâncau pe motocicletă, s-au oprit să mănânce?!
-Nu. Înecaţi cu apă. Aveau plămânii plini cu apă.
-Cum e posibil? Cu cine erau ei certaţi? Asta e o reglare de conturi!
-Irina, baţi câmpii rău de tot!
-Ce, crezi că nu e posibil? Am văzut într-un film.
-Excluzând amănuntul că nu văd nici un criminal autohton să meargă cu imaginaţia până într-acolo, notează că au plecat inopinat; cu o oră mai devreme nu ştiau nici ei înşişi că vor pleca. Cine să stea pe marginea drumului să-i aştepte ca să-i oprească şi să-i înece?
Irina, Lucian nu e cumva cel care a înecat cu bere furnicile de la rădăcina părului?
-Ba da, tată, n-am încercat eu să vă spun că locul acesta nu e bun?
-Miruna, îmi pare bine că pleci! Du-te şi fă-ţi bagajele.
-Am dispărut.
-Irina, te-ai gândit vreodată că eu aş dori s-o am pe Miruna lângă mine? Ţi-ai pus, măcar în treacăt, problema că deciziile tale unilaterale sunt de-un egoism feroce?
-Nu fi patetic, dragă. Din păcate, o poţi vedea la orice oră. Cât despre egoism, am altă părere: de ce ai avea tu dreptate cerându-mi mie să accept prezenţa unui copil al tău dintr-o căsnicie ratată?
-Bun, încă o discuţie încheiată ca de obicei.
-Ştii ce, Claudiu? Te rog să nu mă stresezi! Se ocupă turiştii cu asta, fii liniştit! Că dacă erai bărbat, ai fi avut un serviciu suficient de bănos ca să-ţi permiţi să mă ţii pe mine acasă, nu să mă faci sluga oricărui prost cu ceva bani. Tu însă nu mă mai iubeşti!
-Era o replică frumoasă într-o piesă de teatru: te iubesc şi lasă-mă dracului în pace!
-Sigur că da. Mă duc să pregătesc masa pentru domnii istorici. Tu relaxează-te.

Aşa stăteau lucrurile cu Claudiu: dacă făceai un singur compromis mititel, imediat el se pregătea de pasul următor, până te trezeai acceptând lucruri la care nici nu te gândisei; de la un simplu „ce-ar fi s-o luăm pe Miruna la noi ca să te ajute?”, ajunseseră la probleme de succesiune şi coabitare! Fir-ar să fie! În bucătăria asta era mereu aer închis! De câte ori nu-i spusese lui Claudiu de-un ventilator… Degeaba. Iar ideea de a-i vedea în jurul mesei pe cei şase turişti îi evoca scoaterea unei măsele. Era vară şi până la urmă era firesc ca pensiunea să fie plină, dar sperase măcar la câteva zile de respiro după plecarea rockerilor. Bătrâneii aceştia pensionaţi, a căror medie de vârstă depăşea suta, erau liniştiţi, nimic de zis, dar la masă aveau tot felul de pretenţii. Ar fi fost indicat să mănânce Andrei înainte, că până mestecau centenarii, murea de foame copilul.
-Andrei! Andreeei!!
Treaba lui. Dacă umbla brambura prin livadă, n-avea decât să aştepte. Spera să mai aibă o faţă de masă călcată…
-Doamna Irina, am venit să vă spun la revedere.
-Miruna, în ciuda părerii pe care presupun că ţi-ai format-o, să ştii că poţi să mai vii pe aici, chiar dacă nu vei sta prea mult.
-Am înţeles. Mi-am luat tabloul de pe hol. Deşi aş fi preferat să n-o faceţi, până la urmă îmi place băieţelul pe care l-aţi adăugat sub păr.
-Ce-am făcut?
-Tata a spus că dumneavoastră…
-Eu nu pictez. N-am asemenea talente.
-Tata nu, dumneavoastră nu, atunci cine?
-Pe Andrei l-ai întrebat?
-Nu ştiu unde este Andrei; l-am chemat să-mi iau rămas bun, dar nu e de găsit. Oricum, asta nu poate fi mâna lui. E pictat cu mare fineţe, aproape ca un colaj… Vroiam să vă întreb ce vopsele aţi folosit de au efectul acesta.
-Miruna, te rog să mă scuzi, îmi vin bătrâneii la masă şi eu nu sunt gata. Dacă nu e totul perfect, comentează ca ieri, când un şniţel li s-a părut cam tare şi m-au întrebat dacă vaca respectivă nu cumva păscuse pe păşunile Indiei pe vremea când se scria Mahabharata… Sunt istorici, ţi-am spus?
-Atunci rămâneţi cu bine, aveţi grijă…
-La revedere, Miruna.

Doamne, ce zi plină! Istoricii nu au măsura timpului. Au stat la masă două ore şi jumătate ţinând-o pe ea în stand-by fără milă. Şi pe deasupra, le-a plăcut atât de mult, încât şi-au mai făcut o programare pentru un week-end peste o lună. Dacă pensiunea lor avea să intre în circuitul turistic al caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor, ea, Irina, era gata să declare cu mâna pe inimă că se va lăsa de meserie. Ce pretenţii poţi avea de la oameni ale căror diviziuni temporale erau evul, era, secolul?
Da’ unde putea fi băiatul acela? Şi-a făcut prostul obicei de-a hoinări fără rost. Şi se plimba cu burta goală… A! Se făcuse cinci după-amiază. Întrecuse orice măsură! De data asta, avea să vadă el! I-auzi! S-a întors şi Claudiu de la oraş. Pune-te masă din nou!
-Irina, vezi că am mai luat două torturi de îngheţată. Pune-le repede în congelator. Am o ladă de bere; o duc în pivniţă toată sau îţi mai las şi sus câteva?
-Du-le jos, că domnii mei n-au liber de la neveste pentru băuturi. Cum pun mâna pe-o sticlă, ele încep un necrolog.
-Mda. Andrei?
-Sunt foarte supărată pe el! A plecat de dimineaţă şi nu s-a mai întors. N-a mâncat nimic pe ziua de azi. Va trebui să ai o discuţie serioasă cu el. Sper să nu mă contrazici când îl voi pedepsi.
-De pe partea mea, îl poţi pedepsi, dar explică-i şi de ce. Mă duc să-l strig din spatele casei; precis se joacă în pădure.

-Irina, băiatul nu este în pădure. Am găsit însă şepcuţa de soare şi săndăluţele lui la tulpina unui stejar. Sun-o pe tanti Lenuţa să vezi dacă nu cumva s-o fi dus pe la ea… Eu mă duc în grădină de vale să-l caut prin vecini. S-o fi jucat cu vreun copil şi-a uitat să mai vină.
-Andrei! Andrei!
De ce simţea un junghi rece în dreptul inimii? Sună la toate numerele de telefon pe care le ştia prin sat, deşi avea sentimentul indefinibil că o face în zadar. Apoi formă numărul de telefon al şefului de post. Somnoros, acesta îi promise că va trece pe la ei mai târziu, că nu trebuia să se alarmeze inutil, că probabil băiatul era la scăldat, la râu… Acolo dispăreau copiii din zonă vara… Puse receptorul în furcă exact în momentul când intră Claudiu.
-Irina, telefonează la poliţie!
-Tocmai cu şeful de post am vorbit. Zice să stăm liniştiţi, că precis e la baie, la Topolog. Atunci de ce simt eu că mi-e rău?
-Lasă-l dracu’ de tâmpit! Sun la 112.

-Ce ţi-au spus?
-Au luat notă.
-Claudiu, mi-e atât de frică! El n-a făcut niciodată aşa ceva. Ştii că ţi-am şi spus că-mi place pentru că era responsabil?
-Mă mai duc o dată în pădure. Poate s-o fi dus înspre Grui, pe la fântâniţă…
-Doamne! Vreau să vin şi eu, dar n-are cine le da de mâncare boşorogilor. Bine că pleacă mâine!
-A venit o maşină!
-Poate l-a adus cineva.
-Bună seara, la dumneavoastră! Şi? A apărut boţogaşul ăla de băiat?
-Domnu’ şef, mă bucur că, în sfârşit, v-aţi hotărât să veniţi.
-Haideţi, doamnă, că nu ierea cazu să daţi alarma la 112… Eu ziceam să mai aşteptăm să vedem dacă n-o apărea… ştiţi cum sânt băieţii… pe căldura asta
s-o fi dus la râu cu alţi hăndrălăi.
-Domnu Ghiorsilă, poate nu ştiţi, dar în cazul dispariţiei copiilor, primele ore sunt hotărâtoare; nu se aşteaptă ca în situaţia adulţilor.
-Gata, păi eu ce ziceam? Ietă, chemai nişte voluntari de la bar să-ncepem căutările. Da’, dacă se întunericeşte prea tare, lăsăm pe mâine dimineaţă, că e meci şi oamenii se duce pe la casele cui le are… he, he.
-Domnule, dumitale îţi arde de râs? Duhneşti a bere în timpul programului şi …
-Ascultă, doamnă, măsoară-ţi vorbele, că de nu, îţi dau un advertisment, auzi? Nu ie cazu să-nveţi d-ta organele ce tre’ să facă. Imediat vă scriu un proces verbal dă constatare… un’ mi-o fi picsu?
-Dă-te-ncolo de beţiv ordinar cu pixu mamii tale! Mie mi-a dispărut băiatul şi tu îţi cauţi pixu!
-Ascultă, domle… pentru injurie…
-Irina, am plecat. Uite că mai vin nişte băieţi. Periem toată pădurea cât mai avem lumină.

***

-Nici nu-mi vine să vă dau ziua bună, doamna Irina, când vă văz aşa de amărâtă. Că numa’ Ăl de Sus o şti câte lacrimi vărsarăţi până amu de-aţi albit şi la păr!
-Ce să fac, Mărioaro, nu mă pot împăca fără Andrei.
-Cât să fie de când a dispărut?
-Au trecut două săptămâni.
-Tare greu vă este! C-o venit răul aşa neaşteptat, întocmai ca la noi când o murit maica mea, Dumnezeu s-o pomenească. De-o omorât-o Leana surdo-muta.
-E greu, Mărioară, atât de greu, că eu nu mai pot îndura. Îmi amintesc cum vorbea cu mine, cum zicea c-o să se facă om de ştiinţă când va fi mare… Îi cumpărasem un microscop… îl ţineam ascuns ca să i-l dau de ziua lui… Acum cine ştie cine mi-l chinuieşte, cine-şi bate joc de sufleţelul lui… Că de l-aş găsi pe omul care mi l-a luat, i-aş scoate ochii cu un cui înroşit în foc; i-aş…
-Irinucă, fata mea, nu vorbi, mamă, cu păcat. Poate e voia Domnului.
-Dacă Dumnezeu vrea să sufere copilul meu nevinovat, atunci…
-Taci! Taci! Nu huli, că Dumnezeu e singura ta nădejde. Da’ unde e domnu Claudiu?
-S-a dus la oraş să lipească afişe pe stâlpi. Poate l-a văzut cineva pe puiul meu.
-Nu mai plânge, că mori. Zici c-aţi căutat peste tot?
-Peste tot. E dat în urmărire.
-De, mamă, vi s-a spus că nu e bun locu, n-aţi vrut să ascultaţi.
-Nu începe şi dumneata Mărioaro, cu poveştile nebunei ăleia de Miruna. C-a venit şi-şi dădea ochii peste cap pe aicea ca să-l impresioneze pe bărbatu-meu că vezi Doamne, ce mult îşi iubeşte ea frăţiorul! Am dat-o afară în şuturi pe mătrăguna naibii, că am auzit-o eu odată când îi spunea lui Andrei tot felul de prostii despre nu ştiu ce zeiţă. Acum venise că e dracu ştie ce lângă părul din curte, că acolo a simţit ea o energie, că de-aia a apărut imaginea lui Andrei în tablou…
-Gata, gata, doamnă dragă. Nu vă mai inervaţi. Eu ziceam să vă spui ceva, da’ nu ştiu de nu vă fac mai mult rău…
-Zi!
-De ce nu încercaţi să vorbiţi cu baba Mitra?
-Cu ce mă poate ajuta o babă?
-A uitat-o Dumnezeu, doamna Irina. E afară din timpu iei, că aşa mai glumeşte Ăl de Sus. Da’ e văzătoare cu duhu, află lucrurile cele pierdute şi ştie înainte ce-a să fie.
-Prostii.
-O fi cum zici dumneata, da’ ea l-o găst pe Ionuţ al Oacăi mort în puţ şi ştie gându omului măcar că n-o mai ieşit din curte de cincizeci de ani. Poate te îndrumă încotro s-o iei după copilu matale. Sau poate nu crezi… Noi aici ştim de farmece şi descântece şi ştim a ne feri de rău, cât de cât , că puterea răului e mare, iar noi fiinţe slabe… Ehe! Dac-ai fi auzit tălică de Licuricioaia! Fermecătoare ca ea nu mai găseai.
-Merg, Mărioaro, merg şi-n iad pentru băiatul meu. Du-mă la babă.