Fiind sâmbătă m-am trezit... la aceeaşi oră ca de obicei. Animalele nu ştiu că e week-end. Am deschis uşa spre dimineaţa mohorâtă de noiembrie, cu aer îmbibat de ceaţă. Singurul meu gând se îndrepta spre o ceaşcă de cafea fierbinte. În schimb am plecat spre curtea păsărilor.
Am deschis gâştele şi pe Bureţica (ea doarme separat pentru că nu e gâscă, e o fetiţă), am eliberat puii, dintre care trei sferturi sunt cocoşi (cu alte cuvinte am fix cinci puici), am chemat afară curcile, raţele, găinile şi spre final bibilicile, care, dacă nu văd păsări în curte, se ridică şi decolează vertical „spre alte ţări mai calde”...
Am hrănit apoi o hoardă de pisici pentru care oricine m-ar invidia, Missouri ştie de ce.
Venise momentul să-mi fac o cafea. Exact pe când să aprind focul sub ibric, am auzit deasupra, la etaj, pasul lui Andrei. Se trezise.
Am dat deoparte ibricul şi am pus tigaia pentru un mic dejun englezesc cu ouă, şuncă, pâine prăjită.
Am apăsat şi pe butonul telecomenzii, pentru atmosferă, să aud pe unde au mai fost cutremure, ce asteroizi ne-au mai trecut pe deasupra capului, pentru că oricum de criză nu mai vreau să aflu nimic. Criza mi-a luat cafeaua preferată, despre care Andrei a spus că are un preţ indecent. Ce beau acum... dar mai bine nu mai spun nimic.
Ouăle se prăjeau, şunca se rumenea, iar la televizor a apărut un spot care... scuzaţi plasticitatea expresiei... „mă seacă la inimă”. Cel cu doamna Sanda Lungu din Roşia Montană, cea care „nu vrea decât să muncească”.
L-am mai auzit, nu e prima oară. Doamna e remarcabilă. Cei care au ales-o au avut ochi. Joacă perfect. De ce mă evervează pe mine? M-am gândit: 1) Zice c-a renunţat la vacanţe. Punctele 2) şi 3) nu le mai spun. Unu face toţi banii: „A renunţat la vacanţe”.
Meditaţia mea pe marginea subiectului a fost întreruptă de venirea lui Andrei, vesel nevoie mare că azi îl are pe Marius ajutor la muncă şi nu va face singur zeci de gropi pentru pomii care urmează să fie plantaţi în livadă.
Am mâncat, apoi mi-am băut în sfârşit cafeaua – o marcă mult mai ieftină decât până acum, fără nu ştiu ce arome.
Mai târziu, după ce am pus mâncarea la foc, iar Andrei cu Marius erau de ceva timp în livadă, am coborât la ei să le duc un termos cu ceai cald şi o pungă cu gogoşi. Am trecut prin dreptul casei vecinilor.
Purceii guiţau de foame în coteţ, păsările cotcodăceau închise.
Am impresia că eu nu ştiu să-mi trăiesc viaţa, îmi vine gândul ăsta aşa, ca un ecou, eu nu ştiu nici de vacanţe, nu ştiu nici măcar despre faptul că sâmbăta se doarme până târziu.
