Asupra lui Marius s-a abătut o nenorocire. De fapt, n-a fost niciodată un răsfăţat al sorţii. Păriţii lui au divorţat pe când era la şcoala primară. Şi dac-ar fi rămas împreună, pentru el era tot rău: scandalurile erau neîntrerupte, tata bea, o bătea pe mama; mama n-avea serviciu şi era mai mult plecată prin vecini. Nimeni nu gătea, nu spăla, nu făcea curat în casă. Marius purta un rând de haine până murdăria le făcea să pară glazurate. În zadar i se făceau observaţii discrete la şcoală de către doamna învăţătoare. Ce ştia dumneaei ce era la el acasă?! Când pantalonii sau hăinuţa lui se rupeau, mama aducea altele căpătate de pomană prin vecini.
Da, până la urmă divorţul părinţilor a fost unul din lucrurile bune care i s-au întâmplat. Aşa a ajuns să locuiască la bunica. Acolo era altfel. Bunica încă mai era femeie de serviciu la dispensar, cu alte cuvinte, îi plăcea curăţenia şi îl învăţă şi pe Marius să fie curat, ordonat. L-a pus pe picioare cu o mâncare mai bună care, chiar dacă nu era întotdeauna cu carne, era bine gătită. La bunica a cunoscut şi el atmosfera de sărbătoare la Crăciun, la Paşti, a reuşit să se bucure de bucăţica de copilărie ce-i mai rămăsese. Din clasa a cincea însă lucrurile au început să se shimbe. N-a învăţat el niciodată bine, dar în acel nou an de şcoală nu a reuşit să mai înţeleagă nimic. Lăsând lecţie după lecţie neînvăţată, la sfârşitul anului s-a trezit repetent. L-a mustrat bunica, diriginta, nu mai era nimic de făcut. A repetat anul, dar el era mare între colegii săi. A început să le terorizeze pe fete, apoi şi pe băieţi. Unul trebuia să-i aducă pachet cu bunătăţi de acasă, altul suc de la magazin, altul să îi copieze temele în clasă.
Dacă nu, urma bătaia. Un băieţel mai mic a încasat-o rău de tot! Cu toată disperarea i-a povestit doamnei diriginte. Lui Marius i s-a scăzut nota la purtare, a fost scos în careu, în faţa întregii şcoli şi ruşinat în ochii colegilor. Asta l-a îndârjit. Era din nou corigent la română şi la chimie. Copiii nu-l mai luau în seamă sau îi vorbeau urât. Atunci şi-a căutat prieteni printre elevii mai mari, unii deja în clasa a zecea. Simţindu-se respins de toţi se străduia să câştige respectul cuiva, indiferent cine, fără să-şi dea seama că lupta pentru admiraţia unor băieţi ce nu reprezentau nici pe departe un model.
Fumatul, alcoolul şi jocurile de barbut şi billiard erau pentru ei distracţii inocente. Au spart magazinul din comună în căutare de bani şi dulciuri. Au spart geamurile bibliotecii comunale din simplu amuzament. Cine, ce să le facă? Erau minori. Bunica a plătit din salariul ei “ minim pe iconomie “ amendă după amendă. A încercat să-i vorbească nepotului cu frumosul, să-l înduioşeze, să-i deschidă mintea ca să priceapă că se îndreaptă spre o viaţă de viciu şi decădere. Marius râdea şi n-o asculta, ba îi vorbea urât:
-Ce-ai, babo, ai căpiat?
Aşa că femeia îl lăsă în plata Domnului şi Marius îşi câştigă independenţa mult visată: găsea acasă mâncare şi adăpost, dar nimeni nu-l mai bătea la cap şi nu-i mai cerea socoteală despre cum îşi petrecuse ziua. Avea acum paisprezece ani şi era tot în clasa a şaptea. Cel mai mult îl atrăgea animaţia din barul lui Titircă: voci încleiate, fum de ţigară, aromă de cafea şi miros de mâncare, sunetul rotund al tacului de biliard lovind bilele… Patronul îl lăsa înăuntru cu toate că vedea că e un copil. Titi avea un singur criteriu de selecţie a clienţilor: banii. Dacă avea cu ce plăti, putea intra oricine! Acolo a cunoscut Marius băieţii aceia mai mari: doi abandonaseră şcoala şi munceau cu ziua pe unde apucau, alţi doi tot repetau clasa a unsprezecea la o şcoala profesională.
Într-o zi, au plecat la pescuit. Şi-au luat câteva sticle de bere, ţigări şi instrumente rudimentare. Era vară, erau liberi. Pe drum îşi povesteau isprăvile. Băieţii mai mari aveau un bogat palmares de cuceriri feminine. Marius râdea prosteşte, dar se simţea intimidat. Ardea de dorinţa de a-i impresiona şi el cu ceva. La repezeală, într-un moment de linişte, zise:
-Băi, ce-mi daţi să mă urc pe-un stâlp de-ăsta?
-Taci, mă, asta-i de înaltă tensiune.
-Şi ce dacă? Mă urc!
-O să-ţi facă părul măciucă.
-Ei şi!
-Eu nu m-aş urca.
-I-auzi, Petre, ăsta micu’ se urcă pe stâlp.
-Îi dau o bere dacă se urcă. promise şeful grupului.
Se aşezară toţi pe iarbă şi deschiseră două sticle. Petre îi arătă o sticlă:
-Asta-i a ta. Da’ până sus!
-Până sus! se lăudă Marius, deşi începuse să cam regrete.
A căzut de la mare înălţime, dar căderea a fost amortizată de nişte prodigioase tufe de mărăciniş. Noroc că a căzut. Altfel era moarte sigură. Aşa, a pierdut doar mâinile –carbonizate până la cot. Amputarea a fost singura soluţie.
Marius n-a înţeles adevărata grozăvie a întâmplării decât târziu, când a fost externat din spital. Credea că, în vreun fel sau altul, va primi ceva care să-i înlocuiască mâinile. Dar nu exista un asemenea lucru. Bunica îi dădea de mâncare în gură, îl îmbrăca, îl ducea la toaletă. La şcoală nu mai avea ce face. A devenit tăcut, privind în jur fără interes.
Cât va mai trăi bunica, cât va mai avea şi ea putere, “biata babă căpiată“, mai era cineva care să-i poarte de grijă. Dar apoi?
sâmbătă, 25 aprilie 2009
Rareş
Deşi au trecut câţiva ani de atunci, încă ne mai mândrim că Rareş a fost elevul şcolii noastre. Rar se mai află elevi care să rezolve toate problemele la matematică şi să propună ei înşişi exerciţii profesorului sau care să citească toata bibliografia la limba româ-
nă, iar după ce-a epuizat-o să ia la rând rafturile bibliotecii comunale. Pe deasupra, Rareş era abonat la “Magazin istoric“, revistă pe care o citea pe nerăsuflate şi purta discuţii cu profesoara de specialitate. Cu toate acestea, marea lui iubire era fizica: se întorsese de la olimpiada internaţională cu premiul al doilea.
Dacă profesorii se mândreau cu el, oare ce simţeau părinţii? Tatăl–sondor ce înota prin noroaie apocaliptice de-o viaţă– îşi trata fiul cu un respect evident. Mama–poştăşiţa satului- privea în ochi pe cei ce-o salutau şi le zâmbea, parcă aşteptând să fie întrebată de Rareş. Eu îi făceam această plăcere de fiecare dată:
-Să ştiţi doamnă că i-am luat calculator. mi se confesă într-o zi.
-Aţi făcut foarte bine.
-Ne-a fost cam greu cu banii, ce-i drept, da’ l-am luat în rate. În ziua de azi, fără calculator şi fără limba engleză nu mai răzbaţi.
După două luni aflam că Rareş manevrează calculatorul ca doamna de informatică. Şi, în ciuda intensei activităţi intelectuale, Rareş era mare fotbalist. În toate pauzele îl vedeam pe terenul de sport, alergând după minge cu aceeaşi dăruire cu care scormonea prin bibliotecă.
-Când ai timp pentru toate? l-am întrebat.
-Cum doamna, n-aţi citit “Romanul adolescentului miop“?
-Ba da. Şi?
-Îmi diminuez orele de somn.
-Nu uita că ai nevoie şi de odihnă!
-Da! Da! şi fugi dispărând din faţa mea cam neceremonios, urmărind în joacă o fată care-i smulsese cartea de sub braţ.
De parcă toate acestea n-ar fi fost de ajuns, Dumnezeu îi dărui şi o inimă mare. Nu doar că-şi ajuta colegii, chiar meditându-i pe unii dintre ei; în vara următoare el a fost cel care a salvat-o de la înec pe Claudia, fetiţa preotului. Dintre toţi tinerii adunaţi pe prundul râului, la scăldat, doar el a avut curaj să sară în viitura neaşteptată ce venea pe râu în urma deschiderii unor stăvilare. A înfăşcat fetiţa ce ţipa de păr şi-a adus-o pe mal, în siguranţă. Când a văzut că şi-a revenit, şi-a luat hainele şi-a şters-o spre casă. Ai lui i-au aflat isprava doar seara, când preotul şi preoteasa le-au batut în poartă să le mulţumească.
Maică-sa mi-a spus într-o zi că-i e frică:
-De ce, doamna Nicolaescu?
-Ştiţi, copiii ăştia deştepţi, toţi mor tineri!
-Fii serioasă, Mariana! am pus-o la punct un pic tulburată . Rareş al tău îmi spunea zilele trecute că vrea să ajungă la NASA.
-V-a spus? Parcă prea multe visează.
Doamna Nicolaescu şi-a amestecat lacrimile de îngrijorare cu cele de fericire după câteva luni, când Rareş a primit un răspuns de la colegiul din Cambridge: fusese admis cu bursă.
La sfârşitul vacanţei, băiatul mamei a plecat. De-atunci, Rareş a fost văzut foarte rar. Cei patru ani de liceu i-a petrecut în Anglia şi venea acasă doar vara, pentru o scurtă perioadă de timp. Chiar mă întrebam dacă va ramâne acolo în continuare sau va veni în ţară să urmeze o facultate. M-a lămurit mama lui când mi-a adus corespondenta:
-Doamnă, nu ştiu ce să mă fac, mă doare inima pentru copilul ăsta. Mă şi bucur, dar parcă era mai bine să-l avem lângă noi.
-Rămâne acolo, deci?
-Nu. A trimis o …de-asta …scrisoare de intentie sau aşa ceva la nişte facultăţi prin America. A primit răspunsuri şi el zice că s-a hotărât.
-Şi unde vrea să meargă?
-La una de-i zice MIT, uite că ţinui minte. O fi bună, ce ziceţi?
-E bună, Mariana, poţi fi mândră. Nu oricine ajunge acolo.
Dar, intrând în casă, am simţit şi eu un regret: probabil că Rareş, după cum îl ştiam, va reuşi să colaboreze cu NASA. Însă niciodată nu se va mai întoarce să lucreze în ţară. Era doar încă “o minte sclipitoare” care ne părăsea.
nă, iar după ce-a epuizat-o să ia la rând rafturile bibliotecii comunale. Pe deasupra, Rareş era abonat la “Magazin istoric“, revistă pe care o citea pe nerăsuflate şi purta discuţii cu profesoara de specialitate. Cu toate acestea, marea lui iubire era fizica: se întorsese de la olimpiada internaţională cu premiul al doilea.
Dacă profesorii se mândreau cu el, oare ce simţeau părinţii? Tatăl–sondor ce înota prin noroaie apocaliptice de-o viaţă– îşi trata fiul cu un respect evident. Mama–poştăşiţa satului- privea în ochi pe cei ce-o salutau şi le zâmbea, parcă aşteptând să fie întrebată de Rareş. Eu îi făceam această plăcere de fiecare dată:
-Să ştiţi doamnă că i-am luat calculator. mi se confesă într-o zi.
-Aţi făcut foarte bine.
-Ne-a fost cam greu cu banii, ce-i drept, da’ l-am luat în rate. În ziua de azi, fără calculator şi fără limba engleză nu mai răzbaţi.
După două luni aflam că Rareş manevrează calculatorul ca doamna de informatică. Şi, în ciuda intensei activităţi intelectuale, Rareş era mare fotbalist. În toate pauzele îl vedeam pe terenul de sport, alergând după minge cu aceeaşi dăruire cu care scormonea prin bibliotecă.
-Când ai timp pentru toate? l-am întrebat.
-Cum doamna, n-aţi citit “Romanul adolescentului miop“?
-Ba da. Şi?
-Îmi diminuez orele de somn.
-Nu uita că ai nevoie şi de odihnă!
-Da! Da! şi fugi dispărând din faţa mea cam neceremonios, urmărind în joacă o fată care-i smulsese cartea de sub braţ.
De parcă toate acestea n-ar fi fost de ajuns, Dumnezeu îi dărui şi o inimă mare. Nu doar că-şi ajuta colegii, chiar meditându-i pe unii dintre ei; în vara următoare el a fost cel care a salvat-o de la înec pe Claudia, fetiţa preotului. Dintre toţi tinerii adunaţi pe prundul râului, la scăldat, doar el a avut curaj să sară în viitura neaşteptată ce venea pe râu în urma deschiderii unor stăvilare. A înfăşcat fetiţa ce ţipa de păr şi-a adus-o pe mal, în siguranţă. Când a văzut că şi-a revenit, şi-a luat hainele şi-a şters-o spre casă. Ai lui i-au aflat isprava doar seara, când preotul şi preoteasa le-au batut în poartă să le mulţumească.
Maică-sa mi-a spus într-o zi că-i e frică:
-De ce, doamna Nicolaescu?
-Ştiţi, copiii ăştia deştepţi, toţi mor tineri!
-Fii serioasă, Mariana! am pus-o la punct un pic tulburată . Rareş al tău îmi spunea zilele trecute că vrea să ajungă la NASA.
-V-a spus? Parcă prea multe visează.
Doamna Nicolaescu şi-a amestecat lacrimile de îngrijorare cu cele de fericire după câteva luni, când Rareş a primit un răspuns de la colegiul din Cambridge: fusese admis cu bursă.
La sfârşitul vacanţei, băiatul mamei a plecat. De-atunci, Rareş a fost văzut foarte rar. Cei patru ani de liceu i-a petrecut în Anglia şi venea acasă doar vara, pentru o scurtă perioadă de timp. Chiar mă întrebam dacă va ramâne acolo în continuare sau va veni în ţară să urmeze o facultate. M-a lămurit mama lui când mi-a adus corespondenta:
-Doamnă, nu ştiu ce să mă fac, mă doare inima pentru copilul ăsta. Mă şi bucur, dar parcă era mai bine să-l avem lângă noi.
-Rămâne acolo, deci?
-Nu. A trimis o …de-asta …scrisoare de intentie sau aşa ceva la nişte facultăţi prin America. A primit răspunsuri şi el zice că s-a hotărât.
-Şi unde vrea să meargă?
-La una de-i zice MIT, uite că ţinui minte. O fi bună, ce ziceţi?
-E bună, Mariana, poţi fi mândră. Nu oricine ajunge acolo.
Dar, intrând în casă, am simţit şi eu un regret: probabil că Rareş, după cum îl ştiam, va reuşi să colaboreze cu NASA. Însă niciodată nu se va mai întoarce să lucreze în ţară. Era doar încă “o minte sclipitoare” care ne părăsea.
Aurora
Sigur aţi auzit de Aurora! Sunt convinsă că-i puteţi fredona măcar unele dintre melodii. Doar cei care nu-şi permit, n-o cheamă să le cânte la nunţi, botezuri sau “tăieri de moţ“. A apărut la televiziune şi are casete şi discuri pe toate tarabele de la piaţă. Nu cântă doar manele, ci şi muzică de petrecere sau populară. Pentru public aceasta este Aurora Mir; eu însă mă pot lăuda că o cunosc mai bine. O ştiu de când era elevă şi frecventa şcoala din sat. Pot s-o văd şi acum ce drăguţa era în banca de la geam: o elevă înăltuţă, cu păr negru, strălucitor, prins în coade groase, cu trăsături indiene şi piele creolă. Şi ce bine învăţa Aurora! A luat şi premiul întâi, dar, în general, era a doua din clasă. Mama ei avea mari ambiţii cu ea. Când mergea să sape la oameni mereu o auzeai zicând: ”Aurora mea învaţă ca să nu mai dea cu sapa pe la alţii, ca mine. I-am spus să pună mâna pe carte, să se facă doamnă, să vină să-i muncească vecinii, nu să meargă ea.”
Femeile o aprobau clătinând din cap sau zâmbind, însă peste ani au deprins să privească cu respect familia Mir. Aurora îşi vedea de treabă. La şcoală era conştiincioasă, acasă îşi făcea temele, citea, ba avea timp să mai şi ajute prin gospodărie. De obicei mergea cu caprele pe dealuri să pască mărăcinişuri. Toamna, când se da liber la luncă şi nu se mai ţinea seama de hotare, ajungea şi pe la mine cu cele patru căpriţe frumoase, mărgelate şi împodobite cu ciucuri roşi. Îi dădeam cărţi să citească şi nu se mai sătura de lectură. Îşi făcuse obicei să-mi bată la geamul bucătăriei şi să mă întrebe veselă:
-Astăzi ce gătiţi, doamnă?
Stăteam de vorbă cu ea la fereastra mereu deschisă, îi dădeam câte-o clătită sau un pahar de suc şi făceam conversaţie de plăcere. Deseori se întrerupea şi fugea în salturi să alunge caprele care atentau la trandafirii mei.
Într-o zi, n-am auzit-o când a venit. Schimbam aşternuturile în dormitor şi ascultam caseta mea preferată –“Anotimpurile“de Vivaldi. Am zărit-o întâmplător când mă îndreptam spre baie. Împinsese fereastra şi îşi sprijinise coatele pe pervaz. Cu obrazul în palme asculta atentă casetofonul.
Ştiam că-i place muzica, era o tradiţie de familie la ei. Cu zeci de ani în urmă – ştiu din poveştile bunicilor – rudarii aveau la marginea drumului o căsuţă cu pridvor. Seara, când terminau munca la frământat cărămizi, se aşezau cu toţii pe scaune, la aer, şi-şi scoteau instrumentele muzicale. Cântau cu foc, făceau repetiţii pentru nunţile din toamnă. Lumea se oprea din drum să-i asculte şi, dacă nu i-ar zorit grijile spre casă, s-ar fi pornit chiar acolo să joace, aşa de frumos cântau ţiganii.
Bunica Aurorei fusese o voce vestită cale de câteva sate, iar acum şi Aurora începuse să cânte.
Însă instrumentele muzicale dispăruseră şi din casa de la marginea drumului se auzea veşnic un casetofon cântând manele de dragoste şi jale.
-Doamnă, ce muzică a fost asta? întrebă fata pe un ton intrigat.
-E muzica clasică, Aurora. Compozitorul a trăit pe la 1700.
-Ştiţi cine e?
-Vivaldi. Antonio Vivaldi. Ţi-a plăcut?
-N-am auzit niciodată aşa o muzică.
-Cum ţi s-a părut?
-Ciudată.
Şi Aurora se îndepărtă în fugă, ţipând la caprele ce se înălţaseră să roadă lăstarii unui măr.
De atunci vizitele ei s-au transformat în audiţii muzicale. A ascultat toate casetele mele cu muzică clasică şi operă. Mi le cerea mereu şi m-am convins că le ascultă cu toata fiinţa ei.
M-a silit să-i spun povestea lui Mimi, a Violetei, a Toscăi. Şi la plecare cânta cu glas limpede şi înalt –“Vissi d’arte”.
Într-o zi, se aşeză pe treapta de sus a scării cu un aer abătut.
-Ce-ai păţit, Aurora?
-Tata nu înţelege.
-Ce anume?
-Nu vrea să-mi cumpere şi mie casete ca ale dumneavoastră. A zis că-s prostii. Degeaba
i-am explicat că sunt tot nişte telenovele, dar pe muzică, el le consideră aiureli.
Am încercat s-o consolez, amintindu-i că gusturile nu se discută, dar ea şi-a păstrat expresia tristă.
În anul acela absolvise clasa a opta. A plecat la oraş să stea la internatul liceului şi nu m-a mai vizitat. Apoi, după doi ani, am auzit că abandonase şcoala în clasa a zecea. Mi-am arătat surprinderea, dar interlocutoarea mea, o femeie de ispravă din vecini, m-a asigurat că n-are de ce să-mi pară rău:
-De n-aţi vedea-o pe Aurora cu Mercedesu’ peste-un an! Câştigă bani frumoşi, doamnă!
-Dar cu ce se ocupă? am întrebat eu gândindu-mă la ce e mai rău.
-Păi nu ştiţi? Cântă. O cheamă pe la toate nunţile. Ia trei sute de euro pe noapte. Vă daţi seama?
Cum să nu? Aveam să-mi dau seama curând.Trei sute de euro a fost tariful ei de debutantă. După încă un an percepea trei mii de euro pe o noapte de cântat şi a fost lansată de Adi de la Vâlcea, aşa încât a început să colaboreze cu casele de discuri.
Peste trei ani s-a măritat. Viaţa ei luase o turnură fabuloasă. Căsuţa din luncă a fost demolată şi-n locul ei s-a înălţat o vilă imensă, cu parc în faţă, garaje pentru cele două maşini, fântână arteziană şi scări de marmură. Mercedesul –clasa E – apăruse de mult.Toate rudele vedetei se îmbrăcau în mătase şi primiseră bani să-şi repare casele.
Iar Aurora era de nerecunoscut. Devenise o femeie înaltă, zveltă, frumoasă, elegantă. Poate că purta culori cam stridente şi avea cam multe bijuterii arborate în acelaşi timp, dar se pare că impresia asta mi-o lăsa numai mie. Toţi ceilalţi o admirau fără rezervă şi-o adulau ca pe o zeiţă locală. Mama ei n-a mai pus mâna pe sapă, în schimb răspundea întrebărilor vreunui reporter. Aşa cum e normal în viaţa unei vedete, a urmat divorţul, apoi un turneu peste hotare, la românii din diaspora sau la căpşunari. Orice ar fi făcut, Aurora câştiga bani. Bănuiam că se simte fericită şi împlinită.
În luna decembrie, înainte de sfârşitul şcolii, m-am trezit cu ea în cancelarie. Venise să facă o donaţie pentru copiii săraci, dat fiind că se apropia Crăciunul.
-Şi ce mai faci, Aurora? Eşti tot mai frumoasă.
-Da, dar timpul trece. Mai ştiţi când îmi dădeaţi clătite pe fereastră? Cum îl chema pe compozitorul acela? Ăla de-mi plăcea mie mult.
-Antonio Vivaldi.
-Aşa. Uite, mi-am notat. O să merg să-mi cumpăr muzică de-a lui.
-Ţi-a plăcut atât de mult, încât nu l-ai uitat?
-Cum să-l uit, doamnă? Că muzica aia mă ducea înaintea lui Dumnezeu!
Femeile o aprobau clătinând din cap sau zâmbind, însă peste ani au deprins să privească cu respect familia Mir. Aurora îşi vedea de treabă. La şcoală era conştiincioasă, acasă îşi făcea temele, citea, ba avea timp să mai şi ajute prin gospodărie. De obicei mergea cu caprele pe dealuri să pască mărăcinişuri. Toamna, când se da liber la luncă şi nu se mai ţinea seama de hotare, ajungea şi pe la mine cu cele patru căpriţe frumoase, mărgelate şi împodobite cu ciucuri roşi. Îi dădeam cărţi să citească şi nu se mai sătura de lectură. Îşi făcuse obicei să-mi bată la geamul bucătăriei şi să mă întrebe veselă:
-Astăzi ce gătiţi, doamnă?
Stăteam de vorbă cu ea la fereastra mereu deschisă, îi dădeam câte-o clătită sau un pahar de suc şi făceam conversaţie de plăcere. Deseori se întrerupea şi fugea în salturi să alunge caprele care atentau la trandafirii mei.
Într-o zi, n-am auzit-o când a venit. Schimbam aşternuturile în dormitor şi ascultam caseta mea preferată –“Anotimpurile“de Vivaldi. Am zărit-o întâmplător când mă îndreptam spre baie. Împinsese fereastra şi îşi sprijinise coatele pe pervaz. Cu obrazul în palme asculta atentă casetofonul.
Ştiam că-i place muzica, era o tradiţie de familie la ei. Cu zeci de ani în urmă – ştiu din poveştile bunicilor – rudarii aveau la marginea drumului o căsuţă cu pridvor. Seara, când terminau munca la frământat cărămizi, se aşezau cu toţii pe scaune, la aer, şi-şi scoteau instrumentele muzicale. Cântau cu foc, făceau repetiţii pentru nunţile din toamnă. Lumea se oprea din drum să-i asculte şi, dacă nu i-ar zorit grijile spre casă, s-ar fi pornit chiar acolo să joace, aşa de frumos cântau ţiganii.
Bunica Aurorei fusese o voce vestită cale de câteva sate, iar acum şi Aurora începuse să cânte.
Însă instrumentele muzicale dispăruseră şi din casa de la marginea drumului se auzea veşnic un casetofon cântând manele de dragoste şi jale.
-Doamnă, ce muzică a fost asta? întrebă fata pe un ton intrigat.
-E muzica clasică, Aurora. Compozitorul a trăit pe la 1700.
-Ştiţi cine e?
-Vivaldi. Antonio Vivaldi. Ţi-a plăcut?
-N-am auzit niciodată aşa o muzică.
-Cum ţi s-a părut?
-Ciudată.
Şi Aurora se îndepărtă în fugă, ţipând la caprele ce se înălţaseră să roadă lăstarii unui măr.
De atunci vizitele ei s-au transformat în audiţii muzicale. A ascultat toate casetele mele cu muzică clasică şi operă. Mi le cerea mereu şi m-am convins că le ascultă cu toata fiinţa ei.
M-a silit să-i spun povestea lui Mimi, a Violetei, a Toscăi. Şi la plecare cânta cu glas limpede şi înalt –“Vissi d’arte”.
Într-o zi, se aşeză pe treapta de sus a scării cu un aer abătut.
-Ce-ai păţit, Aurora?
-Tata nu înţelege.
-Ce anume?
-Nu vrea să-mi cumpere şi mie casete ca ale dumneavoastră. A zis că-s prostii. Degeaba
i-am explicat că sunt tot nişte telenovele, dar pe muzică, el le consideră aiureli.
Am încercat s-o consolez, amintindu-i că gusturile nu se discută, dar ea şi-a păstrat expresia tristă.
În anul acela absolvise clasa a opta. A plecat la oraş să stea la internatul liceului şi nu m-a mai vizitat. Apoi, după doi ani, am auzit că abandonase şcoala în clasa a zecea. Mi-am arătat surprinderea, dar interlocutoarea mea, o femeie de ispravă din vecini, m-a asigurat că n-are de ce să-mi pară rău:
-De n-aţi vedea-o pe Aurora cu Mercedesu’ peste-un an! Câştigă bani frumoşi, doamnă!
-Dar cu ce se ocupă? am întrebat eu gândindu-mă la ce e mai rău.
-Păi nu ştiţi? Cântă. O cheamă pe la toate nunţile. Ia trei sute de euro pe noapte. Vă daţi seama?
Cum să nu? Aveam să-mi dau seama curând.Trei sute de euro a fost tariful ei de debutantă. După încă un an percepea trei mii de euro pe o noapte de cântat şi a fost lansată de Adi de la Vâlcea, aşa încât a început să colaboreze cu casele de discuri.
Peste trei ani s-a măritat. Viaţa ei luase o turnură fabuloasă. Căsuţa din luncă a fost demolată şi-n locul ei s-a înălţat o vilă imensă, cu parc în faţă, garaje pentru cele două maşini, fântână arteziană şi scări de marmură. Mercedesul –clasa E – apăruse de mult.Toate rudele vedetei se îmbrăcau în mătase şi primiseră bani să-şi repare casele.
Iar Aurora era de nerecunoscut. Devenise o femeie înaltă, zveltă, frumoasă, elegantă. Poate că purta culori cam stridente şi avea cam multe bijuterii arborate în acelaşi timp, dar se pare că impresia asta mi-o lăsa numai mie. Toţi ceilalţi o admirau fără rezervă şi-o adulau ca pe o zeiţă locală. Mama ei n-a mai pus mâna pe sapă, în schimb răspundea întrebărilor vreunui reporter. Aşa cum e normal în viaţa unei vedete, a urmat divorţul, apoi un turneu peste hotare, la românii din diaspora sau la căpşunari. Orice ar fi făcut, Aurora câştiga bani. Bănuiam că se simte fericită şi împlinită.
În luna decembrie, înainte de sfârşitul şcolii, m-am trezit cu ea în cancelarie. Venise să facă o donaţie pentru copiii săraci, dat fiind că se apropia Crăciunul.
-Şi ce mai faci, Aurora? Eşti tot mai frumoasă.
-Da, dar timpul trece. Mai ştiţi când îmi dădeaţi clătite pe fereastră? Cum îl chema pe compozitorul acela? Ăla de-mi plăcea mie mult.
-Antonio Vivaldi.
-Aşa. Uite, mi-am notat. O să merg să-mi cumpăr muzică de-a lui.
-Ţi-a plăcut atât de mult, încât nu l-ai uitat?
-Cum să-l uit, doamnă? Că muzica aia mă ducea înaintea lui Dumnezeu!
Laura
A venit iar toamna. Ca-n fiecare an, e ceva în aer, ceva neînţeles, dar care o întristează grozav pe fetiţa slăbuţă cu ghiozdan în spate. Când o vezi, simţi un îndemn de-a o mângâia pe creştet. De cele mai multe ori are o expresie serioasă, iar când zâmbeşte o face cu sfiiciune, arătând dinţişori mici şi albi. Niciodată nu vorbeşte tare şi trebuie să te apropii de ea ca s-o auzi. Părul prins în codiţe împletite şi cuminţenia plină de maturitate fac din ea un model de elevă. Şcoala e însă o povară, pe care cu resemnare o poartă, cocretizată parcă în ghiozdanul doldora pe care-l duce mereu dupa ea.
Nici nu mi-o imaginez pe Laura fără ghiozdan! Îl ţine mereu în spate, chiar şi la ore, încât era să iasă cu el la tablă. Doar hohotul clasei a oprit-o. Şi-a dat jos bretelele de pe umeri şi şi-a aşezat prietenul în bancă, s-o aştepte până s-o întoarce. Că e mult din banca ei până la tablă.
Aşa vine şi dimineaţa la şcoală: cu paşi mărunţei, potriviţi, niciodată grăbită şi mereu întârziată; aşa pleacă la prânz acasă: cuminte, liniştită, cu ochii la drumul ce i se aşterne în faţă.
-De ce-ai stat atâta la şcoală? o întreabă mama. Fata ridică din umeri mirată:
-Am venit.
Ce să-i faci? Ochii mari, cenuşii, lucesc de-o cristalină nedumerire. Mama e dezarmată în faţa acestei priviri. O iubeşte atât de mult! A dorit-o atât de mult! E singurul ei copil, făcut târziu, în pragul bătrâneţii. Bărbatu-său nici n-a apucat să se bucure de fiică-sa, că l-a luat Dumnezeu. Laura e sprijinul bătrâneţilor ei, singura fiinţă pe care o are pe lume. Cum s-o certe? I-au spus domnii profesori că nu prea învaţă carte, că nu e atentă la ore… S-o găsi un rost şi pentru ea în lumea asta. Noroc să aibă să se mărite bine, aşa cum a avut ea, că tare fericită a fost cu omul ei. Păcat că l-a strâns Domnul aşa de iute.
-Laura mamă, acu’ c-ai mâncat, fă-ţi, mamă, lecţiile, să nu superi iar pe domnu’ diriginte.
Ascultătoare, Laura scoate din ghiozdan cărţi, caiete. Scrie atât de frumos, încât ai crede că sunt slove tipărite. E însă în zadar, căci doamna de română îi înroşeşte toate temele. Fetiţa răsfoieşte agale caietul. Aproape că nu e cuvânt să nu fie subliniat cu roşu. Să înveţe la istorie mai bine! Citeşte mişcând din buze, cu degetul urmărind rândurile pe carte, atentă să nu greşească. Textul i se pare încâlcit. Nu reuşeşte să înţeleagă nimic. Doamna îi va pune încă un patru. De fizică nici nu-i vine să se apropie. Teroarea pe care o simte inexplicabil când îl vede pe domnul profesor, pare că o degajă şi manualul de fizică. Îşi va copia problema în clasă. Da. La desen e mai plăcut. De fapt, să deseneze îi place chiar foarte mult. Când are pensula în mână se simte invizibilă lumii din jur, în timp ce lucrurile îi dezvăluie adevărata lor faţă… Doamna de desen o laudă întotdeauna şi i-a pus planşele la expozitie. Mâine n-are desen, dar îşi va face “planşa“ de azi. “Un peisaj de toamnă“ a spus doamna.
Priveşte gânditoare afară.
-Lauriţa mamii, du-te pe vale că e vaca priponită acolo. Mai stai un pic si, dacă vezi că e sătula, o adapi şi-o aduci acasă.
Merge cătinel pe drumul plin de gropi ce trece prin faţa cimitirului. Aici, pe băncuţa de lângă mormântul tatei, obişnuieşte să stea ore întregi când vine cu vaca. Pe bărbatul mort nu şi-l aminteşte, dar o reţine aici o inefabilă legătură. Adevărul e că locul este frumos. În faţa ochilor are valea îngustă prin care aleargă sprinten un firicel de apă, codrul bogat de pe celălalt versant, pajiştea în pantă pe care pasc vitele oamenilor.
Acum pădurea şi-a schimbat din nou chipul. Culoarea frunzelor are o delicateţe dureroasă. Căderea lor pare trupul timpului destrămându-se. Toate acestea îi ating inima într-un fel pe care nu-l poate înţelege…
După câteva zile, m-am oprit în fata expoziţiei de lucrări plastice din holul şcolii.
Ca întotdeauna, desenul Laurei e aşezat la loc de cinste. Pare să fi strâns în el toate nuanţele toamnei. Înfăţişează frunze căzând, plutind, frunze moarte de mult sau abia atinse de suflul căderii fără întoarcere. Printre ele, un fluture rătăcit, trist, cu aripi inutile de pe care culorile s-au sters…Ochii lui mari, cenuşii, ca ai Laurei, privesc detaşaţi o lume pe care n-o pot pricepe
Nici nu mi-o imaginez pe Laura fără ghiozdan! Îl ţine mereu în spate, chiar şi la ore, încât era să iasă cu el la tablă. Doar hohotul clasei a oprit-o. Şi-a dat jos bretelele de pe umeri şi şi-a aşezat prietenul în bancă, s-o aştepte până s-o întoarce. Că e mult din banca ei până la tablă.
Aşa vine şi dimineaţa la şcoală: cu paşi mărunţei, potriviţi, niciodată grăbită şi mereu întârziată; aşa pleacă la prânz acasă: cuminte, liniştită, cu ochii la drumul ce i se aşterne în faţă.
-De ce-ai stat atâta la şcoală? o întreabă mama. Fata ridică din umeri mirată:
-Am venit.
Ce să-i faci? Ochii mari, cenuşii, lucesc de-o cristalină nedumerire. Mama e dezarmată în faţa acestei priviri. O iubeşte atât de mult! A dorit-o atât de mult! E singurul ei copil, făcut târziu, în pragul bătrâneţii. Bărbatu-său nici n-a apucat să se bucure de fiică-sa, că l-a luat Dumnezeu. Laura e sprijinul bătrâneţilor ei, singura fiinţă pe care o are pe lume. Cum s-o certe? I-au spus domnii profesori că nu prea învaţă carte, că nu e atentă la ore… S-o găsi un rost şi pentru ea în lumea asta. Noroc să aibă să se mărite bine, aşa cum a avut ea, că tare fericită a fost cu omul ei. Păcat că l-a strâns Domnul aşa de iute.
-Laura mamă, acu’ c-ai mâncat, fă-ţi, mamă, lecţiile, să nu superi iar pe domnu’ diriginte.
Ascultătoare, Laura scoate din ghiozdan cărţi, caiete. Scrie atât de frumos, încât ai crede că sunt slove tipărite. E însă în zadar, căci doamna de română îi înroşeşte toate temele. Fetiţa răsfoieşte agale caietul. Aproape că nu e cuvânt să nu fie subliniat cu roşu. Să înveţe la istorie mai bine! Citeşte mişcând din buze, cu degetul urmărind rândurile pe carte, atentă să nu greşească. Textul i se pare încâlcit. Nu reuşeşte să înţeleagă nimic. Doamna îi va pune încă un patru. De fizică nici nu-i vine să se apropie. Teroarea pe care o simte inexplicabil când îl vede pe domnul profesor, pare că o degajă şi manualul de fizică. Îşi va copia problema în clasă. Da. La desen e mai plăcut. De fapt, să deseneze îi place chiar foarte mult. Când are pensula în mână se simte invizibilă lumii din jur, în timp ce lucrurile îi dezvăluie adevărata lor faţă… Doamna de desen o laudă întotdeauna şi i-a pus planşele la expozitie. Mâine n-are desen, dar îşi va face “planşa“ de azi. “Un peisaj de toamnă“ a spus doamna.
Priveşte gânditoare afară.
-Lauriţa mamii, du-te pe vale că e vaca priponită acolo. Mai stai un pic si, dacă vezi că e sătula, o adapi şi-o aduci acasă.
Merge cătinel pe drumul plin de gropi ce trece prin faţa cimitirului. Aici, pe băncuţa de lângă mormântul tatei, obişnuieşte să stea ore întregi când vine cu vaca. Pe bărbatul mort nu şi-l aminteşte, dar o reţine aici o inefabilă legătură. Adevărul e că locul este frumos. În faţa ochilor are valea îngustă prin care aleargă sprinten un firicel de apă, codrul bogat de pe celălalt versant, pajiştea în pantă pe care pasc vitele oamenilor.
Acum pădurea şi-a schimbat din nou chipul. Culoarea frunzelor are o delicateţe dureroasă. Căderea lor pare trupul timpului destrămându-se. Toate acestea îi ating inima într-un fel pe care nu-l poate înţelege…
După câteva zile, m-am oprit în fata expoziţiei de lucrări plastice din holul şcolii.
Ca întotdeauna, desenul Laurei e aşezat la loc de cinste. Pare să fi strâns în el toate nuanţele toamnei. Înfăţişează frunze căzând, plutind, frunze moarte de mult sau abia atinse de suflul căderii fără întoarcere. Printre ele, un fluture rătăcit, trist, cu aripi inutile de pe care culorile s-au sters…Ochii lui mari, cenuşii, ca ai Laurei, privesc detaşaţi o lume pe care n-o pot pricepe
Rica
Rica a întrerupt clasa a zecea, fiindcă rămăsese gravidă. S-a ascuns cât a putut, dar spre sfârşit simţea că se sufocă dacă se mai strânge cu cordonul lat de care-şi făcuse rost încă din luna a cincea. Aşa că prin martie a renunţat la păstrarea aparenţelor şi s-a hotărât să se înfăţişeze maică-sii, mărturisindu-i că a greşit şi aşteaptă un copil. Ce-i putea face? Doar n-o va omorî! Poate taică-său, dac-ar fi trăit, i-ar fi tras o bătaie soră cu moartea, dar maică-sa, nu.
O va bate, desigur, însă… a mai luat ea bătaie şi ştie! Nu mai era în casă un bărbat care să o bată. Bunicul, deşi locuia în aceeaşi curte cu ei, îşi luase mâna de pe restul familiei. Avea pensie mare, de care voia să se bucure singur. Nora sa şi nepoţii puteau să stea fără pâine zile întregi, că bătrânului nu-i pasa. Cine mai era? îşi făcu Rica socoteala. Alin! Fratele mai mare. El nu va zice nimic. El era bun. Muncea în oraş, mai lua de lucru şi prin sat şi toţi banii îi aducea acasă. Practic din asta trăiau. Alin îşi va bate joc puţin, dar putea conta pe el. Surorile mai mari… o vor certa, vor râde, o vor ocărî. Lenuţa, cea mai mare, fusese măritată cu un băiat din satul vecin, avea un copil cu el, dar socrii o trimiseseră acasă, “că nu e bună de muncă“. Lenuţa plângea zile întregi după băieţelul ei, pe care însă nu voiau să i-l dea şi-o alungau când se ducea să-l vadă. Mama râdea de ea: ”Copil îţi trebe ţie! Ce-i dai să mănânce? Să-l ţie tac-su, să-l hărănească. Tu de ce eşti proastă? Cine te mai ia cu co-
pil?” Degeaba ofta Lenuţa că ea nu vrea să se mai mărite, că vrea copilul, mama o ţinea pe-a ei: ”Ce! Vrei să-mi stai pe cap până la bătrâneţe?” Era clar că mama dorea să aibă câţi mai puţini în jurul mesei. O duceau greu. Pământ nu prea aveau, dar nici cele două parcele din luncă nu le munceau. Li se părea o corvoadă să meargă la sapă singure, fără posiblitatea
de-a lua ajutoare. Bucăţile de pământ păreau dintr-o dată imense şi rândurile de porumb ne-
sfârşite. Ele nu puteau chema vecinele. Femeile ar fi venit, dar pe bani. Chiar dacă s-ar fi
dus şi ele la muncă, la schimb, şi ar fi scăpat de necesitatea de-a le plăti, tot trebuia să le dea măcar trei mese pe zi. De unde? Aşa că pământul rămânea nemuncit. ”E naşpa!” concluzionă Rica . Era prima oară că se bucura de faptul că taică-său murise. În ziua când îl aduseseră beat-mort de la bar, din centru, nu-şi dăduse seama nimeni de ceea ce avea să se întâmple. Doar a doua zi au înţeles că fusese rău cu un tată beţiv, dar că va fi şi mai rău fără el. Murise noaptea, în somn. Dar acum, bine că nu mai era! El ar fi dat-o afară. “Mama
n-o să mă dea afară! Unde să mă duc? Sunt elevă.” se încuraja ea singură, deşi îi era frică.
La şcoală n-o să se mai ducă. Şi-aşa…şcoala n-o va ajuta să trăiască.
Rica se rezemă de pervazul ferestrei şi privi nostalgic drumul ce şerpuia în
jos, la vale.Venea primăvara. Dacă Nelu ar fi luat-o de nevastă! El avea nouăsprezece ani şi la toamnă urma să plece în armată. Dacă imediat după Paşti Nelu ar fi luat-o… Oftă şi-şi lipi fruntea de geam. Îi plăcea ei de Nelu, dar n-ar fi putut să jure că e copilul său.
Trebuia să plece să dea la porc.Of! găleata aia era atât de grea! Şi-o enerva groaznic noroiul din curtea păsărilor.
Auzi zgomot la portiţă, în fată. Mama intră cu un castron în mână:
-Rica! Hai, fată, unde eşti?
-Da! răspunse în silă.
-Vino să mănânci. Ţi-a trimes moaşă-ta Ana nişte colarez. Dăduşi la porc?
-Acum mă duc.
-Hai, că minteni se-ntunecă. Lasă-i şi lui Alin.
Rica ar fi mâncat tot castronul cu terci. Era bun şi dulce.
-Mamă, mă simt cam rău.
-Ei, hai că merg eu, că văd că te doare de lene ce ţi-i! Tu du-te pân’ la tac-to mare şi cere
să-ţi dea o mână de fasole să băgăm pe mâine la oală.
-Nu mă duc, mamă, că mă înjură.
-Şi ce dacă? Nu te mănâncă.
-Nu mă duc.
-Atunci du-te la porc, putoareo!
Rica preferă să aducă fasolea. Moşul asculta ştirile de la radio, în casă, că se şi culcase. Rica zâmbi. Dibui cheia magaziei din ascunzătoarea de deasupra uşii, apoi merse şi luă din sac o pungă mare de fasole. Încuie la loc şi puse cheia de unde-o luase.
În bucătărie, mama pusese de mămăligă. Când văzu punga se lumină la faţă:
-De-aici mâncăm de patru ori. Da’ ce-i veni de ţi-o dete?
-E! Am luat-o eu.
-Ce, fată, o furaşi?
-Am luat-o.
-Să-i spui popii. Eu te trimisei să ceri, nu să furi. Hai, sai de adă nişte varză să mâncăm cu mămăligă. Ia furtunelul să tragi şi nişte zeamă să am să bag mâine în ciorbă. Hai, fată, că acu vine frati-tu şi n-am ce-i pune înainte!
Rica simţea o puternică iritare când o auzea pe mama zicând “hai“. Nu se mai simţea în stare şi nici nu mai avea chef să fugă încoace şi încolo la poruncă.
-Da’ Lenuţa şi Marinela unde-s?
-E plecate la deal la unche-ta Aurica să le facă neşte bluze să aibă şi ele nou la Paşte. Cumsecade femeie Aurica! Le coase fără bani. Da’ hai de pleacă odata! Iaca furtunu’.
-Mamă, nu mai pot.
-Da’ ce-ai?
Rica înghiţi, pentru că simţea că inima îi bate în gât. Se roşi la faţă şi începu să tremure. Trebuia să-i spună. Acum era cel mai bine.
-Ce-ai, fată? Nu ţi-e bine? Ce te-aprinsăşi aşa la faţă?
-Mamă… eu sunt…o să am…o să am un copil.
Gata. Îşi dădu seama că maică-sa înţelesese, după cum i se strâmbă gura. Femeia începu să ţipe:
-Aoleo! Aoleo, Doamne! Te omori! Cine te-nvăţă pe tine să faci de-alea, nenorocito?
Rica tăcea cu ochii în pământ.
-Fato! Tâmpito! Fir-ai a dracului cu ăl de se dete la tine! Aşa te crescui eu? Nu zici ni-
mic, ai?
Mama puse mâna pe furtunelul de pe masă şi o croi peste picioare. Rica începu să plângă.
-Zi cu cine-l făcuşi! Zi, că te omor.
-Bate-mă, mamă, da’ nu mă omorî de tot!
-Fi-ţ-ar burta a dracului, că mă făcuşi de râs!
Rica încasă bătaia şi în primul moment de răgaz fugi în camera de alături şi se băgă în pat.
O dureau loviturile, dar se simţea liniştită. Scăpase.
Au urmat zile amare. Mama o certa mereu, o certau şi surorile, iar Alin îi zise vorbe urâte. După o săptămână, mama veni cu moaşa Ana, care o întrebă pe Rica de toate. Îi era şi ruşine să răspundă. Când tăcu, mama îi zise cu năduf:
-Să-l faci nu-ţi fu ruşine, ai?
După discuţii, ajunseră la concluzia că nu mai e nimic de făcut. Mai rămânea de stabilit cine e tatăl.
-Să plătească! hotărî mama, dând cu pumnul în masă ca un bărbat. Că nu e numa’ fata vinovată. De nu, dară să-l ia să-l crească.
Cele două femei au considerat că aşa e corect, însă a apărut un impediment neaşteptat: Rica refuza să le spună cine e tatăl. Nu le spuse nici în seara aceea, nici zilele următoare. Nu a vrut să-i destăinuiască nici doctoriţei sub promisiunea secretului profesional.
Maică-sa a rugat-o cu frumosul, apoi a ameninţat-o, a bătut-o din nou şi, în cele din urmă, ocărând-o, a lăsat-o într-ale ei.
Peste două luni, când a venit pe lume copilul, bătrâna a tot încercat să ghicească după asemănare al cui o fi. Atâta a privit nodul acela de carne cu puf brunet în creştet şi ochi albaştri, încât a ajuns să-l îndrăgească. Ea a fost aceea care l-a purtat până în centru, la dispensar, să-i facă primul vaccin şi tot ea l-a dus la biserică să-l vadă lumea.
La botez, Ana a fost naşă, iar acasă au tăiat un pui mare, să petreacă. Două vecine mai curioase, dornice de-un păhărel, au venit să se aşeze la masă afară, sub nuc.
-Hai, Rico, zi al cui e, mânca-ţi-aş ochii! îndrăzni zâmbind cu gura ştirbă una din ele.
Rica ţâţâi din buze hoţeşte şi continuă să-şi legene băiatul pe genunchi, roşie în obraz de mândrie.
-Să-i dea Dumnezeu noroc, maică! zise c-un oftat baba. Că de frumos îi frumos. De! Copil din flori, e făcut din dragoste.
O va bate, desigur, însă… a mai luat ea bătaie şi ştie! Nu mai era în casă un bărbat care să o bată. Bunicul, deşi locuia în aceeaşi curte cu ei, îşi luase mâna de pe restul familiei. Avea pensie mare, de care voia să se bucure singur. Nora sa şi nepoţii puteau să stea fără pâine zile întregi, că bătrânului nu-i pasa. Cine mai era? îşi făcu Rica socoteala. Alin! Fratele mai mare. El nu va zice nimic. El era bun. Muncea în oraş, mai lua de lucru şi prin sat şi toţi banii îi aducea acasă. Practic din asta trăiau. Alin îşi va bate joc puţin, dar putea conta pe el. Surorile mai mari… o vor certa, vor râde, o vor ocărî. Lenuţa, cea mai mare, fusese măritată cu un băiat din satul vecin, avea un copil cu el, dar socrii o trimiseseră acasă, “că nu e bună de muncă“. Lenuţa plângea zile întregi după băieţelul ei, pe care însă nu voiau să i-l dea şi-o alungau când se ducea să-l vadă. Mama râdea de ea: ”Copil îţi trebe ţie! Ce-i dai să mănânce? Să-l ţie tac-su, să-l hărănească. Tu de ce eşti proastă? Cine te mai ia cu co-
pil?” Degeaba ofta Lenuţa că ea nu vrea să se mai mărite, că vrea copilul, mama o ţinea pe-a ei: ”Ce! Vrei să-mi stai pe cap până la bătrâneţe?” Era clar că mama dorea să aibă câţi mai puţini în jurul mesei. O duceau greu. Pământ nu prea aveau, dar nici cele două parcele din luncă nu le munceau. Li se părea o corvoadă să meargă la sapă singure, fără posiblitatea
de-a lua ajutoare. Bucăţile de pământ păreau dintr-o dată imense şi rândurile de porumb ne-
sfârşite. Ele nu puteau chema vecinele. Femeile ar fi venit, dar pe bani. Chiar dacă s-ar fi
dus şi ele la muncă, la schimb, şi ar fi scăpat de necesitatea de-a le plăti, tot trebuia să le dea măcar trei mese pe zi. De unde? Aşa că pământul rămânea nemuncit. ”E naşpa!” concluzionă Rica . Era prima oară că se bucura de faptul că taică-său murise. În ziua când îl aduseseră beat-mort de la bar, din centru, nu-şi dăduse seama nimeni de ceea ce avea să se întâmple. Doar a doua zi au înţeles că fusese rău cu un tată beţiv, dar că va fi şi mai rău fără el. Murise noaptea, în somn. Dar acum, bine că nu mai era! El ar fi dat-o afară. “Mama
n-o să mă dea afară! Unde să mă duc? Sunt elevă.” se încuraja ea singură, deşi îi era frică.
La şcoală n-o să se mai ducă. Şi-aşa…şcoala n-o va ajuta să trăiască.
Rica se rezemă de pervazul ferestrei şi privi nostalgic drumul ce şerpuia în
jos, la vale.Venea primăvara. Dacă Nelu ar fi luat-o de nevastă! El avea nouăsprezece ani şi la toamnă urma să plece în armată. Dacă imediat după Paşti Nelu ar fi luat-o… Oftă şi-şi lipi fruntea de geam. Îi plăcea ei de Nelu, dar n-ar fi putut să jure că e copilul său.
Trebuia să plece să dea la porc.Of! găleata aia era atât de grea! Şi-o enerva groaznic noroiul din curtea păsărilor.
Auzi zgomot la portiţă, în fată. Mama intră cu un castron în mână:
-Rica! Hai, fată, unde eşti?
-Da! răspunse în silă.
-Vino să mănânci. Ţi-a trimes moaşă-ta Ana nişte colarez. Dăduşi la porc?
-Acum mă duc.
-Hai, că minteni se-ntunecă. Lasă-i şi lui Alin.
Rica ar fi mâncat tot castronul cu terci. Era bun şi dulce.
-Mamă, mă simt cam rău.
-Ei, hai că merg eu, că văd că te doare de lene ce ţi-i! Tu du-te pân’ la tac-to mare şi cere
să-ţi dea o mână de fasole să băgăm pe mâine la oală.
-Nu mă duc, mamă, că mă înjură.
-Şi ce dacă? Nu te mănâncă.
-Nu mă duc.
-Atunci du-te la porc, putoareo!
Rica preferă să aducă fasolea. Moşul asculta ştirile de la radio, în casă, că se şi culcase. Rica zâmbi. Dibui cheia magaziei din ascunzătoarea de deasupra uşii, apoi merse şi luă din sac o pungă mare de fasole. Încuie la loc şi puse cheia de unde-o luase.
În bucătărie, mama pusese de mămăligă. Când văzu punga se lumină la faţă:
-De-aici mâncăm de patru ori. Da’ ce-i veni de ţi-o dete?
-E! Am luat-o eu.
-Ce, fată, o furaşi?
-Am luat-o.
-Să-i spui popii. Eu te trimisei să ceri, nu să furi. Hai, sai de adă nişte varză să mâncăm cu mămăligă. Ia furtunelul să tragi şi nişte zeamă să am să bag mâine în ciorbă. Hai, fată, că acu vine frati-tu şi n-am ce-i pune înainte!
Rica simţea o puternică iritare când o auzea pe mama zicând “hai“. Nu se mai simţea în stare şi nici nu mai avea chef să fugă încoace şi încolo la poruncă.
-Da’ Lenuţa şi Marinela unde-s?
-E plecate la deal la unche-ta Aurica să le facă neşte bluze să aibă şi ele nou la Paşte. Cumsecade femeie Aurica! Le coase fără bani. Da’ hai de pleacă odata! Iaca furtunu’.
-Mamă, nu mai pot.
-Da’ ce-ai?
Rica înghiţi, pentru că simţea că inima îi bate în gât. Se roşi la faţă şi începu să tremure. Trebuia să-i spună. Acum era cel mai bine.
-Ce-ai, fată? Nu ţi-e bine? Ce te-aprinsăşi aşa la faţă?
-Mamă… eu sunt…o să am…o să am un copil.
Gata. Îşi dădu seama că maică-sa înţelesese, după cum i se strâmbă gura. Femeia începu să ţipe:
-Aoleo! Aoleo, Doamne! Te omori! Cine te-nvăţă pe tine să faci de-alea, nenorocito?
Rica tăcea cu ochii în pământ.
-Fato! Tâmpito! Fir-ai a dracului cu ăl de se dete la tine! Aşa te crescui eu? Nu zici ni-
mic, ai?
Mama puse mâna pe furtunelul de pe masă şi o croi peste picioare. Rica începu să plângă.
-Zi cu cine-l făcuşi! Zi, că te omor.
-Bate-mă, mamă, da’ nu mă omorî de tot!
-Fi-ţ-ar burta a dracului, că mă făcuşi de râs!
Rica încasă bătaia şi în primul moment de răgaz fugi în camera de alături şi se băgă în pat.
O dureau loviturile, dar se simţea liniştită. Scăpase.
Au urmat zile amare. Mama o certa mereu, o certau şi surorile, iar Alin îi zise vorbe urâte. După o săptămână, mama veni cu moaşa Ana, care o întrebă pe Rica de toate. Îi era şi ruşine să răspundă. Când tăcu, mama îi zise cu năduf:
-Să-l faci nu-ţi fu ruşine, ai?
După discuţii, ajunseră la concluzia că nu mai e nimic de făcut. Mai rămânea de stabilit cine e tatăl.
-Să plătească! hotărî mama, dând cu pumnul în masă ca un bărbat. Că nu e numa’ fata vinovată. De nu, dară să-l ia să-l crească.
Cele două femei au considerat că aşa e corect, însă a apărut un impediment neaşteptat: Rica refuza să le spună cine e tatăl. Nu le spuse nici în seara aceea, nici zilele următoare. Nu a vrut să-i destăinuiască nici doctoriţei sub promisiunea secretului profesional.
Maică-sa a rugat-o cu frumosul, apoi a ameninţat-o, a bătut-o din nou şi, în cele din urmă, ocărând-o, a lăsat-o într-ale ei.
Peste două luni, când a venit pe lume copilul, bătrâna a tot încercat să ghicească după asemănare al cui o fi. Atâta a privit nodul acela de carne cu puf brunet în creştet şi ochi albaştri, încât a ajuns să-l îndrăgească. Ea a fost aceea care l-a purtat până în centru, la dispensar, să-i facă primul vaccin şi tot ea l-a dus la biserică să-l vadă lumea.
La botez, Ana a fost naşă, iar acasă au tăiat un pui mare, să petreacă. Două vecine mai curioase, dornice de-un păhărel, au venit să se aşeze la masă afară, sub nuc.
-Hai, Rico, zi al cui e, mânca-ţi-aş ochii! îndrăzni zâmbind cu gura ştirbă una din ele.
Rica ţâţâi din buze hoţeşte şi continuă să-şi legene băiatul pe genunchi, roşie în obraz de mândrie.
-Să-i dea Dumnezeu noroc, maică! zise c-un oftat baba. Că de frumos îi frumos. De! Copil din flori, e făcut din dragoste.
Aurel
Aurel învaţă la Liceul de Artă. E în clasa a şasea, la pian. Pe lângă orele speciale, de muzică, studiază materiile obişnuite. Are note mici, dar uneori, când răspunde la tablă, în ciuda timidităţii şi a unei oarecare nesiguranţe, reuşeşte să ia note mai mari. La lucrările scrise e mai rău…De obicei îşi surprinde profesorii cu memoria pe care o are; la sfârşitul orelor el reţine mare parte din lecţii. La pian, după două audiţii se poate lipsi de partituri.
Plăcut impresionată de repeziciunea cu care elevul a reţinut o poezioară, doamna de engleză
l-a desemnat să citească, în finalul lecţiei, lectura suplimentară. Aurel nu putea să articuleze nici un cuvânt.
-Mai înainte atât de frumos ai pronunţat cuvintele poeziei pe care v-am citit-o!
Băiatul s-a ruşinat şi s-a aplecat mai mult pe carte. Avea păr arămiu şi ondulat, puţin mai lung decât recomanda regulamentul şcolar. Privirile lui căutară ochii profesoarei, pline de regret c-o vor dezamăgi.
-Dar încearcă măcar! insistă doamna. Ochii băiatului se umeziră. Deschidea buzele şi clipea des, încercând să citească, dar nu rostea nicio silabă. Colega lui de bancă îndrăzni:
-Doamna profesoară, Aurel nu vede bine.
-Ţi-ai uitat ochelarii acasă?
-N-am ochelari.
În pauză, doamna îl luă pe coridor:
-Aurel, tu nu vezi să citeşti.
-Nu prea.
-Şi de ce nu-ţi faci ochelari?
-N-avem bani.
-Dar ai spus părinţilor despre problema ta?
-Da.
-Şi?
Băiatul ridică din umeri.
-Cum te descurci dacă nu vezi să scrii, să citeşti?
-Ţin minte lecţiile.
-Aurel, vrei să vii cu mine la doctor să-ţi faci ochelari?
-Da, dar n-am bani.
-Nu-ţi trebuie bani.
S-au înţeles să meargă într-una din după-amiezele următoare. Profesoara îl luă la cel mai bun cabinet din oraş, unde, fiindcă era particular, nu au fost nevoiţi să aştepte.
Doamna doctor ridică privirile din registrul în care scria şi se uită puţin surprinsă la femeia elegantă ce aducea de mână un băieţel ponosit îmbrăcat. Le ceru numele şi întrebă dacă doamna era mama copilului.
-Nu, sunt profesoara lui.
-Îi sunteţi tutore?
-Nu.
-Atunci nu pot să îl consult. E minor, trebuie să vină cu părinţii sau tutorii.
-Dar, doamna doctor, părinţii nu se pot ocupa de el; copilul nu vede aproape deloc să citească, trebuie făcut ceva.
-Aduceţi părinţii. Rosti doamna doctor neînduplecată. Nu pot să-l consult.
Pe stradă, profesoara încercă să-l consoleze:
-Nu-i nimic, Aurel. O aduci pe mama cu tine şi mergem toţi trei.
-Da’ n-are bani.
-Aurel, spune-i că nu e nevoie de bani. Doar să vină cu tine. Spune-i c-o rog eu.
Au stabilit altă dată de întâlnire, după ce şi mama băiatului a fost întrebată.
În după-amiaza respectivă, la locul stabilit, a venit doar Aurel c-o plasă în mână. Profesoara îl întâmpină dezamăgită:
-Mama n-a venit?
-Mama nu poate veni, tata nu e aici. Nu vă supăraţi.
-Nu mă supăr, Aurel, dar îmi pare rău că nu reuşim să rezolvăm problema ta.
-Eu vă multumesc! Acum mă duc că mă aşteaptă acasă.
Profesoara îl urmări cum se pierde în mulţimea de oameni ieşiţi de la servicii: mic, cu părul strălucind ca aurul, Aurel se îndepărta grăbit ţinând cu grijă plasa în care avea sticla de rachiu ieftin…
Plăcut impresionată de repeziciunea cu care elevul a reţinut o poezioară, doamna de engleză
l-a desemnat să citească, în finalul lecţiei, lectura suplimentară. Aurel nu putea să articuleze nici un cuvânt.
-Mai înainte atât de frumos ai pronunţat cuvintele poeziei pe care v-am citit-o!
Băiatul s-a ruşinat şi s-a aplecat mai mult pe carte. Avea păr arămiu şi ondulat, puţin mai lung decât recomanda regulamentul şcolar. Privirile lui căutară ochii profesoarei, pline de regret c-o vor dezamăgi.
-Dar încearcă măcar! insistă doamna. Ochii băiatului se umeziră. Deschidea buzele şi clipea des, încercând să citească, dar nu rostea nicio silabă. Colega lui de bancă îndrăzni:
-Doamna profesoară, Aurel nu vede bine.
-Ţi-ai uitat ochelarii acasă?
-N-am ochelari.
În pauză, doamna îl luă pe coridor:
-Aurel, tu nu vezi să citeşti.
-Nu prea.
-Şi de ce nu-ţi faci ochelari?
-N-avem bani.
-Dar ai spus părinţilor despre problema ta?
-Da.
-Şi?
Băiatul ridică din umeri.
-Cum te descurci dacă nu vezi să scrii, să citeşti?
-Ţin minte lecţiile.
-Aurel, vrei să vii cu mine la doctor să-ţi faci ochelari?
-Da, dar n-am bani.
-Nu-ţi trebuie bani.
S-au înţeles să meargă într-una din după-amiezele următoare. Profesoara îl luă la cel mai bun cabinet din oraş, unde, fiindcă era particular, nu au fost nevoiţi să aştepte.
Doamna doctor ridică privirile din registrul în care scria şi se uită puţin surprinsă la femeia elegantă ce aducea de mână un băieţel ponosit îmbrăcat. Le ceru numele şi întrebă dacă doamna era mama copilului.
-Nu, sunt profesoara lui.
-Îi sunteţi tutore?
-Nu.
-Atunci nu pot să îl consult. E minor, trebuie să vină cu părinţii sau tutorii.
-Dar, doamna doctor, părinţii nu se pot ocupa de el; copilul nu vede aproape deloc să citească, trebuie făcut ceva.
-Aduceţi părinţii. Rosti doamna doctor neînduplecată. Nu pot să-l consult.
Pe stradă, profesoara încercă să-l consoleze:
-Nu-i nimic, Aurel. O aduci pe mama cu tine şi mergem toţi trei.
-Da’ n-are bani.
-Aurel, spune-i că nu e nevoie de bani. Doar să vină cu tine. Spune-i c-o rog eu.
Au stabilit altă dată de întâlnire, după ce şi mama băiatului a fost întrebată.
În după-amiaza respectivă, la locul stabilit, a venit doar Aurel c-o plasă în mână. Profesoara îl întâmpină dezamăgită:
-Mama n-a venit?
-Mama nu poate veni, tata nu e aici. Nu vă supăraţi.
-Nu mă supăr, Aurel, dar îmi pare rău că nu reuşim să rezolvăm problema ta.
-Eu vă multumesc! Acum mă duc că mă aşteaptă acasă.
Profesoara îl urmări cum se pierde în mulţimea de oameni ieşiţi de la servicii: mic, cu părul strălucind ca aurul, Aurel se îndepărta grăbit ţinând cu grijă plasa în care avea sticla de rachiu ieftin…
Olguţa
M-am întâlnit cu Olguţa. E mare, a terminat clasa a zecea. A terminat şcoala, de fapt. Când am văzut-o, tocmai ieşea de la primărie. A zis că s-a angajat sezonieră. E
mulţumită să nu mai facă naveta la oraş, chiar dacă aici ia salariul minim pe economie.
-Dar te vor pune să faci munci grele. am spus.
-Ei şi ce! Sunt obişnuită cu munca.
-N-ai fi putut să te angajezi la o pizzerie sau la vreun local?
-Se cere economicu’ . Eu am făcut profesionala…
Într -adevăr, m-am gândit. Olguţa nu prea avea de ales. Am privit-o cu coada ochiului, în timp ce mergeam alături pe drumul spre casă. Fusese drăguţă de mică, acum se făcuse chiar frumoasă. Cum a trecut timpul! Nici nu-mi pare că sunt şapte -opt ani de când am întâlnit-o prima oară. Stătea în penultima bancă, pe rândul de la geam. Fetiţa cu păr ca aurul, puţin dezordonat, nu ridica mâna deloc. Îmi ocolea ochii şi nu prea urmărea lecţia. O încurajare şi puţină atenţie din partea mea au făcut-o să zâmbească timid. Ochii ei albaştri, minunaţi au părut să înflorească o clipa. Mi-am dat seama însă destul de repede în perioada ce a urmat, că Olguţa, chiar cu eforturi, nu poate să înveţe. În rest, era atât de matură! Fusese obişnuită cu grijile de mică. Avea un frate mai mare şi doi mai mici. M-am interesat de familia ei şi-am aflat că o duc greu de tot. Locuiau într-o căsuţă de chirpici cu două încăperi, cu acoperişul obosit, aplecat pe-o parte. Spatele casei avea perete comun cu coteţul unicului porc. Curtea mică, în pantă, era acoperită de noroi sau praf, în funcţie de anotimp. Într-un colţ era un adăpost improvizat pentru cele trei oi.Găini erau câteva, dar le mai lua vulpea, uliul sau mureau “de căscat “. Aveau o grădină lungă, ce urca pe panta lină a dealului şi în care toate straturile păreau strâmbe. Mama era casnică, tata era paznic la oraş, pe la un service, dar primea bani puţini şi nu cred că ajungea cu tot salariul acasă…
Cu ce să se hrănească şapte oameni? (aveau şi-o bunică)
Obişnuiam să mă întorc acasă cu Olguţa şi cu alţi copii care mergeau pe acelaşi drum cu mine. Când eram doar cu ea, o mai întrebam de una, de alta, dar discuţiile noastre luau întotdeauna o tentă serioasă.
-Astăzi, i-am zis într-o zi, poţi să înveţi.E timp urât, nu cred că te îndeamnă inima la joacă.
-Da. Înainte trebuie să fac de mâncare.
-Ştii tu să faci de mâncare? am întrebat-o pe fetiţa de doisprezece ani.
-Da.
-Şi ce găteşti azi?
-Varză călită.
-Zi cum o faci!
-Iau varza din butoi, o spăl, o toc. Încing untura în cratiţă şi pun varza, după aia o las până e gata. Când vine tata mai fac o mămăligă.
-Dar Olguţa, mi-ai spus că aţi tăiat un porc…
-S-a terminat.
În altă zi, o văd privind îngrijorată norii de pe cer.
-Azi ce faci?
-Azi am de spălat.
-Ce bine că-ţi speli singură hainele şi-o ajuţi pe mama!
-Eu spăl pentru toţi. Mama e bolnavă şi nu poate.
-Şi ştii să speli?
-Da. Dacă e ceva, mama îmi spune cum să fac.
-Nu e greu pentru tine? îndrăznesc s-o întreb.
-Nu, că m-am învăţat.
-Sora ta te ajută?
-Păi e mică, are numai zece ani. zise cu o bruscă înduioşare. Apoi adăugă cu duşmănie:
-M-am rugat de Marius, frati-miu, să-mi care măcar apa şi nu vrea. El zice că dacă merge cu oile, face destul.
-Aveţi fântână sau robinet în curte?
-E fântână, da’ nu la noi în curte, e jos la drum.
“ Adică la două sute de metri“. m-am gândit.
Aşa îşi petrecea Olguţa zilele: dacă era frumos afară, spăla, dacă era ploaie, trebăluia prin casă. N-aveau televizor, bineînţeles. Dar, când radioul nu era stricat, îi plăcea să asculte muzică. Când venea frigul, mergeau în pădure după lemne. Nu trebuia să aducă multe, fiindcă dormeau atât de înghesuiţi, încât nu avea cum să le fie frig.
La Crăciun au venit la mine cu Steaua. I-am primit în casă şi i-am servit cu prăjituri. Fratele mai mare al Olguţei lua bucăţile cu mâna şi palmele îi erau îngrozitor de murdare. Stăteau pe canapea în bucătărie şi mă priveau în tăcere. Tata le-a dat bani. La plecare, Olguţa m-a apucat de cot şi mi-a arătat cişmeaua din mijlocul curţii:
-Da, am lăsat-o să curgă ca să nu îngheţe. i-am spus.
-Înfiaţi-mă dumneavoastră! îmi şopti.Văd că aveţi apa în curte. Când o să mă puneţi să spăl nu o să mai trebuiască s-o car.
Şi acum iat-o pe Olguţa la şaisprezece ani: suplă, înăltuţă şi frumoasă.
-Olguţa, ai grijă de tine, să nu te încurci cu băieţii. îi zic. Aşteaptă până te cere cineva de nevastă…
-Nu-mi stă mie capul la de-astea! îmi zâmbeşte roşind.
Biata Olguţa! Zâmbetul n-a mai înfrumuseţat-o ca în trecut. Are toţi dinţii înnegriţi de carii. Şi mâinile par ale unei femei bătrâne: aspre, crăpate, îngroşate de muncă. Mama ei aşteaptă alt copil. Olguţa va avea de lucru…
mulţumită să nu mai facă naveta la oraş, chiar dacă aici ia salariul minim pe economie.
-Dar te vor pune să faci munci grele. am spus.
-Ei şi ce! Sunt obişnuită cu munca.
-N-ai fi putut să te angajezi la o pizzerie sau la vreun local?
-Se cere economicu’ . Eu am făcut profesionala…
Într -adevăr, m-am gândit. Olguţa nu prea avea de ales. Am privit-o cu coada ochiului, în timp ce mergeam alături pe drumul spre casă. Fusese drăguţă de mică, acum se făcuse chiar frumoasă. Cum a trecut timpul! Nici nu-mi pare că sunt şapte -opt ani de când am întâlnit-o prima oară. Stătea în penultima bancă, pe rândul de la geam. Fetiţa cu păr ca aurul, puţin dezordonat, nu ridica mâna deloc. Îmi ocolea ochii şi nu prea urmărea lecţia. O încurajare şi puţină atenţie din partea mea au făcut-o să zâmbească timid. Ochii ei albaştri, minunaţi au părut să înflorească o clipa. Mi-am dat seama însă destul de repede în perioada ce a urmat, că Olguţa, chiar cu eforturi, nu poate să înveţe. În rest, era atât de matură! Fusese obişnuită cu grijile de mică. Avea un frate mai mare şi doi mai mici. M-am interesat de familia ei şi-am aflat că o duc greu de tot. Locuiau într-o căsuţă de chirpici cu două încăperi, cu acoperişul obosit, aplecat pe-o parte. Spatele casei avea perete comun cu coteţul unicului porc. Curtea mică, în pantă, era acoperită de noroi sau praf, în funcţie de anotimp. Într-un colţ era un adăpost improvizat pentru cele trei oi.Găini erau câteva, dar le mai lua vulpea, uliul sau mureau “de căscat “. Aveau o grădină lungă, ce urca pe panta lină a dealului şi în care toate straturile păreau strâmbe. Mama era casnică, tata era paznic la oraş, pe la un service, dar primea bani puţini şi nu cred că ajungea cu tot salariul acasă…
Cu ce să se hrănească şapte oameni? (aveau şi-o bunică)
Obişnuiam să mă întorc acasă cu Olguţa şi cu alţi copii care mergeau pe acelaşi drum cu mine. Când eram doar cu ea, o mai întrebam de una, de alta, dar discuţiile noastre luau întotdeauna o tentă serioasă.
-Astăzi, i-am zis într-o zi, poţi să înveţi.E timp urât, nu cred că te îndeamnă inima la joacă.
-Da. Înainte trebuie să fac de mâncare.
-Ştii tu să faci de mâncare? am întrebat-o pe fetiţa de doisprezece ani.
-Da.
-Şi ce găteşti azi?
-Varză călită.
-Zi cum o faci!
-Iau varza din butoi, o spăl, o toc. Încing untura în cratiţă şi pun varza, după aia o las până e gata. Când vine tata mai fac o mămăligă.
-Dar Olguţa, mi-ai spus că aţi tăiat un porc…
-S-a terminat.
În altă zi, o văd privind îngrijorată norii de pe cer.
-Azi ce faci?
-Azi am de spălat.
-Ce bine că-ţi speli singură hainele şi-o ajuţi pe mama!
-Eu spăl pentru toţi. Mama e bolnavă şi nu poate.
-Şi ştii să speli?
-Da. Dacă e ceva, mama îmi spune cum să fac.
-Nu e greu pentru tine? îndrăznesc s-o întreb.
-Nu, că m-am învăţat.
-Sora ta te ajută?
-Păi e mică, are numai zece ani. zise cu o bruscă înduioşare. Apoi adăugă cu duşmănie:
-M-am rugat de Marius, frati-miu, să-mi care măcar apa şi nu vrea. El zice că dacă merge cu oile, face destul.
-Aveţi fântână sau robinet în curte?
-E fântână, da’ nu la noi în curte, e jos la drum.
“ Adică la două sute de metri“. m-am gândit.
Aşa îşi petrecea Olguţa zilele: dacă era frumos afară, spăla, dacă era ploaie, trebăluia prin casă. N-aveau televizor, bineînţeles. Dar, când radioul nu era stricat, îi plăcea să asculte muzică. Când venea frigul, mergeau în pădure după lemne. Nu trebuia să aducă multe, fiindcă dormeau atât de înghesuiţi, încât nu avea cum să le fie frig.
La Crăciun au venit la mine cu Steaua. I-am primit în casă şi i-am servit cu prăjituri. Fratele mai mare al Olguţei lua bucăţile cu mâna şi palmele îi erau îngrozitor de murdare. Stăteau pe canapea în bucătărie şi mă priveau în tăcere. Tata le-a dat bani. La plecare, Olguţa m-a apucat de cot şi mi-a arătat cişmeaua din mijlocul curţii:
-Da, am lăsat-o să curgă ca să nu îngheţe. i-am spus.
-Înfiaţi-mă dumneavoastră! îmi şopti.Văd că aveţi apa în curte. Când o să mă puneţi să spăl nu o să mai trebuiască s-o car.
Şi acum iat-o pe Olguţa la şaisprezece ani: suplă, înăltuţă şi frumoasă.
-Olguţa, ai grijă de tine, să nu te încurci cu băieţii. îi zic. Aşteaptă până te cere cineva de nevastă…
-Nu-mi stă mie capul la de-astea! îmi zâmbeşte roşind.
Biata Olguţa! Zâmbetul n-a mai înfrumuseţat-o ca în trecut. Are toţi dinţii înnegriţi de carii. Şi mâinile par ale unei femei bătrâne: aspre, crăpate, îngroşate de muncă. Mama ei aşteaptă alt copil. Olguţa va avea de lucru…
Fănel
Fănel e răsfăţatul familiei. Are două surori cu mult mai mari, iar el e ultimul copil. Trece însă pe primul loc în inima celor de acasă. E drept că e cam “boţogaş “, dar, în afară de tata, nimeni nu poate lua reale măsuri împotriva lui. Este elev în clasa a opta şi e cel mai înalt din clasă. Nu mai înduioşează pe nimeni, dar zâmbetul i-a rămas acelaşi: cum să te superi şi să te încrunţi când de sub fruntea inteligentă îţi râd doi ochi negri -cărbune ce parcă te invită să te amuzi?
Nu face prostii mari. Îşi uită un caiet acasă, se scuză că a omis să înveţe verbele neregulate, n-a rezolvat toate exerciţiile la mate…
-Ce?! L-am avut şi pe ăsta? Îl fac pentru mâine, domnu’ profesor. Pe onoarea mea!
Şi a doua zi, toată clasa, inclusiv domnul profesor, pot constata că Fănel e de cuvânt. De fapt, secretul lui constă în aceea că are suflet bun. Pentru că primeşte bani de buzunar ori de câte ori cere şi aproape atât cât vrea, face cel puţin o dată pe săptămână cinste la toată clasa. Cumpără suc, cornuri sau bomboane. Îşi trimite un aghiotant să le aducă şi le împarte cu generozitate tuturor. Are pretenţia să fie leaderul băieţilor, fiindcă învată cel mai bine dintre ei. Cu fetele nu se pune, astea sunt tocilare…mai ales Georgiana…e plictisitor să iei doar nouă şi zece!
În rest, e mare iubitor de fotbal, unde se impune prin înălţime, agilitate sau ameninţări. E puternic; toate pedepsele date de taică-său constau în ajutor la cele mai grele munci din gospodărie. Şi-a luat ceva pedepse în ultimii ani! A meritat însă, nu? Pentru statura lui a fost ales să interpreteze rolul cavalerului Launcelot în piesa “Un yankeu la curtea regelui Arthur “, pe care clasa lui a jucat-o în limba engleză la sfârşitul anului. Din ambiţie a încercat să imite accentul doamnei profesoare, a învăţat replicile pe de rost şi-a fost admirat de ochii întregului sat. Da , i-ar place să se facă actor, dar,dacă asta înseamnă să citească foarte mult, cum l-a avertizat doamna de română, mai bine nu. Nici mecanic auto nu e rău şi se câştigă mult!
Nu face prostii mari. Îşi uită un caiet acasă, se scuză că a omis să înveţe verbele neregulate, n-a rezolvat toate exerciţiile la mate…
-Ce?! L-am avut şi pe ăsta? Îl fac pentru mâine, domnu’ profesor. Pe onoarea mea!
Şi a doua zi, toată clasa, inclusiv domnul profesor, pot constata că Fănel e de cuvânt. De fapt, secretul lui constă în aceea că are suflet bun. Pentru că primeşte bani de buzunar ori de câte ori cere şi aproape atât cât vrea, face cel puţin o dată pe săptămână cinste la toată clasa. Cumpără suc, cornuri sau bomboane. Îşi trimite un aghiotant să le aducă şi le împarte cu generozitate tuturor. Are pretenţia să fie leaderul băieţilor, fiindcă învată cel mai bine dintre ei. Cu fetele nu se pune, astea sunt tocilare…mai ales Georgiana…e plictisitor să iei doar nouă şi zece!
În rest, e mare iubitor de fotbal, unde se impune prin înălţime, agilitate sau ameninţări. E puternic; toate pedepsele date de taică-său constau în ajutor la cele mai grele munci din gospodărie. Şi-a luat ceva pedepse în ultimii ani! A meritat însă, nu? Pentru statura lui a fost ales să interpreteze rolul cavalerului Launcelot în piesa “Un yankeu la curtea regelui Arthur “, pe care clasa lui a jucat-o în limba engleză la sfârşitul anului. Din ambiţie a încercat să imite accentul doamnei profesoare, a învăţat replicile pe de rost şi-a fost admirat de ochii întregului sat. Da , i-ar place să se facă actor, dar,dacă asta înseamnă să citească foarte mult, cum l-a avertizat doamna de română, mai bine nu. Nici mecanic auto nu e rău şi se câştigă mult!
Neli
Este elevă în clasa a şaptea. Primul lucru pe care-l observi când o priveşti e culoarea obrajilor: sunt de-o ciudată paloare cenuşie. De-aproape se mai poate vedea că fetiţa pare pudrată cu acea fatală “făină “ ce anunţa moartea copiilor bietei Fefeleaga…
Are ochii căprui şi părul castaniu, pe care îl piaptănă cumva nefiresc, într-o parte.
- De ce te piepteni aşa, Neli? o întreb.
- Am fost lovită la cap… şi se vede … îmi răspunde roşind.
-Cum te-ai lovit?
-Am căzut.
Mai târziu am aflat că a fost bătută de tatăl ei care a lovit-o în cap.
De un an de zile a rămas singură cu mama şi cu sora ei; tata a plecat la muncă, la Constanta şi nu s-a mai întors. Nu le-a trimis bani nici o dată măcar. Mama este casnica nu au decât banii din alocaţiile fetelor. Ce-i drept , nici n-am văzut-o pe Neli sau pe sora ei mâncând în pauze. Stau cuminţi la locurile lor şi citesc sau se plimbă prin curte cu un caiet în mână. Nu aleargă, nu se zbenguie. Neli e tare slăbuţă, poate nici nu are putere…
Într-o zi, avea nişte bani şi-am întrebat-o dacă vrea să-şi cumpere ceva.
-Mă duc în prima pauză să iau ţigări lui mami; mă aşteaptă.
Cel mai rău o duceau iarna. Locuind în blocul din centrul satului, fără apă, fără canalizare, trebuia să care găleţi cu apă sus şi jos pe scări. Stăteau în frig, nici nu se punea problema focului. Aşa că veneau de plăcere la şcoală, unde, deşi se întâmpla să scriem cu manuşile în mâini şi să nu ne dăm jos paltoanele, aerul era cât de cât respirabil.
-Neli, cum trăiţi pe gerul ăsta acasă?
-Stăm numai în pat.
Cu toate acestea, Neli avea note de la opt în sus. Era atentă la lecţii, doar că cerea voie de multe ori să meargă la toaletă.
Într-o iarnă foarte grea, cineva le-a trimis o căruţă de lemne.
-Avem foc! mi-a zis cu ochii sclipind. Era mândrie în glasul ei, de parcă până atunci
i-ar fost ruşine că sunt atât de sărace. Am văzut-o şi când a mai primit pachete cu haine şi mâncare de la doamnele profesoare: ştia că e vital să le accepte, dar nu-i plăcea situaţia în care se afla.
Primăvara le găsea şi mai slabe şi nesigure pe picioare. Mama ţinea casa foarte curată şi primele raze de soare o îndemnau să scuture tot. Aduceau de pe la vecini florile- care în frigul din apartamentul lor n-ar fi rezistat- şi le scoteau pe balcon unde-şi petreceau după amiezele, pe scaune.
-Ce face mama ta, Neli?
-Citeşte.
-Citeşte mult?
-De două ori pe săptămână mă duc la bibliotecă să-i schimb cărţile.
-Şi tu, Neli, ce vrei să te faci?
-Profesoară de engleză. Dar îmi trebuie nişte dicţionare.
Profesoara de engleză a şcolii i-a dăruit dicţionarele. Am înţeles că unui copil îi trebuie puţin ca să fie fericit. Dar cu adevărat fericită am văzut-o în apropierea vacanţei de primăvară.
-A venit tata acasă! mi-a mărturisit dintr-o suflare. Ne-a adus ciocolată şi biscuiţi, o plasă de cumpărături şi mai avea două sute de mii de lei…
Neli a intrat după un an la liceu şi învaţă bine în continuare.
Are ochii căprui şi părul castaniu, pe care îl piaptănă cumva nefiresc, într-o parte.
- De ce te piepteni aşa, Neli? o întreb.
- Am fost lovită la cap… şi se vede … îmi răspunde roşind.
-Cum te-ai lovit?
-Am căzut.
Mai târziu am aflat că a fost bătută de tatăl ei care a lovit-o în cap.
De un an de zile a rămas singură cu mama şi cu sora ei; tata a plecat la muncă, la Constanta şi nu s-a mai întors. Nu le-a trimis bani nici o dată măcar. Mama este casnica nu au decât banii din alocaţiile fetelor. Ce-i drept , nici n-am văzut-o pe Neli sau pe sora ei mâncând în pauze. Stau cuminţi la locurile lor şi citesc sau se plimbă prin curte cu un caiet în mână. Nu aleargă, nu se zbenguie. Neli e tare slăbuţă, poate nici nu are putere…
Într-o zi, avea nişte bani şi-am întrebat-o dacă vrea să-şi cumpere ceva.
-Mă duc în prima pauză să iau ţigări lui mami; mă aşteaptă.
Cel mai rău o duceau iarna. Locuind în blocul din centrul satului, fără apă, fără canalizare, trebuia să care găleţi cu apă sus şi jos pe scări. Stăteau în frig, nici nu se punea problema focului. Aşa că veneau de plăcere la şcoală, unde, deşi se întâmpla să scriem cu manuşile în mâini şi să nu ne dăm jos paltoanele, aerul era cât de cât respirabil.
-Neli, cum trăiţi pe gerul ăsta acasă?
-Stăm numai în pat.
Cu toate acestea, Neli avea note de la opt în sus. Era atentă la lecţii, doar că cerea voie de multe ori să meargă la toaletă.
Într-o iarnă foarte grea, cineva le-a trimis o căruţă de lemne.
-Avem foc! mi-a zis cu ochii sclipind. Era mândrie în glasul ei, de parcă până atunci
i-ar fost ruşine că sunt atât de sărace. Am văzut-o şi când a mai primit pachete cu haine şi mâncare de la doamnele profesoare: ştia că e vital să le accepte, dar nu-i plăcea situaţia în care se afla.
Primăvara le găsea şi mai slabe şi nesigure pe picioare. Mama ţinea casa foarte curată şi primele raze de soare o îndemnau să scuture tot. Aduceau de pe la vecini florile- care în frigul din apartamentul lor n-ar fi rezistat- şi le scoteau pe balcon unde-şi petreceau după amiezele, pe scaune.
-Ce face mama ta, Neli?
-Citeşte.
-Citeşte mult?
-De două ori pe săptămână mă duc la bibliotecă să-i schimb cărţile.
-Şi tu, Neli, ce vrei să te faci?
-Profesoară de engleză. Dar îmi trebuie nişte dicţionare.
Profesoara de engleză a şcolii i-a dăruit dicţionarele. Am înţeles că unui copil îi trebuie puţin ca să fie fericit. Dar cu adevărat fericită am văzut-o în apropierea vacanţei de primăvară.
-A venit tata acasă! mi-a mărturisit dintr-o suflare. Ne-a adus ciocolată şi biscuiţi, o plasă de cumpărături şi mai avea două sute de mii de lei…
Neli a intrat după un an la liceu şi învaţă bine în continuare.
vineri, 26 decembrie 2008
La Crăciun
Frumuseţea zilelor de Crăciun din copilărie va rămâne un mister pe care nu-l voi putea dezlega niciodată; parfumul sărbătorii rămâne închis în casa de pe strada Decebal şi în zadar mă întorc în gând în camerele acelea, printre membrii familiei ce se mişcă şi vorbesc trecând pe lângă mine fără să mă vadă, că tot nu pot să înţeleg din ce anume se desprinde farmecul inefabil...
Uneori ningea, alteori doar câţiva fulgi rătăciţi se abăteau asupra cartierului şi rarele maşini se auzeau pe şoseaua din faţă ca şi cum ar fi mers pe vârfuri. În bucătării- la noi şi la mătuşa Roji - se pregăteau cozonacii, operaţie de anvergură la care, cu câte ceva, participa toată familia: mama frământa, Nono, bunica, dădea indicaţii, Apo, bunicul, măcina nucile, tata privea cu încântare, iar eu încurcam pe toţi. Aveam răgaz să observ că lumina aurie a becurilor aburea ferestrele şi mă simţeam ca într-o enclavă, ferită de frig, de nelinişti sau de întorsături ale sorţii.
Apoi mă întorceam la marile mele probleme: legam cu aţă bomboanele de pom şi le înşiram pe un băţ ca să nu se încurce sau confecţionam steluţe din staniol pentru brad, de parcă n-am fi avut şi aşa destule podoabe minunate.
Dar timpul Ajunului trecea evaporându-se prin crăpăturile uşilor, iar Crăciunul se apropia. Bradul strălucea tainic cu steaua aurie în vârf, pe străzi se auzeau paşii şovăelnici ai colindătorilor care înfruntau comunismul, aburii mâncărurilor se contopeau cu aroma nepreţuitelor portocale obţinute după o coadă de câteva ore şi toate acestea mă purtau pe mine, fetiţa ce eram, undeva sus, în al nouălea cer.
În seara de Ajun ne adunam toţi la Nono, în camera mare, unde se gustau cozonacul şi colacii lângă un pahar de vin. Apo ne povestea despre copilăria lui, despre război şi tata îl asculta cu interes. Uneori schimbau replici în germană. Eu cu vărul meu, Arpi, ne înghionteam pe sub masă plini de nerăbdare, iar Nono ne ameninţa că o singură chestie din asta, dacă e surprinsă de îngerii Moşului, ne poate lăsa fără cadouri. Eram cu toţii de faţă şi uşa camerei în care se afla bradul tăcea încuiată, cu ferestrele împerdelate ca să păstreze intimitatea Moşului darnic ce se numea " Crăciun" acasă şi "Gerilă" în societate.
Eu simţeam crescând în pieptul meu o tensiune ciudată care culmina la clinchetul clopoţelului din camera alăturată. "A venit Moşu'!" Mama se repezea să descuie uşa şi năvăleam înăuntru. Înainte să mă las absorbită de cadouri, înregistram cu surprindere absenţa oricărei persoane care ar fi putut strecura cadourile acolo. Da, fereastra era întredeschisă, ca să intre Moşu', fiindcă nu mai putea coborî pe horn de când puseseră ai mei calorifere. Moşu' fusese, fără îndoială, dat fiind că toţi eram dincolo în cameră când a sunat clopoţelul şi n-a lipsit nimeni nicio clipă.
Întrebările fără răspuns adăugau încă o notă de mister tainei celei mari a sărbătorii de fiecare an, iar eu începeam să deschid pachetele mari şi mici, destinate tuturor din casă.
La ultimul Crăciun petrecut cu mama, am primit un ceas de mână de o culoare aurie care m-a dat gata: l-am pus la încheietură şi din clipa aceea nu l-am mai scos până în toamna următoare când a hotărât să se oprească. Mai era tot pentru mine o bluză groasă, vernil, multe bomboane şi ciocolată, dar mai ales o plasă de portocale numai ale mele.
Odată am primit un ciorchine de banane - era a doua oară în viaţa mea când vedeam aşa ceva şi ultima oară înainte de revoluţie; mi s-a părut un fruct rar, adus din ţări care de fapt nu există, cu un gust insinuant şi batjocoritor care-şi dezvăluie aroma inegalabilă abia când nu mai ai din ce muşca...
A doua zi de Crăciun mă întâlneam cu Arpi şi ne comparam cadourile. Nici în acel an nu reuşisem să primesc o maşinuţă teleghidată - articol revendicat de mine în fiecare scrisoare către Moş - spre exasperarea mamei care mă întreba dezamăgită de ce nu-mi plac păpuşile. În sinea mea consideram că păpuşile erau plicticoase: trebuia să le faci hăinuţe, să le piepteni, să le găteşti şi să le procuri distracţii.
În lipsa maşinuţei şi fără păpuşi mă întorceam la cărţile primite în acel an: "Poveşti cu zâne" şi "Legendele Asiei". Erau nişte cărţi vrăjite, groase, cu poze extraordinare, atât de reuşite, încât personajele înfăţişate prindeau viaţă şi se strecurau afară dintre pagini, astfel că am găsit filele albe, doar cu palide contururi, fiindcă piticii se aciuiseră în pivniţă, zânele între tufele grădinii, iar groaznica Yamamba - cotoroanţa asiatică -îşi avea cotlonul în raftul de sus al unui dulap ce comunica cu podul. Avusesem noroc pentru faptul că ilustratorul nu-l înfăţişase pe Duhul cel Rău a cărui prezenţă o simţeam însă evaporând din carte în nopţile când mă trezeam întâmplător şi încremeneam de frică în pat.
Degeaba i-am spus toate acestea lui Arpi, el nu înţelegea şi atunci am început să i le povestesc Lorenei. În mod misterios, vorbele mele prindeau consistenţă, deveneau realitate şi-au dat naştere unei lumi de vis pe care am numit-o Sky.
În acele zile, la Crăciun, am gustat prima oară plăcerea creaţiei, a adevăratei şi marii creaţii, când din cuvinte apare o lume.
Uneori ningea, alteori doar câţiva fulgi rătăciţi se abăteau asupra cartierului şi rarele maşini se auzeau pe şoseaua din faţă ca şi cum ar fi mers pe vârfuri. În bucătării- la noi şi la mătuşa Roji - se pregăteau cozonacii, operaţie de anvergură la care, cu câte ceva, participa toată familia: mama frământa, Nono, bunica, dădea indicaţii, Apo, bunicul, măcina nucile, tata privea cu încântare, iar eu încurcam pe toţi. Aveam răgaz să observ că lumina aurie a becurilor aburea ferestrele şi mă simţeam ca într-o enclavă, ferită de frig, de nelinişti sau de întorsături ale sorţii.
Apoi mă întorceam la marile mele probleme: legam cu aţă bomboanele de pom şi le înşiram pe un băţ ca să nu se încurce sau confecţionam steluţe din staniol pentru brad, de parcă n-am fi avut şi aşa destule podoabe minunate.
Dar timpul Ajunului trecea evaporându-se prin crăpăturile uşilor, iar Crăciunul se apropia. Bradul strălucea tainic cu steaua aurie în vârf, pe străzi se auzeau paşii şovăelnici ai colindătorilor care înfruntau comunismul, aburii mâncărurilor se contopeau cu aroma nepreţuitelor portocale obţinute după o coadă de câteva ore şi toate acestea mă purtau pe mine, fetiţa ce eram, undeva sus, în al nouălea cer.
În seara de Ajun ne adunam toţi la Nono, în camera mare, unde se gustau cozonacul şi colacii lângă un pahar de vin. Apo ne povestea despre copilăria lui, despre război şi tata îl asculta cu interes. Uneori schimbau replici în germană. Eu cu vărul meu, Arpi, ne înghionteam pe sub masă plini de nerăbdare, iar Nono ne ameninţa că o singură chestie din asta, dacă e surprinsă de îngerii Moşului, ne poate lăsa fără cadouri. Eram cu toţii de faţă şi uşa camerei în care se afla bradul tăcea încuiată, cu ferestrele împerdelate ca să păstreze intimitatea Moşului darnic ce se numea " Crăciun" acasă şi "Gerilă" în societate.
Eu simţeam crescând în pieptul meu o tensiune ciudată care culmina la clinchetul clopoţelului din camera alăturată. "A venit Moşu'!" Mama se repezea să descuie uşa şi năvăleam înăuntru. Înainte să mă las absorbită de cadouri, înregistram cu surprindere absenţa oricărei persoane care ar fi putut strecura cadourile acolo. Da, fereastra era întredeschisă, ca să intre Moşu', fiindcă nu mai putea coborî pe horn de când puseseră ai mei calorifere. Moşu' fusese, fără îndoială, dat fiind că toţi eram dincolo în cameră când a sunat clopoţelul şi n-a lipsit nimeni nicio clipă.
Întrebările fără răspuns adăugau încă o notă de mister tainei celei mari a sărbătorii de fiecare an, iar eu începeam să deschid pachetele mari şi mici, destinate tuturor din casă.
La ultimul Crăciun petrecut cu mama, am primit un ceas de mână de o culoare aurie care m-a dat gata: l-am pus la încheietură şi din clipa aceea nu l-am mai scos până în toamna următoare când a hotărât să se oprească. Mai era tot pentru mine o bluză groasă, vernil, multe bomboane şi ciocolată, dar mai ales o plasă de portocale numai ale mele.
Odată am primit un ciorchine de banane - era a doua oară în viaţa mea când vedeam aşa ceva şi ultima oară înainte de revoluţie; mi s-a părut un fruct rar, adus din ţări care de fapt nu există, cu un gust insinuant şi batjocoritor care-şi dezvăluie aroma inegalabilă abia când nu mai ai din ce muşca...
A doua zi de Crăciun mă întâlneam cu Arpi şi ne comparam cadourile. Nici în acel an nu reuşisem să primesc o maşinuţă teleghidată - articol revendicat de mine în fiecare scrisoare către Moş - spre exasperarea mamei care mă întreba dezamăgită de ce nu-mi plac păpuşile. În sinea mea consideram că păpuşile erau plicticoase: trebuia să le faci hăinuţe, să le piepteni, să le găteşti şi să le procuri distracţii.
În lipsa maşinuţei şi fără păpuşi mă întorceam la cărţile primite în acel an: "Poveşti cu zâne" şi "Legendele Asiei". Erau nişte cărţi vrăjite, groase, cu poze extraordinare, atât de reuşite, încât personajele înfăţişate prindeau viaţă şi se strecurau afară dintre pagini, astfel că am găsit filele albe, doar cu palide contururi, fiindcă piticii se aciuiseră în pivniţă, zânele între tufele grădinii, iar groaznica Yamamba - cotoroanţa asiatică -îşi avea cotlonul în raftul de sus al unui dulap ce comunica cu podul. Avusesem noroc pentru faptul că ilustratorul nu-l înfăţişase pe Duhul cel Rău a cărui prezenţă o simţeam însă evaporând din carte în nopţile când mă trezeam întâmplător şi încremeneam de frică în pat.
Degeaba i-am spus toate acestea lui Arpi, el nu înţelegea şi atunci am început să i le povestesc Lorenei. În mod misterios, vorbele mele prindeau consistenţă, deveneau realitate şi-au dat naştere unei lumi de vis pe care am numit-o Sky.
În acele zile, la Crăciun, am gustat prima oară plăcerea creaţiei, a adevăratei şi marii creaţii, când din cuvinte apare o lume.
vineri, 17 octombrie 2008
SIENA ARSĂ
Moartea e-n noi în fiecare clipă
Ca o femeie ce probează coliere
La oglindă.
Surâde, se admiră,
Ne joacă în priviri,
Ne pâlpâie pe buze...
Stăpână şi fatală zâmbeşte...
Şi îşi trimite sieşi sărutul
De adio.
Ca o femeie ce probează coliere
La oglindă.
Surâde, se admiră,
Ne joacă în priviri,
Ne pâlpâie pe buze...
Stăpână şi fatală zâmbeşte...
Şi îşi trimite sieşi sărutul
De adio.
miercuri, 10 septembrie 2008
Apocalipsa personală
Ce s-au trezit şi ăştia cu experimentu’, taman când mi-am pus gresia în bucătărie! Exact când am reuşit să adun destui bani ca să-mi cumpăr o maşină adevărată, iar pe amărâta aia de dacie s-o dau la programu’ rabla. Eu n-am timp de sfârşitul lumii, că de-abia m-am apucat să trăiesc; am un serviciu decent care-mi oferă un salariu decent, cu care-mi pot plăti ratele (indecente). Am scăpat de învăţământ, am casă la ţară şi un un bărbat bun. Daţi-mi pace cu experimentu’! De mult nu mă mai interesează călătoriile în timp, bosonul Higgs apare numai în jurnalul intim al lui Doamne-Doamne, cât despre Big-Bang e ceva ce nu are cum să mă atingă, aşa cum nu mă atinge nici soarele ce se va stinge peste câteva miliarde de ani. Viaţa mea e prea scurtă pentru ciocniri de particule. Mie-mi ajung filmele SF, e suficient ca să mă facă să simt puţină adrenalină. Pot visa şi fără stimulenţi.
Visez la apocalipsa personală, la momentul inevitabil când voi da faţă-n faţă cu tot ce-am ştiut şi cu tot ce n-am ştiut niciodată. Acela e experimentul de care n-am să reuşesc să fug, deşi încerc de când m-am născut. Faceţi ceva pentru asta, opriţi acest experiment, iar dacă vă iese, anunţaţi-mă şi pe mine.
Visez la apocalipsa personală, la momentul inevitabil când voi da faţă-n faţă cu tot ce-am ştiut şi cu tot ce n-am ştiut niciodată. Acela e experimentul de care n-am să reuşesc să fug, deşi încerc de când m-am născut. Faceţi ceva pentru asta, opriţi acest experiment, iar dacă vă iese, anunţaţi-mă şi pe mine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)