O bucurie nu vine niciodată singură.
Pe lângă bucuriile mari care te copleşesc de-a dreptul tropăie în alai şi alte bucurii mărunte.
Ne întorceam fericiţi de la serviciu – 20 de km până acasă – şi discutam cu Andrei despre una din bucuriile mari: nu i se virase pe card salariul întreg, deoarece departamentul de contabilitate de la Bucureşti al firmei nu înregistrase pe calculator toate borderourile trimise. Eram chiar foarte amuzaţi de subiect, ce mare lucru, nu? Toate ratele aşteaptă fără să te deranjeze.
Tocmai când să începem virajul pe Dealul Negru – loc urât de toţi şoferii – observăm un echipaj de poliţie.
Ne-a tras pe dreapta. (e doar una din bucuriile mărunte) De ce nu avem cauciucuri de iarnă? Andrei explică politicos că nu am echipat încă maşina, pentru că nu s-au anunţat ninsori şi vreme rea.
Poliţistul o ţine pe-a lui, sfătos ca un moşneag: putem pleca pe soare şi să ne întoarcem pe ninsoare.
Andrei vorbeşte de costuri, de faptul că va uza cauciucurile în mod inutil. Poliţistul îi promite că toţi cei recalcitranţi cu legea vor plăti.
Andrei... nu mai zice nimic, fiindcă întâlneşte privirea mea imperativă.
Plecăm lăsând poliţistul bosumflat că nu ne poate amenda, n-a găsit nici măcar un bec de poziţie care să nu funcţioneze.
Parcurgem încă doi kilometri şi ne oprim: coloană de maşini. Aşteptăm, aşteptăm. Suntem obosiţi şi flămânzi, eu îmi fac griji pentru păsările neînchise + mâţele şi câinii nehrăniţi. După zece minute aflăm că a fost un accident, un tir s-a culcat de-a latul şoselei şi nu se mai poate trece.
Propun să ne întoarcem, deşi ştiu că luând-o pe drumul ocolitor vom avea de parcurs 50 de km până acasă, iar bibilicile vor alege precis varianta de a se culca în pom.
Andrei nu prea vrea să se întoarcă şi mă enervează. Stăm, aşteptăm. Venind din spate un echipaj de poliţie ne depăşeşte. Atunci Andrei se decide şi întoarce maşina. Mergem pe varianta Băbeni, pe la „fabrica de maşini de spălat” despre care circula bancul faimos cu muncitorul care a furat piese şi, asamblându-le acasă, a obţinut o mitralieră.
Ne amintim bancul şi râdem. Andrei opreşte la o benzinărie. (altă bucurie măruntă cu 5, 59 lei/litru)
Alimentează şi vine ţinând în mână rovineta.
- N-o aveam. Prostovanul de poliţist a uitat să întrebe.
Râdem şi de poliţist.
- Crezi că mai întâlnim un echipaj până acasă? Fulgerul nu loveşte de două ori în acelaşi loc...
- Ba bine că nu! Şi nici nu trebuie să ne oprească. Au aparat de supraveghere care îţi face poză, verifică numărul maşinii şi îţi trimite „felicitarea” acasă în plic, o amendă de cinci sute. (altă bucurie... măruntă?)
Ajungem acasă pe întuneric, orbiţi de farurile celor care nu şi-au reglat faza scurtă.
Pe pragul bucătăriei pisicile fac grevă de protest cu pancarte şi mieunături, câinii sar la poartă fericiţi că nu i-am abandonat, bibiloiul Rostok, şeful de stol, dă un ţipăt scurt din salcâm şi ştiu pe loc ce înseamnă: „Mamă, suntem bine.”
Despre "Bucuria vieţii" puteţi citi şi aici sau aici.
